Pe aceeași temă
Programul economic al Cabinetului Ponta are foarte puţine repere clare, în general neacompaniate de cifre.
Este probabil dificil să preiei frâiele guvernării şi s-o faci ca la proba aceea de patinaj artistic, în care competitorii evoluează la figuri impuse, obligatorii, cu FMI într-o coastă şi cu promisiunile fanteziste în alta, într-un moment de incertitudini şi tensiuni în zona euro şi conştient că investitorii pândesc orice derapaj pentru a scoate în fugă banii din ţară. Florin Georgescu, fost ministru de Finanţe, prim-viceguvernator al băncii centrale „en titre“, nu este un economist lipsit de curaj, în măsura în care ar întrezări rezultatele favorabile. Acum însă nu curajul unor schimbări radicale ale politicilor economice este aducător de succes, ci abilitatea de a menţine ţara în echilibru, de a păstra stabilitatea financiară destul de fragilă. Amprenta prudenţei băncii centrale s-a făcut simţită şi în textele referitoare la economie din programul de guvernare al Cabinetului Ponta. E drept că partea explicativă a capitolului referitor la fiscalitate are şi accente populiste, remarcând, ceea ce de altfel este real, că, dacă fundamentele macroeconomice s-au îmbunătăţit, asta nu se simte neapărat la nivel individual. E o realitate pe care teoria economică o consemnează clar, arătând că în perioadele de criză puternică urmată de reviriment există inevitabil un decalaj între refacerea peisajului macroeconomic al ţării şi creşterea veniturilor populaţiei.
Programul de guvernare al Cabinetului Ponta îşi propune deci respectarea acordului cu finanţatorii instituţionali ai României, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană. Un alt obiectiv, drag băncii centrale, este cel al temperării inflaţiei şi al stabilităţii cursului de schimb. Dar Florin Georgescu ştie că asta depinde de atitudinea generală a cabinetului faţă de politicile negociate cu FMI & co. Ca atare, apare şi promisiunea continuării privatizărilor, inclusiv semnarea Tratatului Fiscal european, acela care îndeamnă la prudenţă şi impune introducerea în legislaţiile naţionale a ideii de limitare a cheltuielilor şi datoriilor publice. Restul e poveste. Schiţat probabil în grabă, programul economic al Cabinetului Ponta are foarte puţine repere clare, în general neacompaniate de cifre. Măsurile economice sunt doar enunţate şi nu apar socotelile privind costurile acestora şi estimările referitoare la eficienţă. Cifrele, nu-i aşa?, au importanţa lor. „Cantităţile decurg din apreciere, cifrele din cantităţi, comparaţiile din cifre şi victoria din comparaţii“, avertiza Sun Tzu în celebrul său tratat Arta războiului.
Reîntregirea salariilor şi restituirea sumelor reţinute din pensii pentru plata contribuţiilor pentru sănătate sunt obiective „eşalonate“, 8% acum, restul în plină campanie pentru parlamentare, iar CAS-ul, în rate nestabilite încă. Cum arieratele, acele datorii ale companiilor statului către furnizori sau către bugetele statului, reprezintă o ameninţare continuă a stabilităţii financiare, noul guvern îşi propune să le micşoreze cu 1% din produsul intern brut (PIB) prin plăţi şi operaţiuni financiare „menite să le restrângă volumul“, cum ar fi fluidizarea compensării TVA.
Un pasaj interesant şi neexplicat suficient este cel privind intenţia guvernului de a dezvolta parteneriate strategice cu acele companii private în care statul este acţionar majoritar. Astfel, companiile alese pentru închegarea parteneriatelor ar trebui „să onoreze toate obligaţiile corect faţă de stat şi să ţină cont de obiectivele strategice pe care România le are“, citim în textul programului. Cuvântul „strategic“ abate atenţia către Petrom, companie unde statul are, încă, un pachet minoritar de acţiuni, deci o forţă de decizie limitată. Sunt enumerate, sumar, intenţiile guvernului de a susţine eforturile firmelor private de a depăşi criza, prin măsuri care ar reduce costul creditelor, prin apariţia mediatorului de credite (o dorinţă mult mai veche a autorităţii bancare, neîmplinită încă) şi prin introducerea unui registru de creanţe. Telegrafic, sunt amintite intenţii de a înfiinţa fonduri de risc cu concentrare pe economia României. Să fie oare o continuare a interesului Cabinetului Ungureanu faţă de fondurile suverane, pe care şi le dorea calibrate după modelul norvegian? Nu exstă nici aici detalii lămuritoare, textul programului bifează doar chestiunea fondurilor de risc. Programul îşi propune relansarea afacerilor imobiliare, puternic afectate de criză, prin introducerea de noi instrumente, ca, de exemplu, obligaţiunile garantate cu portofolii de active. Investiţiile imobiliare în derulare au însă activele deja ipotecate în favoarea băncilor care le-au finanţat dezvoltarea. Poate fi deci vorba de invitarea celor care doresc să-şi finanţeze aventurile imobiliare către Bursa de Valori, ceea ce ar fi un traseu interesant.
Însă Bursa de Valori aşteaptă lansările unor pachete de acţiuni minoritare ale unui grup de companii identificate deja, companii care au iniţiat demersurile de listare şi care urmăresc un calendar, e drept, întârziat. Aici intervine temporizarea. Guvernul nu respinge ideea listărilor la Bursă, nici n-are cum, deoarece este o componentă a aranjamentului semnat cu FMI, însă lasă să se înţeleagă că procesul de privatizare va continua abia după ce se va finaliza un audit, adică un control al activităţii guvernului precedent. Respectarea calendarului listărilor la Bursă nu este doar un efort esenţial pentru însănătoşirea companiilor, ci şi un semnal important dat investitorilor străini. //
