Pe aceeași temă
Economia României seamănă cu cea a Poloniei, atât în ceea ce priveşte dependenţa de banii de afară, cât şi în importanţa volatilităţii cursului. Diferenţele radicale apar în politicile publice pe care le-au aplicat cele două ţări în ultimii ani.
Tragedia de la Smolensk ne-a reamintit, într-un context nefericit, din păcate, de ţara care a trecut cel mai elegant posibil prin criză în anii 2008–2009: Polonia. Şi atunci, întrebarea firească este dacă există un model polonez de dezvoltare şi creştere economică, dacă România are de învăţat o lecţie de economie. Când există o creştere de 1,7% atunci când toţi ceilalţi scad, întrebarea este justificată.
Din păcate, lecţiile nu se învaţă sau se aplică instantaneu. Mai degrabă este vorba de rezultatul unor perioade lungi de decizii înţelepte care au făcut posibilă evoluţia model din 2009, decât măsuri punctuale de pe parcursul anului de criză. A contat, desigur, faptul că Polonia şi-a permis măsuri fiscale anticiclice, în timp ce România a majorat impozite (CAS-ul în primul trimestru din 2009) şi a inventat impozite noi. Rezultatul, unul previzibil pentru analişti, dar „surpriză“ pentru guvernanţi, a însemnat venituri suplimentare pentru Polonia şi în minus pentru România. Nici în ceea ce priveşte cheltuielile publice lucrurile nu stau deloc bine pentru ţara noastră. Deşi am păstrat limita de deficit convenită cu FMI, cheltuielile publice au crescut în 2009 cu peste 14%, din care nici jumătate nu reprezintă cheltuieli de investiţii, de orice fel ar fi ele, pe când cheltuielile publice poloneze, chiar dacă au dus şi ele la un deficit de 6%, au contribuit semnificativ la creşterea economică.
Marea diferenţă apare aici: deşi şi Polonia, şi România au avut deficite bugetare mari de 6–7 procente, Polonia a avut creştere economică, iar România cel mai prost an din istorie. Banii noştri s-au dus, evident, pe menţinerea unor niveluri salariale şi a pensiilor, umflate absolut nefiresc, în anii de dinaintea crizei, pe când banii lor au intrat mai hotărât în economie. În bună măsură, prin cofinanţări europene. Anii 2008 şi 2009 au închis finanţările din perioada 2004–2006, iar Comisia Europeană a declarat Polonia stat model în privinţa absorbţiei acestor fonduri venite în primii ani de aderare la UE (8,6 miliarde de euro).
E drept că pe fondurile structurale, cele lansate de Comisia Europeană pentru 2007–2013, nici Polonia nu e performantă, dar nici nu e contribuitor net cum este România. Pe programele structurale (aşadar, toţi banii europeni ai acestei perioade cu excepţia celor pentru agricultură), Polonia a atras 19,5%, iar România 14,1%. Şi totuşi, diferenţele contează prin impact mai mult decât pare la prima vedere. În privinţa politicii monetare, din nou, sunt deosebiri, dar şi multe asemănări. Deosebirile ţin de politicile de creditare. Mai simple, mai ieftine la ei, mai scumpe la noi. BNR a reacţionat abia în 2010 prin încercarea de a reduce presiunile pe dobânzi, odată cu primirea banilor de la FMI, o situaţie prin care Polonia nu a fost nevoită să treacă. Împrumutul angajat de Varşovia a rămas nefolosit, a fost o adevărată centură de siguranţă tot de 20 de miliarde de euro de la FMI. Cu toate acestea, datoria publică poloneză este peste 50%, în timp ce a noastră a crescut abia acum la 30%.
Înainte de tragicul accident aviatic, guvernatorul băncii centrale poloneze scria în FT că flexibilitatea cursului de schimb a fost principalul argument al politicii monetare care a permis păstrarea creşterii economice. Cursul a înregistrat devalorizări consistente de peste 20% în cursul anului trecut, iar o uşoară panică se instalase printre cei care aveau credite în valută (sub jumătate din totalul creditelor, o cifră ceva mai mică decât a noastră). Dar, spre finalul anului 2009, tensiunea pe curs se domolise, fără ca panica să determine banca centrală să intervină. În consecinţă, un curs ceva mai liber ca al nostru, mai volatil, care nu a speriat însă economia. Aici intervine însă una dintre marile diferenţe între noi şi ei. În Polonia a existat în permanenţă o încredere în capacitatea nu doar a băncii centrale, dar mai ales a guvernului de a reacţiona şi a gestiona o situaţie dificilă. O încredere pe care nu o arată cifrele economiei şi care s-a putut manifesta mai uşor, în condiţiile în care Polonia nu a fost nevoită să treacă prin ani electorali cu infuzii de populism şi decizii politice greşite.
A doua mare diferenţă ţine, evident, de perioadele de dinaintea crizei. Pe de o parte, economia poloneză are o capacitate de autosusţinere ceva mai rezonabilă decât a noastră. Consumul intern a ţinut piaţa chiar dacă exporturile lor au căzut ca şi ale noastre. Nu au mai venit nici pentru ei banii muncitorilor polonezi din străinătate (cu contribuţia lor de 1-2% din PIB), dar piaţa internă a reuşit să fie una consistentă. Economia românească depinde mai mult de banii de afară şi pentru că sectorul public trage prea mulţi bani de pe piaţă. Economia noastră nu are gradul de productivitate al celei poloneze, iar sectorul public rămâne o gaură neagră pe care nu am reuşit să o gestionăm. Toate acestea ţin de politicile publice de venituri ale anilor trecuţi. Pe scurt, dacă cifrele de fond nu diferă atât de mult, efectele sunt radical diferite. Avem atunci o singură explicaţie: lecţia pe care România trebuie să o înveţe nu este una de macroeconomie, ci de politici publice. //
Cuvinte cheie: model, Polonia, crestere economica, venit brut, venit net.
