Pe aceeași temă
Pentru a înţelege contracţia economiei ar trebui să luăm ca reper anul 2007. Criza ne-a făcut să pierdem cam doi ani din ceea ce ar fi trebuit să însemne creştere economică, dezvoltare şi venituri. Dacă această întoarcere în timp nu se va produce, vom plăti. În lei.
După luni bune de zguduire în economie, întrebările sunt unde suntem şi în ce direcţie ne îndreptăm? Mai exact, cât mai avem de coborât pentru a spune măcar asta, că fundul gropii a fost atins? În mare parte, cifrele s-au deteriorat de la o lună la alta, cu rare excepţii, cum a fost plusul din construcţii din trimestrul I, de care oficialii s-au prins cu disperare, ca de un pai într-o mare învolburată, bineînţeles, fără efect. Contracţia economiei va continua. Mai mult, dacă la nivelul activităţii economice - fie că vorbim de industrie sau servicii - deja această contracţie s-a produs, la nivelul veniturilor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, încă nu. Asta înseamnă că la nivelul economiei se simte o tensiune provocată de costurile salariale mari şi producţiile mici şi de sectorul public rămas la nivelul anului 2008, în timp ce economia a coborât la nivelul anului 2007.
De ce anul 2007? Pentru simplul motiv că, dacă vom compara cifrele comerciale ale lunii aprilie 2009, de exemplu, ele sunt la nivelul anului 2007. Aceste cifre au o reprezentativitate directă. Importurile şi exporturile sunt mult mai bine conectate cu cererea şi oferta, cu piaţa, decât alte cifre ale economiei şi de aceea nu prea mint. Sunt o oglindă mai actuală şi mai clară a restângerii activităţii decât o dau alte cifre agregate. Apoi, sunt uşor de înţeles: exporturile au ajuns în aprilie la 2,1 miliarde de euro, iar importurile la 2,9 miliarde. Acum un an, cifrele erau de 2,7 miliarde de euro exporturi, 4,7 miliarde importuri! Ultima cifră era monstruoasă, nesustenabilă şi, de fapt, falsă. Deficitul pe care îl producea se cerea compensat şi diferenţa până la cifra exporturilor poate fi, grosso modo, considerată datoria (mai ales privată) pe care o înregistra în luna aceea (şi în fiecare altă lună) economia românească. Dar nu despre nesustenabilitatea ei este vorba acum, ci de reperul pe care îl reprezintă.
Ambele cifre, atât a exportului, cât şi a importului (cu împrumuturile inerente), duceau la activităţi economice, la producţie şi servicii, deci la salarii şi angajări. Cifrele acestea s-au topit acum despovărând, dacă discutăm în termeni macro, economia de o datorie pe care o înregistra lunar şi care risca oricum să sufoce companiile. Nu a mai fost cazul. Diferenţele acelea de bani ar trebui, de aceea, să se reflecte şi în economie prin modificări substanţiale în ceea ce priveşte salariile şi angajările, de vreme ce comerţul exterior reprezintă peste 30% din PIB, dacă nu mai mult. Ca nivel de comparaţie, viaţa de acum doi ani reprezintă reperul corect. Şi asta pentru că cifrele comerciale ale acelei perioade sunt apropiate de cele de azi. În aprilie 2007 exporturile treceau, în sfârşit, de două miliarde de euro, iar importurile erau cu un miliard mai mult.
Dar doar aceste cifre ale economiei seamănă mai mult cu cele ale anului 2007. În rest, suntem încă la nivelul anului 2008. Salariile acum sunt în medie cu 25% mai mari decât în acea perioadă. E drept, fotografia momentului aprilie 2007 arată şi o inflaţie mai mică, cu procente asemănătoare faţă de cea de acum (cam 4 procente atunci, 6 acum), dar, dacă nu apar accidente suplimentare, la sfârşitul verii inflaţia va fi cam la acelaşi nivel. Salariile, însă, nu vor coborî cu aceeaşi viteză. Sau chiar nu vor coborî deloc, dacă la nivelul celor 1,4 milioane de angajaţi ai sectorului public nu se întâmplă nimic, având în vedere impactul sectorului public asupra politicilor salariale. La nivelul sectorului privat, se mai întâmplă câte ceva atât în ceea ce priveşte reducerea salariilor, cât şi a angajaţilor, din păcate. Pentru a păstra reperul lui 2007 şi a vedea de unde venim şi, în fond, spre ce ne îndreptăm, iată: şomajul în 2007 era 7%, într-o economie care pornise să supratureze toate motoarele.
Acum, suntem la 5,7%, într-o economie care începe să oprească toate motoarele. Diferenţa aceasta faţă de 2007 nu mai poate persista mult decât cu costuri mari, pe care le plătim, de fapt, deja. Pentru că diferenţele acestea faţă de 2007 le plătim prin curs. Cursul lui 2007 era unul întreţinut prin împrumuturi, prin banii care intrau în ţară. Cursul anului 2009 este unul mult mai ridicat, pentru că el ascunde toate diferenţele de salarii şi angajaţi, adică de productivitate, pe care economia românească încă nu le-a operat. Faptul că avem o oarecare stabilitate a cursului la acest nivel se datorează doar tamponului obţiunt de la FMI, dar nici acei bani nu vor putea, decât cu utilizarea lor prea largă, să susţină cursul, dacă celelalte reglaje - din salarii, angajaţi, adică productivitate – nu vor fi operate. Şi poate, nu întâmplător, 2007 este anul în care sporurile de productivitate pe care le înregistra economia românească au început să se piardă. Pe scurt, dacă economia nu va reacţiona pentru a se aşeza în reperele corecte asemănătoare ale anului 2007, leul va fi cel care va plăti diferenţa. //
