Pe aceeași temă
Condiţionarea politică a candidaturii lui Traian Băsescu va avea ca efect utilizarea unei lupe şi mai puternice pentru depistarea semnelor care ar presupune că ieşim din criză. Dar relaţia între decidenţi, fie ei miniştri sau chiar preşedinte, şi criză este cu siguranţă una condiţionată, dar nu la nivelul la care s-a ajuns acum. Criza nu este o realizare românească şi de aceea nu va avea o soluţie locală şi cu atât mai puţin una punctuală. Dacă, în anii 1999–2000, când economia a mai trecut prin dificultăţi enorme, cauzele au fost de natură internă, acum depindem de economia mondială, sau măcar europeană, şi nu vom avea o reluare substanţială a creşterii până când Europa, cel puţin, nu va trece pe plus. Chestiunea aceasta înseamnă că, pe plan intern, prin măsuri locale, se pot doar tempera căderile, se pot diminua pagubele şi se pot declanşa acele programe coordonate ale sectorului public bune şi în criză, şi în vremuri de creştere, cum ar fi utilizarea intensivă a fondurilor europene şi investiţia publică masivă în infrastructura rutieră şi civilă. În fond, acestea sunt cele mai importante măsuri active anticriză, chiar dacă aşteptările mediului privat sunt în bună măsură altele, poate prea mari.
Chestiunea investiţiilor este una destul de gravă. În cinci luni, s-au făcut investiţii de un miliard de euro din care două treimi sunt celebrele plăţi restante care au dat atâta bătaie de cap guvernului şi au fost considerate marea problemă a moştenirii otrăvite. În privinţa fondurilor europene s-au făcut paşi importanţi prin activarea aproape a tuturor liniilor de finanţare. Banii nu vin încă, dar contracte se fac. Actualul stadiu nu presupune o contribuţie încă pentru economie, dar meciul se joacă şi, spre trimestrul trei sau patru, sunt şanse ca aceşti bani să conteze. Întrebarea este: pentru cine? Pentru că actualele mesaje ale oficialilor legate de starea mai bună a economiei nu reflectă nici pe departe realitatea. De fapt, oficialii se referă la câteva date care, în cel mai bun caz, spun că ritmul căderii s-a temperat: încasări mai mari la buget în aprilie, construcţii ceva mai dinamice, o temperare a cursului leu–euro şi o rată foarte mică de creştere a şomajului.
A spune, pornind de la aceste date, că avem „semne bune“ e fie un gest politic, având în vedere condiţionarea preşedintelui legată de succesul împotriva crizei, fie un exces de încredere. Datele pe care le avem, chiar bune să fie, nu lasă loc la determinarea unei tendinţe. Tot ce se poate spune este că ritmul de scădere este unul mai puţin accentuat, dar asta o puteam spune şi după datele dezastruoase ale primului trimestru. Picajul spectaculos a fost în trimestrul patru (cazurile de şomaj tehnic atunci erau flagrante). A urmat un trimestru în care picajul de peste 3 procente s-a transformat într-unul de sub 3 procente pe PIB. Viteza este mai mică, dar, în termeni absoluţi, situaţia este mai proastă acum decât la sfârşitul anului trecut. Şi motivele nu ţin doar de înrăutăţirea contextului economic general.
Autorităţile au avut propria lor contribuţie. Au băgat un miliard în economie, foarte puţin faţă de cele 9 promise anul acesta, dar au stors companiile mai mult ca altă dată. De la 1 mai nu există companie românească, mică sau mare, care să nu plătească semnificativ mai multe taxe şi impozite decât acum un an. Aceasta este componenta esenţială a luptei anticriză pe care vrea să o dea guvernul şi iată rezultatele: CAS mai mare, impozit minim care transformă cota de 16% în excepţie, nu în regulă, deductibilităţi mai puţine (vezi consumul de benzină şi achiziţiile auto). Aceasta în condiţii de piaţă mult mai grele ca anul trecut. Dacă autorităţile dau exemplul Ungariei, care a majorat TVA cu 5%, dau exemplul unui stat care a dat faliment, chiar opusul a ceea ce vor premierul, preşedintele şi ministrul de Finanţe să ne facă să vedem. Acestea sunt condiţiile care fac ca trimestrul al doilea al acestui an să fie unul dificil, cu toate semnele lui din aprilie.
Fundamentalizarea cifrelor este însă o greşeală des întâlnită a economiştilor. Economia dincolo de cifre este cumva mai importantă. Cifrele se pot interpreta oricum. Pot fi relative sau aboslute, medii sau mediane, aşa că depinde cine le citeşte. Dacă domnul Pogea citeşte cifrele din aprilie şi trage concluzii liniştitoare ştiind realitatea fiscală şi contextul economic internaţional încă foarte dificil e grav! Cum gravă este şi condiţionarea participării în alegeri de o cifră. Preşedintele ştie că 10% în şomaj nu reprezintă o cifră extrem de grea pentru România. De aceea, nici nu o va atinge. Dar logica inversă, „dacă nu avem 10% şomaj, atunci e bine“, e la fel de gravă ca şi atenţia pentru detalii a ministrului de Finanţe şi pierderea din vedere a economiei înseşi. //
