Programul lui Ponta, între intenţii şi cifre

Programul economic al Ca­bi­ne­tului Ponta are foarte puţine repere clare, în general neacompaniate de cifre.

Este probabil dificil să preiei frâiele gu­ver­nării şi s-o faci ca la proba aceea de pa­ti­naj artistic, în care competitorii evoluează la figuri impuse, obligatorii, cu FMI într-o coastă şi cu promisiunile fan­teziste în alta, într-un moment de incertitudini şi tensiuni în zona euro şi conştient că investitorii pân­­desc orice derapaj pen­tru a scoate în fugă banii din ţară. Florin Georgescu, fost ministru de Finanţe, prim-viceguvernator al băn­cii centrale „en titre“, nu este un economist lipsit de curaj, în măsura în care ar întrezări rezultatele favorabile. Acum însă nu curajul unor schim­bări radicale ale politicilor eco­no­mice este aducător de succes, ci abilitatea de a menţine ţara în echilibru, de a păstra stabilitatea financiară destul de fragilă. Amprenta prudenţei băncii centrale s-a făcut simţită şi în textele referitoare la eco­nomie din programul de guvernare al Cabinetului Ponta. E drept că partea ex­pli­cativă a capitolului referitor la fiscalitate are şi accente populiste, remarcând, ceea ce de altfel este real, că, dacă funda­men­tele macroeconomice s-au îmbunătăţit, asta nu se simte neapărat la nivel indi­vi­dual. E o realitate pe care teoria econo­mi­că o consemnează clar, arătând că în pe­rioa­dele de criză puternică urmată de revi­riment există inevitabil un decalaj între re­fa­cerea peisajului macroeconomic al ţării şi creşterea veniturilor populaţiei.

Programul de guvernare al Cabinetului Ponta îşi propune deci respectarea acor­du­lui cu finanţatorii instituţionali ai Ro­mâ­niei, Fondul Monetar In­ter­na­ţional, Ban­ca Mondială şi Comisia Europeană. Un alt obiectiv, drag băncii cen­trale, este cel al tem­perării inflaţiei şi al sta­bilităţii cursului de schimb. Dar Flo­rin Georgescu ştie că asta depinde de ati­tu­di­nea generală a cabinetului faţă de politicile negociate cu FMI & co. Ca atare, apare şi pro­mi­siu­nea con­ti­nuării pri­vatizărilor, inclu­siv sem­­narea Tratatului Fiscal eu­ro­pean, acela care în­deam­nă la prudenţă şi im­pune introducerea în legislaţiile naţionale a ideii de limitare a cheltuielilor şi da­to­riilor pu­blice. Restul e poveste. Schiţat pro­babil în grabă, programul economic al Ca­bi­ne­tului Ponta are foarte puţine repere clare, în general neacompaniate de cifre. Mă­su­rile economice sunt doar enunţate şi nu apar socotelile privind costurile aces­tora şi estimările referitoare la eficienţă. Ci­frele, nu-i aşa?, au importanţa lor. „Can­ti­tăţile decurg din apreciere, cifrele din can­tităţi, comparaţiile din cifre şi vic­toria din comparaţii“, avertiza Sun Tzu în celebrul său tratat Arta războiului.

Reîntregirea salariilor şi restituirea su­me­lor reţinute din pensii pentru plata con­tri­buţiilor pentru sănătate sunt obiective „eşa­lonate“, 8% acum, restul în plină cam­­panie pentru parlamentare, iar CAS-ul, în rate nestabilite încă. Cum arieratele, acele datorii ale companiilor statului către fur­ni­zori sau către bugetele statului, reprezintă o ameninţare continuă a stabilităţii fi­nan­cia­re, noul guvern îşi propune să le mic­şo­re­ze cu 1% din produsul intern brut (PIB) prin plăţi şi operaţiuni financiare „menite să le restrângă volumul“, cum ar fi flui­di­zarea compensării TVA.

Un pasaj interesant şi neexplicat suficient este cel privind intenţia guvernului de a dezvolta parteneriate strategice cu acele companii private în care statul este ac­ţio­nar majoritar. Astfel, companiile alese pen­tru închegarea parteneriatelor ar trebui „să onoreze toate obligaţiile corect faţă de stat şi să ţină cont de obiectivele stra­tegice pe care România le are“, citim în textul programului. Cuvântul „strategic“ abate atenţia către Petrom, companie unde statul are, încă, un pachet minoritar de acţiuni, deci o forţă de decizie limitată. Sunt enumerate, sumar, intenţiile guver­nu­lui de a susţine eforturile firmelor pri­va­te de a depăşi criza, prin măsuri care ar re­duce costul creditelor, prin apariţia media­torului de credite (o dorinţă mult mai veche a autorităţii bancare, neîmplinită încă) şi prin introducerea unui registru de creanţe. Telegrafic, sunt amintite intenţii de a înfiinţa fonduri de risc cu concentrare pe economia României. Să fie oare o con­ti­nuare a interesului Cabinetului Ungureanu faţă de fondurile suverane, pe care şi le dorea calibrate după modelul norvegian? Nu exstă nici aici detalii lămuritoare, tex­tul programului bifează doar chestiunea fondurilor de risc. Programul îşi propune relansarea afacerilor imobiliare, puternic afectate de criză, prin introducerea de noi instrumente, ca, de exemplu, obligaţiunile garantate cu portofolii de active. In­ves­tiţiile imobiliare în derulare au însă acti­vele deja ipotecate în favoarea băncilor care le-au finanţat dezvoltarea. Poate fi deci vorba de invitarea celor care doresc să-şi finanţeze aventurile imobiliare către Bursa de Valori, ceea ce ar fi un traseu interesant.

Însă Bursa de Valori aşteaptă lansările unor pachete de acţiuni minoritare ale unui grup de companii identificate deja, companii care au iniţiat demersurile de listare şi care urmăresc un calendar, e drept, întârziat. Aici intervine tem­pori­za­rea. Guvernul nu respinge ideea listărilor la Bursă, nici n-are cum, deoarece este o componentă a aranjamentului semnat cu FMI, însă lasă să se înţeleagă că procesul de privatizare va continua abia după ce se va finaliza un audit, adică un control al ac­tivităţii guvernului precedent. Respectarea calendarului listărilor la Bursă nu este doar un efort esenţial pentru însănătoşirea companiilor, ci şi un semnal important dat investitorilor străini. //