Pe aceeași temă
Noua miză a salariului minim pe economie este efectul nefast al costului ridicat pe forţa de muncă. Un cerc vicios pe care nimeni nu-l rupe.
Legea salarizării unitare este prost primită de sindicate. Niciun sindicat nu e deplin mulţumit, mai mult, unele - cele care îi reprezintă pe salariaţii bugetari direct vizaţi de lege – vor intra în grevă sau măcar vor demonstra împotriva ei pe 5 octombrie. Alţii, sau mai degrabă şi alţii, vor protesta împreună cu liderii confederali pe 7 octombrie, împotriva aceleiaşi legi, dar şi a unei alte chestiuni, pentru că, de data asta, pretenţia sindicatelor este de a trece dincolo de diviziunea sector public–sector privat şi să aducă tema salariului minim pe economie. Această nouă chestiune e o diversiune sau, în cel mai bun caz, o mutare nepotrivită a interesului spre o altă chestiune decât tema propriu-zisă care trebuie rezolvată acum: salarizarea sectorului public. Dintr-o perspectivă sindicală sau chiar de negociere, protestul poate avea un sens.
Legea ar urma atunci să fie în vigoare şi singura chestiune de negociat ar fi valoarea salariului minim sau, mai exact, acceptarea ca vestitul coeficient 1 din lege să fie considerat salariu minim pe economie şi impus la 705 lei. Există posibilitatea ca, odată acceptată prin lege această valoare ca reprezentând coeficientul 1, să avem din nou două salarii minime pe economie de la 1 ianuarie 2010. În sectorul public de 705 lei, iar în sectorul privat de 600 sau 650 lei, cât se discuta până acum că ar accepta patronatele. Nu e prima dată când se întâmplă acest lucru, dar, acum doi ani, salariul minim era mai mare în sectorul privat decât în cel public.
Care este salariul corect? Dacă la această situaţie mai adăugăm şi reglementarea conform căreia salariul minim pentru un angajat absolvent de studii superioare este de 1.200 lei, mai introducem o variabilă ciudată în sistem, pentru că reglementarea conform căreia salariatul primeşte acest salariu este valabilă dacă este angajat pe o poziţie care are legătură cu pregătirea sa, şi nu doar pentru că are o facultate. Chestiunea e discutabilă, pentru că sectorul privat a inventat poziţii mult mai variate ca funcţii şi care nu se potrivesc perfect cu diplomele universitare, aşa că rămâne la negociere valoarea salariului. Dar toate aceste situaţii nu fac decât să arate ciudăţenia şi inadecvarea unui concept cum este salariul minim pe economie.
Şi chiar dacă se poate răspunde că cele mai multe state îl au, ba chiar şi SUA (chiar dacă este o diferenţă serioasă între costul minim al orei de muncă şi costul salarial minim de la noi), el tot o ciudăţenie neadecvată rămâne. Exemplele ar mai putea continua pentru că anii trecuţi salariul era de 500 şi apoi 540 lei, în timp ce în sectoare întregi acest salariu era de mult depăşit ca reper de angajare pentru muncitorul necalificat, atunci când angajarea se făcea cu carte de muncă.
Depăşit şi inadecvat, salariul minim pe economie este extrem de popular. Evaluări la începutul anului arătau că sunt peste 600.000 de angajaţi cu acest salariu şi o cifră considerabilă cu salariul minim pentru studii superioare. Popularitatea lui vine tocmai din faptul că el există. Atunci când apare un reper administrativ, el este utilizat ca atare de piaţă. Nu spun că oamenii ar fi plătiţi mai bine dacă nu ar exista, dar mobilitatea pieţei muncii ar fi fost cu siguranţă alta şi mobilitatea acestei pieţe este fundamentală. Şi stabilirea acestui reper e ciudată. Ea, desigur, se face prin negociere între sindicate, patronate şi guvern, unde guvernul ar trebui să fie ultima verigă. Dar, cum este cel mai mare angajator – cu 1,4 milioane bugetari –, are cel mai greu cuvânt de spus. Ba mai mult, valoarea luată în calcul pleacă de la două repere contabile.
Primul ţine de structura veniturilor bugetare. La un salariu minim de 600 de lei, guvernul ştie exact pe câţi bani contează pentru bugetele de pensii, sănătate şi şomaj. De la banii aceştia pleacă totul. Apoi se calculează un coş de consum standard şi, pornind de la premiza că într-o gospodărie sunt 1,6 salariaţi, în medie, se scoate valoarea reper. Au crescut preţurile în acest an cu 8,5%, aşa încât să avem măcar această justificare? Indicele preţurilor de consum este sub 5. Iar patronatele pun pe masă 650 de lei. Cifra guvernului şi a sindicatelor este 705. Guvernul o vrea pentru că pe baza ei are un reper al veniturilor pentru bugetele cu probleme – pensii, sănătate, şomaj. Dacă o va impune şi mediului privat, va fi grozav. Patronatele nu par a fi dispuse la un asemenea efort, pe bună dreptate, de vreme ce numai vremuri bune pentru salarii mărite nu sunt acestea.
E loc de negociere însă, pentru că ar accepta această creştere dacă li se reduce celălalt reper, cel al salariului minim pentru studii superioare. De ce să încurajăm studiile superioare… Toate aceste chestiuni, care, iată, vor duce la o demonstraţie şi enorme tensiuni, apar din două motive. O dată, pentru că avem această aberaţie administrativă a salariului minim pe economie. Un element al economiei de comandă, într-o economie care se vrea de piaţă. Dar cealaltă frână este mult mai gravă. Se numeşte costul salarial pe forţa de muncă. Fiind de 42,7% de la începutul anului – adică în creştere –, el inhibă orice tentaţie de salariu mai mare. Această cifră este cea care explică cel mai bine şi numărul mare al salariaţilor cu salariu minim pe cartea de muncă şi munca la negru, şi miza salariului minim pe economie. Cât nu vor apărea modificări aici, nici popularitatea salariilor mici pe cartea de muncă şi inegale cu veniturile reale nu va dispărea. //
