Pe aceeași temă
Deocamdată calendarul de adoptare a monedei unice europene a fost amânat cu un an.
Şeful Fondului Monetar Internaţional (FMI), Dominique Strauss Kahn, a declarat la Bucureşti că nu vede nicio problemă în amânarea cu un an a adoptării de către România a monedei europene, ceea ce a iritat comunitatea oamenilor de afaceri şi a provocat satisfacţie în rândul euroscepticilor de la Bucureşti, seduşi, în general, de avertismente lansate de liberali.
Dominique Strauss Kahn, sosit la Bucureşti în mare fugă, pentru opt ore, nu a avut timp pentru un discurs încărcat de mari semnificaţii. Programul său a fost fracturat de întâlniri grăbite cu autorităţile şi cu lumea academică şi pigmentat cu discursuri de joasă amplitudine, dată fiind limitarea în timp, care anula de la sine subiecte importante.
Sensul comentariului liderului FMI este însă o invitaţie la seriozitate, luciditate şi continuarea reformelor, mai degrabă decât o recomandare de a amâna adoptarea monedei europene. Strauss Kahn vede în acest moment o situaţie fiscală precară, suprapusă peste criza economică, scenariu care trebuie rescris astfel încât deficitul bugetar al ţării să revină la un nivel considerat sănătos.
„Nu este obligatoriu să fie o amânare, este însă obligatoriu să mergeţi pe calea cea bună. Asta înseamnă să aveţi finanţe publice prudente, o politică monetară corectă“, a adăugat şeful FMI în discursul său în faţa studenţilor de la Academia de Studii Economice (ASE).
Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) a criticat prompt declaraţia lui Strauss Kahn, pe care o consideră surprinzătoare şi în contradicţie cu recomandările pe care le făcea anul trecut acelaşi FMI, de grăbire a procesului de adoptare a monedei unice, care s-a dovedit un adăpost mai solid în faţa crizei financiare globale. Îngrijorată, comunitatea oamenilor de afaceri grupaţi în AOAR cere jucătorilor din mediul politic să trateze cu seriozitate adoptarea mai rapidă a monedei europene, deoarece există un plan de convergenţă care nu este stânjenit cu nimic de acordul cu FMI, dimpotrivă, acesta din urmă chiar îl susţine.
Ideea amânării adoptării euro a fost însă deja îmbrăţişată de opoziţie, care poate vedea în această posibilitate două avantaje: pe de o parte, poate continua presiunile politice pentru cheltuieli masive, cu riscul unor deficite fiscale mai mari, conform modelului lăsat moştenire; pe de altă parte, visează să revină la cârma ţării călare pe un proiect cert, de succes, pe care să şi-l asume.
Un poet, stăpân pe realitate?
Deocamdată însă calendarul de adoptare a monedei unice europene a fost deja amânat cu un an, deoarece programul iniţial stabilea că vom abandona leul în 2014.
În februarie 2008, când România avea bani, însă America se lupta cu primele efecte perverse ale crizei financiare, guvernatorul băncii centrale, Mugur Isărescu, lansa avertismente către guvernul de atunci, căruia îi recomanda să strângă cureaua şi să cheltuiască banii mai înţelept. Iritat, Varujan Vosganian, care deţinea portofoliul Finanţelor, i-a replicat că e stăpân pe „realitate“. „Nu e în regulă ca guvernatorul, în loc să spună «da, sunt de acord cu strategia pe care o adoptă ministrul», să menţioneze că structura nu este bună. Nu mai vreau ca guvernatorul să-mi atragă atenţia“, a spus, oarecum arogant, Vosganian.
Isărescu nu-şi făcea însă iluzii şi a acompaniat observaţiile sale privind risipa bugetară cu prima sa aluzie la amânarea cu un an a adoptării monedei unice, pe care a atribuit-o însă, elegant, nerealizării obiectivului de inflaţie. De ţintirea inflaţiei se ocupă banca centrală, nu guvernul, de aceea spun că Isărescu a fost elegant. Au trecut doi ani şi o lună de la acest schimb de replici şi lucrurile stau exact cum se temea Isărescu. Nu inflaţia este însă hopul în calea adoptării euro, ci deficitul fiscal, care a devenit aproape o fatalitate în vremuri de criză.
Chingile euro
Criteriile de adoptare a monedei europene sunt stricte şi cer o temperare a creşterii preţurilor la nivelul mediei europene, un deficit fiscal situat sub pragul de 3% din PIB, limitarea datoriei externe la maximum 60% din PIB şi un cost al creditului aproape similar cu cel din zona euro. Moneda naţională trebuie să mai parcurgă un exerciţiu de intrare în mecanismul ratelor de schimb valutar, aşa-numitul Sistem Monetar European (SME), cu doi ani înainte de adoptarea euro.
România satisface fără probleme criteriul datoriei mici, are şanse să-l respecte pe acela al inflaţiei, însă dă semne de „boală“ în privinţa deficitului fiscal, care se deteriorează, fapt pentru care ne şi aflăm sub „tratamentul“ FMI, acest „doctor“ care injectează bani dacă-ţi respecţi dieta de austeritate. Un fel de post prelungit, care poate dura până la recuperare.
Înţelegerea efectelor respectării criteriilor dă însă şi cheia lămuririi nervozităţii oamenilor de afaceri, care cer adoptarea euro la momentul stabilit. Abandonarea leului şterge riscul volatilităţii cursului de schimb atât pentru exportatori, cât şi pentru importatori. Leul a fost o monedă suficient de fragilă pentru a zăpăci ambele tabere. Un alt avantaj pragmatic este reducerea costului creditării, lucru care se va petrece chiar în etapele premergătoare adoptării euro, ceea ce ar însufleţi afacerile româneşti.
Mediul de afaceri este interesat şi de stabilitatea economiei româneşti, pe care o asigură de respectarea strictă a criteriilor de adoptare a monedei europene, deoarece poate profita de o conjunctură internaţională mai favorabilă. Accesul marilor afaceri româneşti la finanţări din piaţa internaţională de capital este limitat de ratingul slab al ţării. Or, în cazul în care România va respecta criteriile de la Maastricht, este de aşteptat nu doar să depăşim stadiul actual, de cea mai riscantă economie din Uniunea Europeană, ci chiar să intrăm în clubul fruntaş, notat cu A.
De ieftinirea creditului ar profita întreaga Românie, nu doar oamenii ei de afaceri. Toată suflarea celor care au luat împrumuturi pe termen lung va simţi cum scoate mai puţini bani din buzunar când plăteşte ratele. //
Ezitări politice
Un lot compact de ţări din Centrul şi Estul Europei cochetează cu schimbarea monedelor locale pe euro. Criza financiară a amplificat intensitatea dorinţelor acestor economii de a intra sub protecţia zonei euro.
Totuşi, adoptarea monedei unice este, în acest moment, o decizie politică, deoarece ea nu mai depinde de rigoarea stăpânirii inflaţiei şi a costului creditului până la aducerea lor în apropierea baremului european ideal, ci de buzunarul statului. Mai precis, în criză, tot lotul de aspirante, cu excepţia Bulgariei, s-a trezit cu încasări mai mici la buget, însă nu şi-a putut reduce cheltuielile.
Aşa încât aceste ţări rulează deficite fiscale mari, mult peste limita impusă pentru adoptarea euro. Reducerea facturii de cheltuieli a statului în aceste momente de criză este dureroasă. Asta se vede şi în România. Şapte ţări din acest grup vor da un test electoral în viitorul apropiat şi niciun partid nu prea vrea să adopte un ton ferm privind controlul cheltuielilor statului, deoarece ar deveni, brusc, nepopular. În ciuda unor păreri din mediul politic pe care le respect, eu tot cred că diferenţa dintre rezultatul referendumului şi cel personal a fost pierdută de Traian Băsescu şi la ruleta promisiunilor în ce priveşte bunăstarea poporului care trebuia sedus, nu doar ca efect al masivei ofensive mediatice căreia i-a făcut faţă.
În fine, nici în Cehia, nici în Ungaria, nimeni nu are chef să fixeze un calendar pentru aderarea la zona euro, din motivele menţionate. Polonia dezbate posibilitatea de a intra în zona euro cot la cot cu România, în 2015, însă oficialii ezită să fixeze data. E şi firesc. Ei au alegeri prezidenţiale în acest an. Deşi liderii de la Varşovia se laudă cu faptul că zlotul a fost un instrument util în vreme de criză, deoarece au utilizat cu abilitate politica monetară, ei ţin în cârcă povara unui deficit fiscal mare, amplificată de un nivel al şomajului stânjenitor. În esenţă însă, intrarea în zona euro este posibilă din perspectiva inflaţiei, dar politicile fiscale trebuie ajustate, ceea ce face ca decizia de adoptare a monedei unice să fie mai mult un gest politic, dată fiind perspectiva alegerilor, constată recent economistul şef al Unicredit Group, Marco Annunziata. //
