Pe aceeași temă
Lansat în piaţă în paralel cu încercarea guvernului de a-şi face un bilanţ al bătăliei deschise pe frontul recesiunii economice, pachetul anticriză propus de PSD este, simultan, o declaraţie politică şi un exerciţiu electoral.
Setul de 24 de măsuri, ale cărui costuri sunt estimate la 14 miliarde de euro, combină iniţiative privind protecţia celor mai vulnerabili dintre români, preocupare firească a stângii, cu bonusuri fiscale pentru plata la timp a taxelor, idee de inspiraţie liberală, se pare.
Măsurile au un uşor parfum electoral, dar aşa ar arăta, probabil, orice iniţiativă a stângii, care se pliază confortabil pe un mesaj populist. Se pot identifica vreo două măsuri populiste: micşorarea taxei pe valoarea adăugată la pâine, lapte şi carne de pui şi reducerea cu o treime, timp de şase luni, a facturii de energie pentru consumatorii casnici.
Micşorarea TVA la unele alimente este o reluare a unei iniţiative politice mai vechi, care a fost ignorată, deoarece experienţa a arătat, în cazul medicamentelor, care au avut o cotă redusă, că micşorarea taxei nu se traduce obligatoriu în ieftinirea produselor. Preşedintele PSD, Mircea Geoană, a ataşat propunerii ideea unui mecanism de control care să facă în aşa fel încât „micşorarea TVA să se regăsească în reducerea preţurilor, şi nu în creşterea profiturilor comercianţilor“.
Chestiunea controlului este delicată şi dificil de aplicat într-o piaţă liberă, astfel încât, deocamdată, orice reducere a TVA este în beneficiul negustorilor şi producătorilor.
Reducerea cu o treime a facturii de energie pentru consumatorii casnici vulnerabili are şanse mici de a fi aplicată, deoarece ar crea goluri în conturile companiilor producătoare, trasformându-se astfel în măsură generatoare de criză. Statul are deja un mecanism imperfect de susţinere financiară a populaţiei vulnerabile, pe care-l poate perfecţiona şi, mai ales, pentru care trebuie să găsească bani.
Chestiunea impozitului forfetar, intens criticat, apare şi în schiţa lui Geoană, fără ca anularea acestuia să fie neapărat o măsură anticriză. Impozitul forfetar, care obligă orice firmă să transfere bani către bugetul statului, indiferent dacă are sau nu profit, este plătit de ani de zile de unele afaceri mici, fără ca acestea să fi devenit ineficiente din cauza birului. În încercarea de a seduce electoratul cu iniţiative lucrative, Geoană a declarat că impozitul forfetar ar fi „deşertificat“ România, referindu-se la radierile de firme petrecute după lansarea măsurii. Este greu de crezut că o firmă care face afaceri de 12.000 de euro dă faliment pentru că nu poate plăti un impozit de 341 de euro în acest an.
În definitiv, taxa auto era ceva mai mare şi nu a „deşertificat“ şoselele. Birul a fost prezentat ca o soluţie temporară, de compromis, apărută ca reacţie la tendinţa firmelor de a nu plăti impozit statului. Să ne imaginăm o situaţie în care România ar primi undă verde de la Comisia Europeană pentru neimpozitarea profitului reinvestit. Dacă statul ar renunţa şi la impozitul forfetar, atunci bugetul României, în vreme de criză, ar trebui să se alimenteze doar din impozitul pe venit, TVA şi niscaiva taxe vamale. Ceea ce nu este câtuşi de puţin în armonie cu filosofia social-democrată.
Schiţa de măsuri anticriză prezentată de Geoană conţine şi sugestia apariţiei unor fonduri de investiţii create de stat, interesantă de altfel, care are ca scop finanţarea unor proiecte necesare în infrastructură, agricultură sau pentru stimularea cercetării. Problema apare la capitalizarea acestor fonduri de stat, care s-ar putea face, parţial, prin împrumuturi din pieţele externe de capital. În actuala conjunctură, în care România nu are bani şi este considerată de agenţiile de rating drept riscantă pentru investitori, costul unor emisiuni de obligaţiuni lansate pe pieţele internaţionale este prohibitiv, fiind excesiv de mare.
Deci nu putem articula un sistem de fonduri de investiţii de stat în vremuri de criză. Rusia şi China au creat asemenea fonduri, din banii cărora într-adevăr finanţează acum programe anticriză, în vremea când economiile lor „duduiau“. Deci crearea acestor fonduri de investiţii nu este în sine o măsură anticriză, ci o soluţie de finanţare a luptei împotriva recesiunii, pe care noi am ratat-o, deocamdată.
Desigur, nu este nimic rău în tentativele de a promova măsuri pentru atenuarea efectelor crizei şi pentru relansarea economiei, dar, câtă vreme nu pot fi susţinute de buget, rămân simple declaraţii politice, pentru a arăta îngrijorarea politicienilor pentru starea economiei. Economistul polonez Leszek Balcerowicz a remarcat recent că statele mici şi cu economii deschise ar trebui să se ocupe de stimularea creşterii economice, de introducerea noutăţilor tehnologice, dar trebuie să impună o disciplină fiscală strictă, să taie cheltuielile inutile, să arate flexibilitate în reglementarea sectorului privat şi să se asigure că sistemul judiciar funcţionează cum trebuie.
Balcerowicz sugerează austeritatea fiscală ca măsură anticriză, deoarece statul care cheltuieşte peste posibilităţi ia bani din piaţa băncilor pentru a-şi finanţa nevoile. Începând din octombrie 2008, statul român a desenat în jurul crizei un cerc vicios perfect, care poate trage România în capcana recesiunii şi după ce economia lumii îşi va reveni. Pentru a-şi umple găurile din buget, statul a atacat piaţa monetară, a lansat titluri de stat pe care le-a vândut băncilor, a susţinut un nivel ridicat al dobânzilor la credite, ceea ce a tăiat avântul împrumuturilor private. Rezultatul a fost un declin continuu al industriilor bunurilor de larg consum, care nu-şi mai permiteau costurile de finanţare.
Iată de ce bătălia electorală cu idei de relansare a economiei nu mai poate fi dusă, în acest an, cu un repertoriu populist, cu schiţe de stimulente care nu pot fi acordate ulterior, de dragul dinamizării alegerilor. Orice derapaj împrăştie îngrijorări în pieţele externe şi poate sădi catastrofe în interior. //
