Pe aceeași temă
Societatea romaneasca, poate la fel de mult ca si economia, este racordata la cursul leu-euro cu mai multa devotiune decat ar fi cazul. Din prea putina incredere in leu sau din prea multa incredere in euro, cele doua monede au o mult prea mare incarcatura emotionala si ideologica decat ar impune-o raportarea pragmatica la ele ca la niste marfuri. Banii sunt niste marfuri, dar niste marfuri ciudate. Incredere, subiectivism, pe de o parte, profit si macroeconomie, pe alta parte, acestea sunt ingredientele care fac din raportarea la curs o problema nationala. Si este o problema nationala tot din doua motive. Pentru ca evolutia lui afecteaza direct o mare parte din populatie si apoi pentru ca evolutia lui este determinata de o mare parte a fenomenelor economice cu conotatie nationala.
De mai bine un an si jumatate cursul a intrat pe un trend descendent. De fapt, stim data exacta: 2 iulie 2007, cand cursul a atins maximum istoric in raport cu euro, in favoarea leului - 3,1112, in referinta Bancii Nationale. Era o epoca a "exuberantei irationale", cu crestere economica ce parea fara sfarsit si cu fluxuri de bani care alimentau intr-un cerc virtuos aceasta crestere. Cursul afecta, insa, serios capacitatea de export a producatorilor romani (cine a rezistat atunci a devenit cu adevarat competitiv) si a dat intr-atat peste cap contul curent romanesc incat pana si marii furnizori de fonduri pentru crestere economica pe imprumut au inceput sa se sperie si sa remarce lipsa de sustenabilitate a cresterii economice romanesti, dependenta de banii de afara. Pentru ca profiturile inca mai curgeau, iar bani erau, imprumuturile au mai continuat mai bine de un an aproape cu aceeasi viteza. In iulie 2008, la un an de la maxim, cursul atinsese 3,60 dar cei 50 de bani pierduti erau doar o reglare spre normalitate si o presiune mai usoara asupra exportatorilor, nu o corectie sanatoasa. Urmatoarea jumatate de an a fost, insa, una grea. Inceputul lui 2009 prinde leul la peste 50 de bani sub valoarea din vara, la mult peste cursul de 4 lei, asta dupa o tensionare speculativa in octombrie si o devalorizare grabita in ianuarie. De ce in toamna lui 2008 au inceput toate acestea e simplu. Imprumuturile de altadata prin care curgeau bani spre tara si care mizau pe virtutea profitului s-au oprit brusc, iar virtutea a devenit, cum se intampla de atatea ori, viciu. Lipsa banilor nu a mai realimentat profitul, iar lipsa profiturilor umflate, exprimate agregat in crestere economica (sau in lipsa ei) nu mai atrage banii. Si atunci, fara prezenta monedei europene, tinand cont de raportarea aceasta obsedanta la euro, leul pierde teren vazand cu ochii. Tot acest mecanism a avut si are ca partener nu atat statul, cat sectorul privat romanesc. Aici se simte nevoia de euro. Vrand-nevrand, asa a crescut sectorul privat al economiei incat sa nu poata functiona fara euro. Cand euro vine spre noi avem crestere si curs rezonabil, cand nu vine, avem cursuri care sperie, iar exporturile care ar trebui sa beneficieze din aceasta conjunctura de curs nu pot sa compenseze degringolada care cuprinde restul economiei cu un leu mai slab. O schimbare, pentru ca aceste dezechilibre sa nu mai aiba efecte atat de dramatice, se poate face greu si in timp, daca se va face. Vorbim despre partea privata a economiei romanesti si redesenarea ei spre o dependenta mai mica de imprumuturi e un proces greu, de durata si dificil de desenat prin mecansime de piata. Asta inseamna ca nu putem astepta minuni din partea cursului de schimb intr-o perioada de recesiune economica mondiala, adica de apetenta redusa la risc si investitii in lumea larga. Politica de dobanzi a BNR, singura posibila in ceea ce priveste cursul, merge si asa cu motoarele turate la maximum, adica cu dobanzi prea mari. Ce se poate face? Vom suferi cu totii de pe urma devalorizarii? In mare parte, da. Economia privata a Romaniei nu va putea genera un curs care sa nu faca societatea romaneasca sa tremure, iar o desprindere psihologica de obsesia cursului tine mai mult de alte domenii decat de economie. In schimb, se poate opera la nivelul deficitelor publice. Ele se pot regla de la un an la altul. Poate parea la prima vedere incorect ca strangerea puternica a deficitelor publice sa fie solutia de a recastiga increderea intr-o economie unde sectorul privat este mare datornic, dar asa functioneaza lucrurile. In fond, cu datorii sau nu, sectorul privat este generatorul de venituri pentru functionarea statului, dar statul crede ca are nevoie de venituri mai multe si intra mereu pe datorie, o datorie pe care tot sectorul privat va trebui sa o plateasca pana la urma, ca generator de venituri. Acum, cand economia care genereaza venituri, si nu numai imprumuturi, se restrange, restrangerea cheltuielilor publice e obligatorie. De aici poate veni mana de ajutor pentru leu. Un buget strans si constrans la disciplina ar aduce ceva mai multa incredere in economia romaneasca. Poate, de aceea, prezentarea unui buget de superausteritate este urgenta maxima. Daca bugetul va arata acum ca un test stres pentru cei care vor credite, in care se pune la socoteala cel mai rau scenariu posibil pentru economie, atunci, paradoxal, leul va mai prinde ceva incredere. Si daca, spre jumatatea anului, veniturile si deficitele vor fi mai bune decat cele prognozate, nu se va supara nimeni. Nici chiar leul care se sperie acum de euro.
