Pe aceeași temă
În aceste zile se desfăşoară în capitala Danemarcei, la Copenhaga, Conferinţa Naţiunilor Unite despre Schimbările Climatice, la care participă 15 000 delegaţi din 192 de state. Acordul la care se speră că se va ajunge la finalul discuţiilor urmează să înlocuiască ineficientul Protocol de la Kyoto, din decembrie 1997, protocol ce va expira în 2012.
În ultimii ani, controversatul subiect al modificările climatice a ajuns, dintr-o temă de discuţie a unor cercuri ştiinţifice destul de restrânse, una dintre cele mai importante probleme de dezbatere pe agenda comunităţii internaţionale.
Reacţiile liderilor principalelor economii, începând cu preşedintele american Barack Obama şi terminând cu preşedintele chinez Hu Jintao, indică faptul că, cel mai probabil, la Copenhaga nu se va stabili un orar precis şi obligatoriu pentru reducerea emisiile poluante. Totodată, climatul politic internaţional este departe de a fi unul consensual, fiecare poluator major acuzând pe ceilalţi de lipsă de voinţă politică în adoptarea unor măsuri mai drastice.
Statele Unite participă la negocieri purtând povara morală a refuzului ratificării Protocolului de la Kyoto. Totodată, cu toate că preşedintele Obama, deşi a venit la putere cu o agendă în care problemele de mediu ocupau un loc important, acestea au coborât constant în lista de priorităţi a administraţiei americane, mult mai absorbită de necesităţi aparent mai stringente, precum criza economică, şomajul sau escaladarea conflictului din Afganistan. Cu toate acestea, există semnale încurajatoare privind intenţiile guvernului federal de a impune taxe suplimentare („cap and trade" policy) pe emisiile de dioxid de carbon, folosind astfel mecanisme specifice pieţei pentru a obliga principalii poluatori să-şi restructureze modelul de dezvoltare. Cum va fi întâmpinată de către Congres această iniţiativă legislativă, rămâne de văzut.
Conform datelor prezentate la deschiderea Summit-ului de către World Metrological Organization, decada 2000-2009 a fost cea mai călduroasă din istorie, date ce infirmă încă o dată – dacă mai era nevoie – scepticismul celor ce încă se mai îndoiesc de efectele activităţii umane asupra climei şi mediului. În aceeaşi notă, luni 7 decembrie, administratorul-şef al Environmental Protection Agency (EPA), Lisa P. Jackson, declara că: „dovezi ştiinţifice covârşitoare arată că efectul de seră constituie o ameninţare reală la adresa mediului şi sănătăţii populaţiei”.
Republica Populară Chineză vine la Summit din poziţia unuia dintre cei mai mari poluatori ai lumii, fapt lesne de înţeles având în vedere ritmul accelerat de dezvoltare economică al acestei ţări, potenţialul său demografic, precum şi decalajul ce s-a creat între creşterea economică din ultimele decade şi tehnologiile aferente acestui progres – în special în ceea ce priveşte sectorul energetic. De pildă, conform The Economist, în 2006, 70% din necesarul de energie al Chinei rezulta din arderea cărbunelui, o metdodă ieftină, dar puternic poluantă conform standardelor actuale. Pentru comparaţie, doar 23 % din consumul de energie al Statelor Unite provine din sursa anterior menţionată.
Situaţia Chinei reflectă – la o scară mai mare – situaţia a numeroase alte state în curs de dezvoltare. Dacă pentru ţările dezvoltate, implementarea tehnologiilor alternative/puţin poluante este costisitoare, dar fezabilă pe termen lung, pentru ţările în curs de dezvoltare – precum India de pildă – adaptarea la condiţiile impuse de schimbările climatice este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă datorită costurilor prohibitive impuse de metodele alternative de producere a energiei „verzi” (energia eoliană, geotermală, mareemotrică, centrale pe gaz etc). De asemenea, înlocuirea vechilor tehnologii cu tehnologii mai puţin poluante comportă eforturi logistice, tehnologice şi finaciare enorme, adesea pentru a obţine randamente inferioare: să comparăm doar performanţele tehnice ale propulsiei electrice cu cele ale motorului cu explozie şi vom înţelege dificultăţile întâmpinate în reducerea emisiilor poluante. În lumina acestor considerente, este firesc să ne aşteptăm la o accentuare a clivajului dintre statele cu acces la tehnologie, ce investec sume mari în cercetare şi dezvoltare, capabile să reuşească simbioza dintre activităţile economice şi conservarea mediului, şi statele subdezvoltate, ce vor rămâne cumva captive tehnologiilor şi modelelor perimate. Problema esenţială pentru aceste din urmă state – cele mai numeroase, de altfel – rămâne dihotomia, deocamdată ireconciliabilă, dintre creşterea economică, pe o parte, şi reducerea poluării, pe cealaltă parte. Este nerealist, de exemplu, ca Olanda sau Suedia să pretindă Nigeriei să polueze mai puţin, date fiind diferenţele economice şi sociale majore dintre respectivele state. În orice caz, în absenţa unui masiv transfer de tehnologie şi de capital dinspre ţările dezvoltate înspre cele în curs de dezvoltare, orice progres în stoparea încălzirii globale rămâne un deziderat greu de atins.
Poate cel mai bine se situează, în acest context complex, Uniunea Europeană, probabil singura entitate politică ce şi-a impus ţinte precise de reducere a poluării şi a reuşit – în cea mai mare parte – să le şi atingă. Este explicabilă, astfel, declaraţia ministrului suedez al mediului, Andreas Carlgren, ce critică reticenţa celorlalţi actori majori implicaţi (Statele Unite, China, India) de a-şi impune valori mai ambiţioase: recent, SUA a declarat că-şi va reduce emisiile de dioxid de carbon cu 17% (faţă de nivelul anului 2005) până în 2025, cifră considerată insuficientă de către numeroşi lideri europeni. Astfel, anul trecut, liderii UE au căzut de acord asupra reducerii nivelului de dioxid de carbon cu 20% până în 2020, faţă de anul 1990, luat ca etalon. În prezent, există discuţii în cadrul Uniunii despre pragului la 30%, cu toate implicaţiile de rigoare. Toate acestea au un impact limitat pe plan global, în condiţiile în care Statele Unite şi China sunt responsabile, împreună, pentru aproximativ 40% din totalul emisiilor de dioxid de carbon, iar o decizie politică fără echivoc din partea acestora întârzie.
În concluzie, chiar dacă speranţele privind semnarea unui tratat internaţional cu dispoziţii obligatorii la Copenhaga sunt destul de slabe, există suficiente semnale despre posibilitatea atingerii unui nivel substanţial de acord pe plan politic între participanţi pentru a putea, eventual, ca anul viitor să vorbim despre un tratat cu prevederi clare.
