Pe aceeași temă
Dacă Grecia sau Italia ar fi respectat criteriile de stabilitate de la Maastricht, nu am fi vorbit acum de o criză a datoriilor.
Tratatul de la Maastricht a fost un gentlemen agreement, adică o înţelegere cordială, între domni. O promisiune de onoare, care nu a mai avut, deci, nevoie de sancţiuni, de penalităţi. Se presupunea că toată lumea va respecta criteriile de stabilitate, cu limita de deficit cu tot. S-au înşelat. Acum liderii europeni au semnat o promisiune acompaniată de penalităţi. Noul tratat fiscal european a fost parafat la finalul săptămânii trecute de aproape toată suflarea liderilor continentului. În esenţă, tratatul interguvernamental impune o regulă de aur privind finanţele publice, şi anume, existenţa unui deficit structural de 0,5% din economie. Se mută deci atenţia de la celebrul criteriu stabilit la Maastricht, care cerea ca deficitul fiscal al unui stat european să nu depăşească 3% din economie, către o măsură mai complicată a cheltuielilor statului, deficitul structural.
Diferenţa între deficitul structural şi cel bugetar, clasic, constă în formula sa de calcul şi în filosofia economică a momentului, dominată de panică şi de nevoia de a corecta erorile trecutului, pentru a salva moneda unică. Un deficit bugetar măsoară diferenţa negativă între banii care sunt încasaţi de către stat din taxe, impozite şi dividende şi cheltuielile sale. Această diferenţă este finanţată din împrumuturi. Un deficit structural compară cheltuielile curente cu potenţialul de creştere al economiei. Rămâne o întrebare deschisă dacă România, care are o datorie publică mult sub nivelul de 60% din PIB, nu ar avea nevoie să ruleze cu deficite la limita maximă permisă pentru a-şi fortifica economia. În măsura în care România poate cheltui inteligent şi corect banii în investiţii. Într-o interpretare academică, regula de aur a fiscalităţii presupune ca o economie să ruleze deficite bugetare doar dacă banii cheltuiţi în exces sunt investiţi în proiecte care vor aduce beneficii generaţiilor viitoare.
Nu este însă cazul cu această regulă a pactului fiscal, deoarece aici există nuanţe, care permit încălcarea acesteia în cazuri de criză. Este previzibil ca un grup de ţări să acceseze derogări de la regulă în chiar primii paşi, ceea ce ar putea dilua forţa pactului fiscal. Deocamdată, această regulă se aplică statelor europene din zona euro, care au datorii publice al căror nivel se apropie sau depăşeşte pragul de 60% din PIB. Dacă însă apare surplusul bugetar, mai avem o problemă, ce facem cu banii aceia? Unele ţări au fonduri speciale, aşa-numite fonduri suverane de investiţii, în care dirijează o parte din banii încasaţi de buget. România nu are o construcţie filosofică care să găsească o utilizare unui eventual surplus bugetar. Desigur, pare distractiv să discuţi de surplus bugetar într-o economie care a risipit banii, ferindu-se de economii, însă aplicarea regulii de aur ne-ar putea aduce în această situaţie.
Pe de altă parte, includerea regulii privind limitarea cheltuielilor în legislaţiile statelor europene nu este altceva decât o demonstraţie de solidaritate a clubului european în vremuri grele. Asumarea unei discipline fiscale de către liderii semnatari este un nou pas către o şi mai mare integrare politică şi economică. În practică, noul pact fiscal va da Băncii Centrale Europene (BCE) un spaţiu mai amplu de manevră. BCE va putea cumpăra obligaţiuni ale statelor periferiei europene, ajutându-le astfel în vremuri dificile. O bancă centrală cu o forţă mai mare de acţiune ar solidifica însăşi construcţia monedei unice. Pactul fiscal ar putea fi chiar un prim pas către lansarea unor obligaţiuni ale zonei euro, ceea ce ar salva economiile penalizate de pieţele financiare şi ar asigura stabilitatea şi eficienţa în zona euro.
Europa şi-a croit destinul încă din vremurile când România era captivă sub Cortina de Fier comunistă. Vizionarii şi politicienii care şi-au asumat construcţia proiectului european au ştiut, încă de la început, că traseul spre desăvârşire va fi lung, complicat şi, pe alocuri, furtunos. Uniunea Europeană este o construcţie politică menită să servească un scop economic şi social. Proiectul s-a împotmolit în faţa unui şuvoi de crize care au răvăşit economiile lumii începând din septembrie 2008. Paradoxal, valurile succesive de crize, care au culminat cu atacarea monedei unice, au creat spaţiu politic pentru desăvârşirea proiectului european. Includerea regulii de aur în legislaţiile naţionale va fi un exerciţiu de luciditate. //
