Pe aceeași temă
Miniştrii de Finanţe ai zonei euro au dezamăgit din nou pieţele financiare, care s-au năpustit iar împotriva monedei unice. Nicio decizie clară privind soarta datoriilor Greciei nu a apărut la finalul întâlnirii. Totuşi era greu de presupus că miniştrii de Finanţe vor lua decizii atât de importante, în absenţa liderilor statelor europene. A fost doar o reuniune a tehnicienilor la capătul căreia miniştrii de Finanţe au căzut de acord să întărească disciplina bugetară a statelor membre, decizie pusă în operă de un set de patru reglementări şi o directivă.
Presiunea este mare, deoarece se apropie un nou moment în care Grecia aşteaptă banii de la troika finanţatoare, compusă din Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană. Ca de obicei, Grecia nu şi-a făcut temele. Nici nu are cum. Problemele sale se complică pe zi ce trece. Economia sa, destul de dependentă de fluxul turistic care s-a subţiat, se adânceşte în recesiune. Scăderea economiei aduce bani mai puţini către un buget nesătul ca o gaură neagră. Grecia aşteaptă tranşa de la FMI pentru a-şi achita facturile de salarii şi de pensii.
Între timp, piaţa financiară pariază pe declanşarea operaţiunilor de restructurare a datoriilor, ceea ce ar echivala, în ochii agenţiilor de rating şi ai investitorilor, cu o intrare în incapacitate de plată.
Dar adevărata problemă, şi primejdie, totodată, este aceea că, odată cu căderea Greciei în faliment temporar, ochii investitorilor s-ar roti instantaneu către celelalte membre ale celebrului grup semifalimentar de ţări aflate în periferia mediteraneană a Europei, cunoscut sub acronimul PIIGS. Portugalia şi Irlanda sunt victime imediate ale unui faliment elen. Italia şi Spania par mai greu de digerat, însă economiile lor pot fi puse la podea într-un război între pieţe şi Trezoreriile lor. Cu alte cuvinte, nici Italia şi nici Spania nu vor mai putea împrumuta bani ieftini pentru a-şi finanţa cheltuielile şi ar intra astfel într-o spirală a neîncrederii totale. Desigur, Italia are o experienţă îndelungată în gestionarea datoriei, are scadenţe de plată relaxat de îndepărtate, însă va trebui să evite pieţele financiare cu o dibăcie rară. Pentru asta va trebui să-şi taie cheltuielile în următorii ani şi să funcţioneze cu un surplus bugetar, din care să poată plăti şi scadenţele imediate ale datoriilor. Exact acesta a fost motivul pentru care politicienii italieni şi-au asumat un nou şi sever pachet de austeritate. Spania are probleme din cauza unui sistem bancar expansionist, care a finanţat în interior o piaţă imobiliară cu preţuri inflamate dincolo de posibilităţile populaţiei de a le achita. Însă nu doar băncile Spaniei stau sub ameninţarea dezastrului, ci întreg sistemul bancar european, care are cuferele doldora de obligaţiuni emise de statele din grupul PIIGS.
Apare astfel un alt efect pervers al unei eventuale intrări în incapacitate de plată a Greciei. Un adevărat cerc vicios, în care politicienii Europei şi-au finanţat cheltuielile din împrumuturi, pe care le-au finanţat, în mare parte, băncile continentului. Iată de ce Christine Lagarde, actuala şefă a FMI, a atras atenţia că băncile europene ar cam avea nevoie de majorări de capital de peste 200 de miliarde de euro. Ziarul Frankfurt Allgemeine Sonntagzeitung a publicat o estimare, potrivit căreia primele zece bănci germane ar avea nevoie de capital suplimentar de 127 de miliarde de euro. Un alt raport alcătuit de David Zervos, fost oficial al Federal Reserves, avertizează că Europa este pe cale să experimenteze un colaps de tipul Lehman Brothers, dar adaugă că această eventuală catastrofă va zgudui din temelii sistemul financiar unic. Este un scenariu în care o dezmembrare, fie ea şi parţială, a zonei euro ar putea declanşa „naţionalizarea unor pieţe“.
Ţările din periferie s-ar întoarce la escudos, liră, peseta sau drahma. Economiştii de la banca elveţiană UBS atrag atenţia însă că întoarcerea la vechea monedă este costistoare pentru toată lumea. Noile monede vechi s-ar prăbuşi instantaneu, probabil cu o devalorizare imediată de 60%, ceea ce ar torpila economiile respective, oricum fragile. Însă nu aspectul economic este înfricoşător, ci efectele sociale ale exerciţiului deşirării monedei unice. Ar putea apărea tensiuni secesioniste în unele state europene, unde mocneşte, de altfel, de ani buni, ideea că anumite regiuni duc în cârcă ineficienţa altora. Este posibil, sugerează analiştii de la UBS, ca unele regiuni să opteze pentru rămânerea în zona euro. Statele unde populaţia se va trezi peste noapte cu vechea monedă la tejghea ar putea fi zguduite de conflicte sociale puternice, deoarece lumea va respinge nesiguranţa, inflaţia şi, în general, perspectiva adâncirii într-o criză de sub care s-a tras plasa de siguranţă. „Politicienii ştiu treaba asta şi, dacă ar fi după ei, ar salva pe loc Grecia. Totuşi ei caută soluţii care să poată fi prezentate alegătorilor, deoarece în multe ţări europene 2012 va fi an electoral. Însă, într-adevăr, economiştii de la UBS au dreptate, este mai scump şi mai periculos să laşi Grecia să cadă decât să o salvezi şi, apoi, să pui ordine în finanţele europene“, spune Frank Oland Hansen, de la Danske Bank.
De altfel, oamenii sunt deja speriaţi şi şi-au retras masiv economiile din băncile lor pentru a le adăposti în siguranţa altor paradisuri financiare. A fost încă o lovitură dată sub centură băncilor din periferia Europei, în special din Grecia, de către clienţii care nu cred în vechile monede. Întărirea masivă a francului elveţian s-a datorat şi economiilor mutate de nemţi sau de greci în băncile elveţiene. Aşa se explică de ce banii curgeau către Elveţia chiar şi în momentul în care banca sa centrală coborâse dobânda de politică monetară în apropiere de nivelul zero, ceea ce însemna că depunerile în bancă nu primesc nimic, mai mult, sunt micşorate din cauza comisioanelor de administrare. Or, pentru fondurile de investiţii, o situaţie în care plăteşti ca să-ţi pui banii la muncă era exclusă, deci cu greu puteau fi bănuite că aleg să-şi plaseze banii în Elveţia. De altfel, banca centrală a Elveţiei a stăvilit şuvoiul de bani printr-un set de măsuri, inclusiv prin legarea francului de euro, cu o ţintă de curs de minimum 1,20 de franci pe euro, dar asta nu de dragul monedei unice, ci deoarece se temea că economia intră în recesiune.
În esenţă, există trei scenarii după care poate evolua criza europeană, spune Hansen.
Primul scenariu presupune o calmare lentă a crizei datoriilor, pe măsură ce programele de austeritate încep să-şi arate roadele.
Al doilea scenariu implică ipoteza că turbulenţele continuă şi împing astfel politicienii către o uniune fiscală, ceea ce ar da posibilitatea emiterii de obligaţiuni în numele zonei euro, evident, la costuri mai mici.
Cel de-al treilea scenariu este, evident, construit pe ipoteza spargerii zonei euro.
Primul scenariu are un călcâi al lui Ahile, anume faptul că Grecia nu poate fi ajutată doar cu o injecţie imediată de bani, ea ar avea nevoie chiar de un al treilea pachet de ajutor. Moment în care datoria italiană intră dramatic în scenă.
Cel mai probabil scenariu este întărirea coordonării dintre politicile fiscale. Economiştii de la UBS lansează chiar ideea unei uniuni fiscale federative, pe model elveţian.
Este de aşteptat ca, pe măsură ce criza datoriilor va continua, pieţele financiare să continue să scaneze sistemul şi să forţeze un răspuns al politicienilor, aşa cum sugera preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet: „Când apare o criză serioasă, ca aceea pe care am avut-o începând din 2007, aceasta expune toate slăbiciunile cu eficienţa cu care razele X arată scheletul unui corp uman. Un mijloc potrivit de a nu lăsa speculaţiile să ocupe teren este să identifici slăbiciunile fiecăruia şi să le corectezi. În anii de dinainte de criză ţările aveau un sentiment fals de siguranţă“.
Un ajutor substanţial ar putea veni de la Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară, al cărei mecansim este încă blocat de ritualul votului dat de fiecare ţară în parte. Declanşarea operaţiunilor sale va însemna însă o şi mai mare integrare, drum indicat şi de implementarea pactului Euro Plus. Mai mult, Angela Merkel a susţinut ideea de a acorda mai multă putere Curţii Europene de Justiţie pentru a sancţiona eventualele derapaje, ceea ce ar fi încă un pas spre integrare fiscală. Asta presupune însă modificări aduse tratatului de aderare, despre care Merkel crede că ar fi încă un tabu.
În ciuda asaltului permanent al banilor fierbinţi şi a reţelei complicate de probleme care îl apasă, euro rezistă însă. Rezistenţa monedei unice trebuie căutată în forţa băncii sale centrale, în faptul că interesele economice care au creat-o sunt intacte şi, de ce nu, în prezenţa sa în toate vistieriile lumii. //
* * *
Hemoragia depozitelor
În ultimul an s-a evaporat aproape o cincime (19%) din depozitele din băncile greceşti, iar în băncile irlandeze depozitele s-au subţiat cu 40% în ultimul an şi jumătate. Băncile europene fac faţă unei hemoragii a depozitelor, deoarece clienţii îşi mută economiile către plasamente considerate mai sigure, cum ar fi conturile în franci elveţieni, dolari sau lire sterline. Însă nesiguranţa datorată incapacităţii celor 17 miniştri de Finanţe de a acţiona unitar a speriat şi alţi deponenţi europeni.
Irlanda îşi revine
Irlanda este un bun exemplu privind ieşirea din prăpastia crizei. Şi-a îmbunătăţit performanţele fiscale cu ajutorul FMI, a primit o ştampilă de economie stabilă de la Standard & Poor´s şi a recâştigat încrederea pieţelor financiare: costurile asociate împrumuturilor sale au scăzut de la 14%, cât erau în iulie, la 8,5%. De altfel, chiar voci din rândul investitorilor atrag atenţia că se apasă exagerat pe veştile proaste şi sunt trecute sub tăcere micile victorii.
Citeste si despre: moned unica, retrogradarea Italiei, imprumuturi ieftine, deficit bugetar, rezerve bancare.
