Pe aceeași temă
Agitata viaţă politică a ultimilor doi ani a distorsionat percepţia despre realităţile economiei şi a creat impresia că un acord cu FMI este un blestem.
Aflaţi la cârma ţării în momentul declanşării crizei acute a finanţelor lumii, în septembrie 2008, liberalii au risipit bani într-o perfectă sfidare a bunului simţ economic. La vremea respectivă s-au bucurat de susţinerea directă, sau tacită, a tuturor politicienilor, pentru care era mai importantă preluarea puterii decât sănătatea economică a ţării. Ei au ignorat toate avertismentele analiştilor din piaţa financiară. Cei care au preluat puterea în 2009 s-au trezit rapid la realitate, dar, o vreme, au respins eventualitatea unui ajutor financiar de la Fondul Monetar Internaţional. Motivul este simplu şi trebuie căutat în restricţiile pe care le impune FMI politicienilor atunci când dă banii. Fondul dădea însă târcoale României şi, probabil, atunci când a cerut ţărilor bogate să-i suplimenteze banii, luase în calcul şi un ajutor către ţara noastră.
În februarie 2009, Fondul avertiza România că ar putea aluneca în recesiune în acest an şi că economia sa este vulnerabilă din cauza deficitelor sale mari, atât pe frontul fiscal, cât şi pe cel comercial. Avertismentul s-a dovedit corect.
Practic, în 2009, România a evitat o intrare în incapacitate de plată, de fapt un faliment, datorită, pe de o parte, banilor de la FMI şi, pe de alta, a gestionării impecabile a crizei de către banca centrală. Analistul agenţiei de evaluare financiară Fitch, Andrew Colquhoun, a avertizat în martie că România are nevoie de un acord cu FMI nu doar pentru a-şi finanţa „golurile“ din balanţa de plăţi, ci şi pentru a reconstrui încrederea investitorilor şi pentru a evita o criză financiară devastatoare.
Dar FMI nu a dat doar bani şi credibilitate României, ci a evitat un alt dezastru, retragerea banilor băncilor străine. FMI a încheiat o înţelegere, numită deja „acordul de la Viena“, cu cele mai importante bănci străine care au afaceri în România, prin care acestea se angajau să nu scoată din ţară banii obţinuţi de băncile-filială. Mai mult, FMI a stors de la bănci un angajament pe termen lung, pe care l-a întărit şi în noiembrie. Nimeni nu a îndrăznit să avanseze un scenariu de evoluţie a leului în ipoteza că băncile şi-ar fi scos banii din România, dar este de presupus că moneda naţională ar fi coborât dincolo de pragul de suportabilitate al datornicilor.
Oficialii Fondului au gestionat cu mare precauţie relaţia cu România, fără a-i cere sacrificii de genul măririi taxelor şi impozitelor, au acceptat un derapaj consistent al cheltuielilor şi, chiar, pentru prima oară în istoria instituţiei financiare internaţionale, au finanţat o parte din deficitul fiscal.
Concesiile pe care le-au făcut României au continuat printr-o susţinere a ţării şi în momente de intensă criză politică. Simpla sosire la Bucureşti a echipei FMI în perioada acutizării crizei politice a avut ca efect menţinerea ratingului României de către agenţiile de evaluare financiară, deoarece a transmis un mesaj de calm. Deşi nu este singura ţară din regiunea central şi est-europeană care a intrat în criză, doar România a fost penalizată cu doborârea ratingului la categoria de risc investiţional. O eventuală coborâre a ratingului ar fi scumpit şi mai mult creditarea externă, ar fi prăbuşit leul şi ar fi alungat investitorii.
Banca centrală a fost nevoită să sacrifice dobânda de politică monetară pe altarul leului, având de ales între protecţia cetăţenilor în faţa devalorizării monedei naţionale şi creditarea afacerilor. Obsesia băncii centrale pentru un curs de schimb rezonabil poate fi explicată prin faptul că mai mult de jumătate din creditele românilor şi firmelor sunt acordate în valută, deoarece au fost mai ieftine. Banca Naţională a României (BNR) a ţinut dobânda sa de politică monetară sus, la 10,25%, pentru a proteja leul şi de-abia după încheierea acordului cu FMI a început, treptat, să coboare costul la care vinde bani băncilor. Criza politică a întrerupt programul de scădere graduală a dobânzii de politică monetară, pe care banca centrală o vede ca un semnal pentru piaţa bancară.
Băncile însă îngheţaseră liniile de finanţare pentru companii încă din toamna anului 2008 şi, o vreme, s-au mulţumit să finanţeze statul şi să atragă banii românilor în depozite.
Banca centrală a susţinut decisiv şi finanţele ţării. Practic, în ultimele trei luni, statul a putut achita facturile sale de pensii şi salarii deoarece banca centrală i-a sărit în ajutor direct şi indirect. De altfel, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a tranşat dezbaterea despre acordul cu FMI, spunând că, în lipsa acestuia, România ar fi riscat un gol de finanţare externă de 16 miliarde de euro, care ar fi dus, cel mai probabil, la o criză a cursului de schimb, ce ar fi inflamat preţurile şi ar fi sărăcit populaţia. //
