Chiar îi pasă cuiva de creșterea economică?

După doi ani în care progresele au fost minore în raport cu promisiunile angajate, întrebarea care apare este dacă acordul cu FMI poate contribui substanțial și prompt la creștere economică.

Chiar și adepții moderați ai politicilor FMI au început să se întrebe dacă nu cumva actualul cadru, în care se negociează doar listări și privatizări, reforme dificile în ener­gie și sănătate și para­metrii monetari stricți, nu are nimic de-a face cu obi­ectivul principal al anului – creșterea economică. Aproa­pe cu orice preț, creș­terea economică este un obiectiv social, și mai puțin politic. România nu-și mai permite să abiă o economie stagnantă. Desigur, toată dis­cuția din anii 2004–2008 a fost legată de creșterea „nesănătoasă“ cu flu­xuri de capital care au inundat eco­nomia noastră, pe fondul unei cereri spec­taculoase, ceea ce a dus la un lanț vicios al împrumuturilor cu dobânzi ridicate. Po­liticile publice au trăit o politică a iluziilor suplimentare, exagerând un sector care nu putea să se dezvolte pe baze sănătoase și, de aici, excesele. Concomitent, cu un alt ritm, e drept, au apărut investiții, dez­voltări urbane, servicii. Adică o economie care, cel puțin în termeni cantitativi, a cres­cut. Iar la dimensiunea PIB-ului Româ­niei, deocamdată cantitatea este ceea ce contează. PIB-ul Greciei, o țară cu 60% din populația României, care se prăbușește de 5 ani cu procente bune, rămâne cu aproa­pe o treime mai mare decât cel al nos­tru și prin asta înțelegem lipsa dimen­siunii cantitative de care vorbeam.

Ce propune FMI în acest context? De fapt, FMI a propus aceste lucruri acum doi ani, când contextul era altul. Acum doi ani, economia românească era încă în perioada de stabilizare. Acesta era obiectivul și, de aici, propunerile de a intra cu forcepsul în companiile publice, care destabilizau eco­nomia. Sunt peste 1.000 de companii de stat, dintre care 240 foarte mari. Ele cuprind 20-30.000 de angajați, 10% din totalul forței de muncă angajate în eco­nomie, și produc 10% din venitul anual to­tal al economiei. În anu­mi­te sectoare - energie, trans­porturi, poştă, minerit – au între 25 și peste 50% din to­talul pieței. Comparativ cu celelalte state estice, doar Polonia are un sector public mai dezvoltat (și evi­dent mai performant). La ju­mătatea anului trecut, aveau arierate și datorii de peste 20 de miliarde de lei și asta la un PIB de puțin peste 600 miliarde de lei, adică peste 3% din PIB. Subsidiile de diverse forme pe care le pri­mesc de la bugetul central companiile pu­blice se duc spre 0,5% din PIB.

Cifrele acestea arată caracterul des­ta­bi­li­zator al situației. Atunci când lași arie­ratele să se extindă, iar subvențiile aproa­pe că scapă de sub control, riști să aspiri banii din economie care pot produce va­loarea adăugată suplimentară. Adică o creș­tere de PIB. La prima vedere, pro­pu­nerea de a intra în micromanagementul com­paniilor publice (alegerea de ma­na­geri, privatizări, listări, control de chel­tuieli), atipică pentru FMI, ține mai mult de atingerea unor ținte calitative ale echi­librelor macroeconomice și mai puțin de dimensiunea PIB-ului. De fapt, rolul FMI este de a ține cheltuielile guvernamentale în dimensiuni corecte, nu de a crește PIB-ul, chiar dacă oficialii români au cerut FMI să-i ajute prin acest acord pentru a atinge acest obiectiv. Avem atunci o con­tradicție în obiectivul fundamental, cel pu­țin una aparentă, pe termen scurt. Pe ter­men lung, lucrurile se schimbă. Reducerea subvențiilor în sectorul public și efici­en­tizarea companiilor printr-un mana­ge­ment performant nu pot duce decât la creș­tere economică. Dar nu pentru 2013, chiar dacă guvernul își ține toate an­ga­jamentele. Efectele se vor vedea în timp. Mai avem însă timp de pierdut? Anul acesta creșterea este lăsată, din nou, pe seama sectorului privat. Dacă mai poate, de vreme ce guvernul a ținut să introducă taxe și impozite în singurele domenii care pot contribui la creșterea economică acum, când exportul pare să-și fi atins limita, investițiile publice cu potențial de creștere sunt scăzute și din nou cu eventuale efec­te anul viitor, iar reașezarea fondurilor în economie, din risipirea lor în sectorul pu­blic la eficientizarea lor în cel privat, efec­tul de fond al reformei companiilor pu­blice – din nou, va mai întârzia. Marea problemă a noilor taxe și impozite in­tro­duse în domenii cheie - agricultură, ener­gie, extracție minereuri, consum – nu este dimensiunea morală. Ele sunt introduse cu o precizie de apreciat pe zone care mai generează profituri și extind în mare măsură corect baza de impozitare. Pro­blema apare când taie aripile unei creșteri cantitative atât de necesare, pentru a introduce fonduri într-un sector public încă nereformat, care toacă banii fără efec­te. Deci, nu taxele sunt problema, ci mo­mentul! Într-o economie nereformată care pierde bani și nu reușește să crească în dimensiune, taxele noi sunt, din păcate, o povară fatală care va întârzia momentul unei eventuale decolări. Dacă procesul de reformă din companiile publice se des­fă­șura conform planului, acum taxele noi ar fi avut o justificare economică. Acum, nu! Și, de aici, senzația de caducitate a acor­dului cu FMI: nu acordul este depășit, noi­le taxe, impozite și reglementări fiscale sunt anticipate. Și, cu aceasta, creșterea eco­nomică se amână pentru 2014, cu sau fără acord cu Fondul. Aceasta presupune o opțiune politică - de susținere a marelui aparat de stat –, și nu una strategică – de creștere a PIB-ului. //