Pe aceeași temă
Sindicatele au intrat într-o perioadă a grevelor cu zeci şi sute de mii de participanţi şi ameninţă cu acţiuni de protest pe termen nelimitat, în timp ce guvernanţii încearcă să se distanţeze de situaţia de fapt a economiei, care continuă să coboare pe tobogan.
Sindicatele din sectorul bugetar protestează împotriva unei stări de fapt, şi nu pentru că au revendicări negociabile. Poziţiile sunt tranşante: fără Legea unică a salarizării, fără concedieri, fără reducerea de venituri în urma celor 10 zile de concediu neplătite pe care le doreşte guvernul. Legea salarizării unice nu place şi gata, din interes şi frustrare. Cu toate că nu vor exista diminuări de salarii, toţi sindicaliştii se sperie că veniturile lor vor scădea. În bună măsură, această neîncredere rezultă din incapacitatea guvernului de a prezenta un mesaj credibil şi de a negocia eficient în perioada de pregătire a legii. Primul reproş al sindicatelor din sectorul public la adresa guvernului este că nu a negociat suficient cu ei, că nu a mizat pe obţinerea consensului social, atunci când tocmai acest consens este esenţial.
Corectă în fond, această observaţie arată nu numai neîncrederea cu care este privit guvernul – indiferent de componenţa lui –, dar şi o problemă intersindicală. Greva de început de octombrie este în bună măsură o încercare a unor lideri din linia a doua, care conduc federaţii sindicale - Nistor, Marica, Izvoranu etc. –, de a contesta hegemonia marilor lideri confederali – Costin, Hossu, Petcu – aflaţi în frunte de ani de zile şi care sunt cumva contestaţi pentru compromisul la care sunt dispuşi să ajungă cu guvernul. De alfel, faptul că confederaţiile organizează o altă grevă după cea a „alianţei bugetarilor“, punând o altă miză în joc – cea a salariului minim pe economie –, arată că există o divergenţă la nivel de lideri, dincolo de disfuncţia de negociere a guvernului, care nu face decât să ofere o platformă de relansare a noilor revendicări. Situaţia este de două ori blocată: o revendicare ultimativă, nenegociabilă de eliminare a Legii salarizării unitare, şi o încercare de relansare a unei noi generaţii de lideri federali în locul confederalilor.
Guvernul este pus într-o situaţie imposibilă. Nu este deloc crezut atunci când repetă la nesfârşit că nu vor fi diminuări de venituri anul viitor, dar în acelaşi timp recunoaşte cu jumătate de gură că va fi nevoit să facă disponibilizări pentru a începe să se integreze în noile prevederi de cheltuire negociate cu FMI. Dacă se ţine cont de revendicările puternice ale sindicatelor – renunţarea la Legea salarizării unitare şi reducerea costurilor cu salariile prin zilele neplătite -, înseamnă în fond o renunţare la viitoarea tranşă cu FMI. Greu de crezut că FMI va fi de acord cu o renegociere a acestor condiţii pentru o nouă tranşă, cu toate că vorbim despre un Fond înţelegător şi atent la presiunile sociale. De aceea, condiţiile negociate sunt puţin constrângătoare. Vorbim pentru 2009 de o reducere a costurilor cu salariile, pentru economisirea a 0,3% din PIB şi continuarea politicii de înlocuire doar a unui angajat din şapte care părăsesc sistemul (0,1% din PIB). Pentru 2010, până la finalul acestei luni, deci în plină lună de grevă, guvernul trebuie să aprobe condiţiile de reducere semnificativă a personalului din sectorul public, pentru o reducere brută a cheltuielilor cu 0,66% din PIB.
Acest angajament va fi atins prin aplicarea de normative pentru cheltuieli de personal şi pentru cheltuieli cu bunuri şi servicii, precum şi prin restructurarea agenţiilor guvernamentale, adică aplicarea legii tocmai asumate prin răspunderea guvernului. În termeni financiari, cele două condiţii nu impun restricţii serioase. Sub 400 milioane de euro anul acesta şi sub 800 milioane anul viitor. Dar ar fi prima dată când guvernul ar face paşi spre o restructurare a unui sistem imposibil de susţinut.
De ce atunci acest blocaj şi de ce această îndârjită rezistenţă la demersul guvernului? Explicaţia nu ţine atât de o condiţionare economică, cu atât mai mult cu cât în prima jumătate de an salariile au crescut în termeni nominali şi reali în sectorul public! Puţin, evident, dar au crescut. Sindicatele se simt desigur afectate de istoricul nefast al promisiunilor neonorate începând cu cele 50% creşteri pentru profesori. Pornind de aici şi continuând cu acuzaţiile, în bună parte justificate, de tratament preferenţial pentru unele categorii – justiţie, interne –, legitimitatea celor care iau aceste măsuri este profund compromisă. E mai mult un război al nervilor şi frustrărilor decât o încercare de a aduce pe masa negocierilor noi soluţii şi teme.
Ce se poate face? Prevederile de menţinere a acordului sunt obligatorii. Apoi, pentru frustrarea şi negocierile prost conduse, guvernul rămas trebuie să plătească cumva – printr-o demisie, printr-o responsabilizare -, de vreme ce alt compromis e imposibil. Şi, nu în ultimul rând, reluarea discuţiilor în intervalul de negociere pe care Legea salarizării unitare l-a stabilit pentru „reglaje“. Indiferent de cost, reforma sectorului public şi reducerea cheltuielilor în acest sector trebuie să continue, chiar cu această lege şchioapă a salarizătii unitare. //
