Pe aceeași temă
Moneda europeană a dominat, anul trecut, scena economiei mondiale, cu drama datoriilor suverane ale periferiei europene, ale cărei acte nu s-au consumat integral.
Speculaţiile au curs gârlă. Euroscepticii şi politicienii aflaţi în opoziţie s-au înviorat în toată Uniunea. Pieţele financiare au zvâcnit aproape haotic, încercând să desluşească viitorul. Prima reacţie a fost fuga. Dar dacă fugi de euro, unde te refugiezi? În dolari? Are sens, dolarul rămâne moneda cea mai puternică din lume. A fost testată de toate crizele majore ale lumii, de marile ei războaie şi de recesiuni repetate. A rezistat. Statele Unite au, însă, propriile probleme acum şi sistemul lor de bănci centrale a pus la treabă tiparniţa de bani. Americanii par interesaţi mai degrabă de o monedă mai slabă, care să reducă puţin din apăsarea imenselor deficite pe care le rulează economia lor. În acest moment deci, dolarul nu prea pare o monedă de refugiu. Aurul? S-a scumpit până la cer şi este, practic, greu accesibil omului obişnuit în forma sa de tezaurizare. În plus, aurul este un instrument financiar intens folosit şi e greu de dibuit care va fi evoluţia cotaţiilor metalului galben.
Ambiţiile politice se risipesc în criză
Un plasament nesăbuit, într-un moment inoportun, te poate ruina. Francul elveţian este foarte puternic şi, deci, tentant. Are şi de ce. Stă aşezat peste o economie echilibrată, bine calibrată şi excelent finanţată. Este însă o monedă care nu oferă câştig prin plasament, ci doar protecţie. Ratele de dobânzi asociate francului elveţian sunt minimaliste, uneori negative. Yenul japonez are cam aceleaşi caracteristici cu francul elveţian, cu observaţia că, de ani buni, economia care-l susţine stagnează şi rulează datorii imense, care, la un moment dat, vor stânjeni moneda.
Moneda unică a coagulat ambiţii politice şi a răspuns unor necesităţi economice ale ţărilor membre. Ambiţiile politice dispar în ceaţa crizelor financiare. În septembrie 1992, de pildă, s-a prăbuşit lira sterlină sub atacul speculativ al lui George Soros.
Ceea ce a inflamat euroscepticismul a fost faptul că, în momentul atacului speculativ, lira se afla în anticamera euro, în interiorul rigidului mecanism al ratelor de schimb. În acel moment, o parte dintre politicienii britanici au sesizat muniţia electorală antieuro.
Dar banul nu este sclavul politicienilor. O monedă răspunde, pragmatic şi concret, unor nevoi comerciale şi de afaceri.
Flexibilitatea unor monede, aşa numita lor volatilitate, adică inconstanţă, sperie afacerile şi mai ales negustorii transnaţionali.
Nimeni nu vrea să abandoneze euro
Deci euro nu este un moft, ci un vector pentru economiile puternice care-l stăpânesc.
O parte dintre oamenii cei mai influenţi ai planetei s-au întâlnit recent la Davos. Acolo, ei au schimbat idei, au marcat alianţe şi au transmis mesaje. Parisul şi Berlinul au arătat, prin liderii lor, Sarkozy şi Merkel, o susţinere puternică a monedei unice europene. „Niciodată, ascultaţi-mă bine“, rostea Sarkozy cu tensiune în priviri, „niciodată eu şi doamna Merkel nu vom abandona euro!“. Declaraţia a avut, pentru moment, efectul scontat. Piaţa financiară a digerat mesajul şi a conchis că euro va fi susţinut de liderii Uniunii. Cum va fi susţinut euro, care vor fi mecanismele de suport şi, mai ales, ce condiţii vor fi impuse statelor membre ale zonei monedei unice rămâne de văzut.
„Nimeni nu vrea serios să abandoneze moneda“, spune Radovan Jelasic, fostul guvernator al băncii centrale a Serbiei. „De aceea se şi lucrează intens în culise“, adaugă el. Totuşi, scenariile privind soarta euro au inundat piaţa media. Nu sunt prea multe variante. Să le examinăm.
Statu-quo cu disciplinare
Primul scenariu este acela al statu-quo-ului. Adică niciun stat nu va abandona moneda, însă toată lumea se disciplinează. Nu pentru că aşa vor nemţii, ci pentru că banii sunt rari şi scumpi, iar ţările rispitoare ar putea apela, condiţionat, la banii puşi la puşculiţa crizei de statele disciplinate. Scenariul este plauzibil, deoarece, în acest moment, criza datoriilor suverane europene este înnăbuşită.
Zona euro şi-a creat cu forcepsul un mecanism de intervenţie, pentru a putea ajuta, la nevoie, ţările membre. Suma totală adunată asigură necesităţile de finanţare ale Irlandei, Portugaliei şi Spaniei pentru următorii trei ani. Problemele ar apărea dacă Italia ar apela la ajutor. Atunci ar fi nevoie de o suplimentare. Facilitatea Europeană pentru stabilitate Financiară, aşa cum s-a numit fondul, a fost creionată iniţial pentru o viaţă scurtă, până în 30 iunie 2013. Dar, în toamna anului trecut, europenii au decis că ar fi nevoie de un mecanism permanent de ajutor. Cum va arăta acesta, ce formă va lua şi câţi bani va rula nu se ştie încă. Scenariul de statu-quo depinde însă de întărirea disciplinei fiscale la nivelul fiecărei ţări în parte, în interiorul prudentelor criterii de la Maastricht.
Scenariul Junker, al solidarităţii fiscale
Un scenariu discutat de piaţa financiară este acela al solidarităţii, avansat de Jean-Claude Juncker, preşedintele Eurogroup, consiliul miniştrilor de finanţe din zona euro. Modelul există în piaţa americană şi presupune emiterea de obligaţiuni ale zonei euro, aşa numitele E-bonduri. Junker a descris un mecanism prin care să fie emise obligaţiuni în valoare de 40% din Produsul Intern Brut al zonei euro. Fiecare stat va putea împrumuta, prin acest mecanism, sume echivalente cu 40% din propria economie. Mecanismul le-ar avantaja pe statele considerate riscante şi pe care piaţa le penalizează, ridicându-le costurile.
Ideea are sens, deoarece ţări ca Irlanda se pot trezi acum în capcana unor datorii infinite, care cresc mereu, în ciuda eforturilor de reducere a cheltuielilor statului, din cauza costurilor din ce în ce mai ridicate. Dar Junker nu e naiv. Un asemenea mecanism cere o mare coordonare a politicilor fiscale şi chiar o supraveghere atentă din partea autorităţilor europene. Deci E-bondurile sunt calea către o uniune cvasifiscală, aşa cum visează, de altfel şi şeful băncii centrale europene, Jean Claude Trichet.
Exitul datornicilor
Desigur, există şi posibilitatea deşirării zonei euro, în ciuda asigurărilor liderilor politici. Este posibil, de pildă, ca o ţară înglodată în datorii să nu poată rezista în condiţii de austeritate. Mai mult, există şi tentaţia utilizării unui instrument interesant şi periculos, totodată: cursul de schimb. Dar odată părăsită moneda unică, se spulberă şi stabilitatea unei economii aflate sub umbrela ei protectoare. În acest scenariu, banii zboară din ţara respectivă, scoşi chiar de cetăţenii săi, speriaţi că rămân în ghearele unei monede care se tot devalorizează. Apoi fug capitalurile, alungate şi ele de teama devalorizării. Bancherii greci resping energic ipoteza că o revenire la drahmă ar fi benefică pentru ţară. Într-adevăr, o drahmă, ipotetică, s-ar devaloriza văzând cu ochii, iar investitorii ar scumpi şi mai mult preţul banului pentru împrumuturile Greciei. S-ar crea un cerc vicios, care s-ar învârti în jurul inflaţiei. Încrederea propriilor cetăţeni într-o monedă care ar eşua ar duce, fatalmente, la circularea, paralelă, a monedei europene.
Exitul Germaniei
Cancelarul Merkel a veştejit ipoteza că Germania ar abandona moneda unică.
O asemenea iniţiativă ar dezavantaja economia unei ţări care depinde de exporturi, deoarece marca germană, călare pe o economie performantă, ar fi extrem de puternică şi ar reduce profiturile din export. Iată China, care refuză cu încăpăţânare să-şi întărească moneda. De ce oare riscă marele imperiu de la Răsărit un război monetar? De dragul exporturilor. Pe măsură ce marca s-ar întări, monedele ţărilor leneşe, de la periferie, s-ar deprecia şi asta s-ar traduce în competiţia din piaţă ca un avantaj pentru ultimele. Nu în ultimul rând, băncile germane ar suferi pierderi masive din deprecierea monedelor naţionale. Băncile germane au o expunere mare faţă de restul Europei. În cel mai dramatic scenariu, ieşirea Germaniei din zona euro ar putea fi imitată de restul ţărilor şi moneda unică s-ar spulbera. Eh, aici este greu de estimat cât de nervoasă ar fi piaţa financiară, cine ar pierde şi mai ales cât. Aşa se explică de ce Japonia şi China au pus masiv umărul la susţinerea zonei euro, cumpărând obligaţiuni lansate de grupul PIIGS. //
* * *
Dependenţa de 40 de partide
Deşi a fost creat şi finanţat un fond de ajutor, care poate arunca în piaţă 750 de miliarde de euro, cei 17 miniştri de Finanţe, de care depinde moneda unică, reprezintă filosofii fiscale diferite. Ei au în spate guverne care aglomerează vreo 40 de partide politice. De aceea, o coordonare a politicilor fiscale pare aşa de dificilă.
Euro, la prima criză
Euro se află în faţa primei crize majore de la lansarea sa. Până acum, moneda europeană a fost o poveste de succes, aşa cum observa fostul guvernator al băncii centrale a Serbiei, Radovan Jelasic. Actuala criză, declanşată de probleme diverse ale relaxatului grup PIIGS, care include Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania, nu s-a terminat încă, în ciuda măsurilor de austeritate.
* * *
Citeste si despre: euro, Franta, Germania, stabilitate monetara, echilibru fiscal.
