Pe aceeași temă
După douăzeci de ani de cârpeală, educaţia ar fi meritat o dezbatere intelectuală, o confruntare de idei şi viziuni, nu o lamentabilă ciorovăială politicianistă axată în principal pe subminarea proiectelor Comisiei Miclea, în scopul de a-l boicota pe Traian Băsescu. Prinsă la mijloc între diletantismul unui ministru care a încropit pe genunchi un proiect în care triumfa viziunea contabilicească a cantităţii în detrimentul calităţii, care dă satisfacţie intereselor de clan şi presiunilor sindicatelor, vestite pentru apetenţa nereformistă, şi demonstraţia tardivă de forţă a PD-L, educaţia a devenit subiectul unei telenovele de categoria C. În loc de discuţii argumentate şi de fond, de reformă radicală, ni se propune un troc politic menit, potrivit cutumei autohtone, să împace şi capra, şi varza. Adică, o nouă şi măreaţă cârpeală.
Diferenţele de înţelegere şi viziune, de soluţii avansate, dintre Codul Andronescu şi „legile Miclea“ sunt de substanţă, încât un amalgam între cele două nu ar face decât să mărească haosul şi să adâncească prăbuşirea generală a educaţiei. Analizând, deocamdată, comparativ doar propunerile pentru preuniversitar, te întrebi cum s-ar putea armoniza concepţia centralistă, cultivarea lipsei de performanţă la nivel de elev şi profesor sau înţepenirea în proiect a curriculei, cu cele avansate de Miclea. Există a treia cale între examenul de admitere la liceu, propus de Miclea, şi repartiţia computerizată a lui Andronescu, între descentralizarea curriculei şi a managementului şcolar şi supremaţia ministerului, sau între necesitatea evaluării performanţelor profesorului în pandant cu salarizarea şi definitivarea pe post şi strategia Andronescu de menţinere a statu-quo-ului? Chiar dacă soluţii ar putea să existe, ele nu apar în niciun caz în talk-show-uri manipulate politic, ci doar în discuţii între specialişti de ambele părţi.
De ce nu au avut loc acestea până acum? De ce „legile Miclea“, puse în dezbatere încă de acum patru luni şi precedate de peste un an de Strategia pentru Educaţie şi Pactul semnat de toate partidele şi sindicatele, au suscitat interesul politicienilor de abia acum, la spartul târgului? Dacă atitudinea PSD şi PNL poate fi înţeleasă în grila înverşunatei campanii „jos Băsescu“, cea a PD-L este mai complicat de descifrat. Ce l-a împiedicat pe Emil Boc să pună imediat pe tapet „legile Miclea“, eventual să le negocieze la nivelul coaliţiei? De ce nu le-a transformat într-o iniţiativă legislativă a parlamentarilor propriului partid? Sau de ce nu şi-a asumat răspunderea pe ele la scurt timp de la învestitură, când sita coaliţiei era mai nouă? Un posibil răspuns este că a aşteptat campania electorală, ceea ce denotă acelaşi interes pentru reforma educaţiei ca şi la PSD. În ce priveşte criza, aceasta trece, educaţia rămâne. Reformată sau nu. //
Codul Andronescu, victoria antireformei
Conceput pe genunchii tociţi în antireformă ai Ecaterinei Andronescu şi sindicatelor, Codul Educaţiei excelează prin conservatorism, cârpeală, lipsă de viziune şi o concepţie funcţionărească în care calitatea şi excelenţa joacă rolul steril al purtătorului de mapă. Decizia PSD de a refuza şi boicota „legile Miclea“ are două motivaţii de fond: faptul că poartă pecetea lui Traian Băsescu şi acela că afectează grav interesele de clan ale propriei clientele. Iată cum politicianismul, ura împotriva preşedintelui şi incompetenţa vădită a unui ministru au toate şansele să blocheze unele dintre cele mai reformiste şi radicale legi, cu riscul de a pune definitiv pe butuci educaţia. Renunţarea PD-L la „legile Miclea“ şi acceptarea croşetării lor cu ideile subţirele ale Ecaterinei Andronescu ar fi doar ultima greşeală dintr-o listă care se lungeşte neplăcut cu fiecare zi a concubinajului cu PSD. La fel, amânarea asumării şi punerea lor în dezbaterea parlamentului presupune pierderea unui timp preţios şi, mai rău, apariţia unor legi ajustate intereselor private ale legiuitorilor.
Voi încerca analizarea în paralel a celor două proiecte de legi, începând cu învăţământul preuniversitar.
Patru sunt hibele de fond ale Codului Andronescu–PSD în raport cu „legile Miclea“: lipsa reformei curriculare – o colecţie de vorbe goale fără nicio concepţie şi viziune –, menţinerea statu-quo-ului în ce priveşte evaluarea elevilor şi admiterea în liceu şi facultate, intruziunea politicului prin rolul excesiv al ministerului şi nereformarea corpului didactic prin lipsa evaluărilor profesionale.
Ecaterina Andronescu nu renunţă la sistemul repartiţiei computerizate pentru accederea în liceu, respingând formula cerută aproape în unanimitate de părinţi şi de profesori a reintroducerii examenului de admitere, aşa cum figurează în „legile Miclea“. Mai mult, Andronescu menţine ponderea de 50% a mediei generale din gimnaziu, la egalitate cu cea de la o testare despre care proiectul oferă prea puţine informaţii, în calculul mediei pentru accederea în liceu. Autistă la toate argumentele aduse în ultimii ani de experţi şi de profesorii liceelor de elită, care clamează problemele de corectitudine şi credibilitate ridicate de acest sistem care încurajează şi consolidează lipsa de competenţă şi duce la scăderea nivelului de pregătire, doamna ministru îl menţine fără niciun fel de justificare. Nu a explicat până acum care sunt motivele pentru care nu acceptă formula Miclea – aceea ca, la finalul clasei a IX-a, să se facă o evaluare naţională tip PISA, iar liceele la care cererea depăşeşte oferta să poată organiza examen de admitere –, altele decât dorinţa PSD de a o boicota doar pentru că ea provine de la Cotroceni.
Evaluarea elev–profesor
În viziunea proiectului Comisiei prezidenţiale, funcţia principală a evaluării elevului este aceea de a optimiza învăţarea, motiv pentru care întregul proces al evaluării, începând cu clasa a II-a (teste PIRLS şi TIMSS), clasa a IV-a (teste PISA), clasele a VI-a şi a VIII-a şi, în final, clasa a IX-a (teste PISA) şi terminând cu bacalaureatul, avea coerenţă şi logică. Scopul este dublu, pe de o parte, personalizează învăţarea şi dă posibilitatea stabilirii lipsurilor şi a corectării lor, iar, pe de alta, profesorul era evaluat şi în funcţie de progresul şcolar al elevului. Cu alte cuvinte, atât pe baza evaluărilor succesive ale elevilor, cât şi pe cea a clasicelor inspecţii, dar şi în funcţie de aprecierea Consiliului de administraţie al şcolii (format jumătate din părinţi şi jumătate din cadre didactice şi autorităţi locale), profesorul poate accede la grade didactice superioare sau, invers, în lipsa performanţelor, poate fi înlăturat. Mai mult, salarizarea depinde de performanţă.
Codul Andronescu stabileşte că funcţia principală a evaluării elevului este cea a clasamentului, motiv pentru care, în funcţie de aceasta, elevul accede în liceu, prin eliminarea examenului de admitere. În acest context, care este rolul unei singure evaluări pe parcursul întregului ciclu, cea din clasa a IV-a, lipsită de orice finalitate şi neurmată de altele? În plus, introducerea evaluărilor europene fără reforma curriculară este o altă mostră de urechism.
Cât priveşte evaluarea profesorilor, Codul Andronescu este o înşiruire nesfârşită de detalii, de fapt o colecţie de hotărâri de guvern sau ordine de ministru, o suprareglementare care capătă acum caracter de lege şi care păstrează exclusiv învechitul şi clientelarul sistem al inspecţiilor, neavând legătură cu elevul.
Curricula, punctul nevralgic
Trecută în plan secund în aşa-zisele dezbateri publice, reforma curriculară este esenţială, orice lege rămânând vorbă în vânt fără aceasta. Varianta Andronescu menţine actualul sistem al „opţionalelor“, care reprezintă maximum 10%, 2 ore pe săptămână la gimnaziu şi 3 la liceu, multe fără nicio noimă. Rigid şi centralist, sistemul nu ţine cont de nevoile locale, de nivelul şcolii, de cerinţele părinţilor sau elevilor. Iarăşi, rămâne un mister, pe care doamna ministru nu se oboseşte să-l elucideze, de ce nu preia formula Miclea, aceea a procentului de 20% pentru gimnaziu şi 30% pentru liceu, a orelor aflate la dispoziţia şcolii şi a 25% din orele alocate unei discipline la dispoziţia profesorului. Această variantă permite adaptarea la caracteristicile elevului, remedierea lipsurilor sau stimularea performanţei şi, în special, pregătirea pentru evaluările europene. //
Fantoma politizării
Codul Andronescu este bântuit de obsesia centralismului, cu ministerul şi inspectoratul şcolar în rol de factotum. Acesta gândeşte curricula, are rol exclusiv de reglementare legislativă, de administrare şi gestionare a reţelei şcolare, de selectare a resursei umane. În aceste condiţii, în care fondurile şi managementul sunt strict controlate de minister, de inspectoratul şcolar şi de consiliul local/judeţean, direcţiile judeţene de învăţământ fiind sărite din schemă, depolitizarea şi descentralizarea rămân simple basme. Rolul părintelui este complet ignorat, iar Consiliul de administraţie al şcolii este mai mult decorativ, din moment ce, pentru orice lucru, inclusiv angajarea sau demiterea directorilor sau a profesorilor, este nevoie de avizul inspectoratului, braţul lung al ministerului. Ce altă motivaţie decât menţinerea controlului politic pot invoca Ecaterina Andronescu şi PSD, altfel susţinători vehemenţi ai descentralizării, în respingerea unei variante în care accentul să cadă pe şcoală, pe autoritatea locală şi pe direcţia judeţeană de învăţământ? În „legile Miclea“ directorul este selecţionat de Consiliul de administraţie, cu care are un contract de management, şi nu poate fi membru de partid. La fel, profesorul este selectat şi demis de CA, care este format jumătate din părinţi şi jumătate din reprezentanţi ai autorităţilor locale. Mai mult, pachetul legislativ Miclea prevede un contract educaţional între şcoală şi părinte, care poate acţiona şcoala în judecată dacă nu respectă respectivul contract, modalitate în care implicarea şi controlul celor direct interesaţi de calitatea actului educaţional devine mult mai mare.
Bomboana pe coliva Codului Andronescu este însă obligativitatea învăţământului de 13 clase, deci a liceului, viziune bine împănată cu populism şi demagogie. Iarăşi, accentul cade pe cantitate, şi nu pe calitate, punctul nevralgic al educaţiei. Ideea de a scoate bacalaureaţi pe bandă rulantă, pentru că asta se va întâmpla, în condiţiile în care actualmente abandonul şcolar creşte din motivaţii deja ştiute, care ţin de piaţa muncii şi de PIB-ul pe cap de locuitor, este de sorginte sindicalistă. În plus, este lipsită de vreun studiu de impact sau financiar. //
