Provocările şi constrângerile unei guvernări

În faţa provocărilor economiei, noua conducere executivă a ţării va trebui să aleagă un traseu prudent.

Scena politică a livrat ale­gă­to­rilor-contribuabili o schimbare semnificativă a puterii executive a ţării, cu câteva săptămâni îna­inte de alegerile lo­cale. La Palatul Victoria se va ins­tala coaliţia pa­rafată con­junc­tu­ral între social-de­mocraţi, liberali şi conservatori. De­­ocamdată,

avem un premier desemnat şi o lis­tă de propuneri pen­tru portofoliile de miniştri. Probabil la ora publicării acestui ar­ticol, jilţurile ministeriale se vor fi ocupat. Fosta opoziţie se va confrunta, brusc, cu toate pro­blemele pe care le ridică o eco­nomie care se zbate încă în în­cercarea de a depăşi criza şi efec­tele ei devastatoare asupra bu­năstării generale şi individuale.

Încă înainte de a avea un cabinet complet, Victor Ponta, premierul desemnat, a fost nevoit să se aşe­ze la masa negocierilor cu echipa condusă de Fondul Monetar In­ternaţional, coordonată de Co­misia Europeană şi asistată de Banca Mondială. Primele discuţii au temperat elanul revoluţionar afişat anterior de Victor Ponta, care a ales să comenteze calm tra­seul negocierilor. Nu va fi uşor, deoarece experimentaţii ne­go­ci­atori internaţionali îi vor arunca în focurile complicatelor decizii economice pe noii miniştri, chiar din prima zi a mandatului. Re­torica agitată a opoziţiei nu se va mai potrivi cu realitatea cifrelor, cu dificultatea ţinerii economiei pe un traseu stabil şi cu riscurile imense pe care conjunctura ex­ternă le transferă economiei ro­mâneşti. În faţa provocărilor eco­nomiei, noua conducere exe­cu­tivă a ţării va trebui să aleagă un traseu prudent.

Stabilitate fragilă

Cabinetul Victor Ponta preia frâiele guvernării având în faţă o economie stabilizată. Echilibrarea economiei a cerut sacrificii de neimaginat pentru un partid de stânga, cum ar fi tăierea chel­tuielilor salariale, de pildă, deci partea cea mai di­ficilă a fost de­pă­şită.

Numai că  sta­bi­li­ta­tea obţinută prin aceste sacrificii şi sub presiunea echipei conduse de FMI nu a în­depărtat pe­ri­co­le­le, este încă fra­gilă. România are una dintre cele mai încete rate de creştere a economiei din re­giunea central şi est-europeană şi este dependentă prin canale comerciale, investiţionale şi fi­nanciare de ţări cu mari pro­ble­me în acest moment, cum ar fi Spania, Italia şi Grecia. Putem aminti doar dependenţa masivă a contului curent, acea balanţă ca­re aliniază valuta care intră în ţară şi cea care iese din ţară, de banii „stranierilor“ care muncesc în Spania şi Italia. Anul electoral întunecă şi el perspectiva eco­no­mică a ţării, deoarece este per­ceput ca un interval de maximă tensiune politică şi, ca atare, are capacitatea de a-i ţine departe pe investitori.

Principala fragilitate a economiei româneşti rămâne moneda na­ţi­onală. Cursul leului depinde în­tr-o măsură extremă de calmul din interiorul ţării şi de semnale transmise de agenţiile de rating. Două dintre marile agenţii de ra­ting, Moody’s şi Fitch, au lămurit investitorii că incertitudinea po­li­tică, inclusiv posibilitatea schim­bării puterii executive, este un element pe care l-au prevăzut şi care a fost deja inclus în eva­lu­a­rea calificativului de ţară. Totuşi, agenţia de evaluare financiară Fitch a avertizat că stă cu ochii pe finanţele ţării şi ratingul de­pinde de ştampila FMI. Într-un nefericit scenariu în care FMI se declară nemulţumit, agenţiile de rating sar în acţiune şi de­va­lo­rizarea leului este o certitudine. Amplitudinea căderii leului nu poate fi însă decât bănuită. O devalorizare majoră a leului ar arunca în incapacitate de plată o mulţime de familii şi afaceri care au credite în valută. O cădere a leului ar influenţa însă şi inflaţia, deoarece toate produsele de im­port s-ar scumpi şi unele tarife calculate în euro ar urca brusc. Un puseu de inflaţie majorează dobânzile şi deteriorează ram­bur­sarea creditelor în lei. Situaţia ac­tuală nu este roză. Românii au preferat împrumuturile în valută. Mai mult de două treimi (67,1%) din creditele luate de populaţie sunt rambursate în valută. Avem deja peste un milion de credite care nu mai pot fi plătite la timp de către peste 708.000 de familii.

În timp, atenţia coaliţiei care se instalează la Palatul Victoria s-a concentrat asupra a ceea ce con­sidera că este o exagerată adân­cire a datoriei publice şi a cri­ti­cat-o în discursuri: ne vindem ţa­ra, rispim bani etc. Este o în­grijorare fără temei. În ciuda îm­prumutului pe care a fost nevoită să-l ia de la FMI & co, România are cel mai jos şi, ca atare, cel mai confortabil nivel al datoriei publice din Uniunea Europeană. Nimeni din arcul USL nu a arun­cat însă o privire asupra datoriei totale a ţării, aceea care include şi împrumuturile private. Ei bi­ne, aici este un semnal de alar­mă. În 2010, datoria totală a ţării cântărea cât 96,6% din econo­mie, iar în acest an estimările analiştilor de la ING Bank o văd urcând peste 100% din produsul naţional brut (PIB). O asemenea povară a datoriei externe aproape că sileşte leul să stea pe o tra­iec­torie stabilă.

Deci, orice guvern care se ins­talează la Palatul Victoria trebuie să abandoneze discursul re­van­şard şi să ţină ţara în echilibru. Pentru asta este esenţial traseul acordului cu FMI.

Aranjamentul semnat cu FMI in­clude unele aspecte pe care ac­tuala coaliţie care se instalează la Palatul Victoria le-a demonizat, cum ar fi agenda de privatizări, mai bine spus, de listări ale unor pachete mici de acţiuni la Bursa de Valori. Este de aşteptat ca troika finanţatoare să insiste asu­pra respectării calendarului de listări – şi aşa întârziat de fosta echipă de guvernare, care nu a avut abilitatea de a controla si­tu­aţia. Potrivit acestui calendar, 5 companii ale statului trebuie să se listeze la bursă în acest an. Pieţele internaţionale aşteaptă un mesaj de seriozitate din partea autorităţilor de la Bucureşti. În plus, companiile statului pa­ra­zi­tează încă bugetul ţării. Una din­tre surprizele neplăcute ale fac­turii de cheltuieli a statului a fost o diferenţă negativă între de­fi­citul afişat de autorităţile de la Bucureşti în primul trimestru şi cel calculat după standardele eu­ropene. Analiştii presupun că aceas­tă diferenţă a fost provocată de arieratele companiilor sta­tu­lui. Reforma sugerată de echipele de negociatori ai FMI a inclus şi depolitizarea conducerii com­pa­niilor de stat prin gestionarea lor de către un management privat. Această reformă se mişcă lent, cu viteza melcului care alunecă pe nisip. Cum arcul politic aflat acum la guvernare a criticat po­litizarea excesivă a conducerii firmelor statului, ar fi de aşteptat ca, odată instalat la putere, să accelereze mişcarea.

Fiscalitatea în „stand-by“

Riscurile cele mai mari vin din tentaţiile oricărei administraţii de a seduce electoratul cu bani. În ciuda planurilor expuse în trecut, înainte de a avea res­pon­sabilitatea guvernării, noul Exe­cutiv nu-şi va putea însă permite să ignore disciplina fiscală. Deci nu va putea livra propriului electorat iluzia creşterii ve­ni­tu­rilor. El poate negocia cu FMI pro­centul cu care va majora sa­lariile tăiate ale bugetarilor. În actuala conjunctură economică, în care economia a încetinit, se zbate în recesiune tehnică, în­casările bugetului sunt încă fra­gile, iar partenerii comerciali au dificultăţi majore, este de aş­tep­tat ca FMI să se opună chiar şi unei majorări a salariilor cu 16%, atât cât ar fi necesar pentru a recupera tăierea lefurilor bu­ge­ta­rilor în vara fierbinte a recesiunii din 2010. Oricum, fosta coaliţie de guvernare a pregătit terenul şi pare să-şi fi creat spaţiu fiscal pentru această majorare, care sin­gură înghite 0,4% din PIB. Ori­cum, politicienii din arcul ac­tu­alei coaliţii vor insista asupra apli­cării măsurii promise de ei. Orice altă iniţiativă populistă este însă exclusă. Cabinetul Ponta nu va pu­tea să găsească bani pentru a re­duce cota de contribuţii pentru asigurările sociale, aşa cum pre­sează acum unele patronate. Even­tualele tentaţii de a umbla la fiscalitate sunt veştejite atât de limitele dure în care trebuie să se mişte deficitul fiscal, de 1,9% din PIB, după standardele europene, sau 3% din PIB, potrivit celor ro­mâneşti, cât şi de Legea res­pon­sa­bilităţii fiscale, care interzice orice modificări în fiscalitate cu şa­se luni înainte de alegeri.

De altfel, este destul de neclară perspectiva comună asupra fis­ca­lităţii a celor două partide care constituie nucleul de bază al USL, ceea ce lasă să se întrevadă o guvernare fără schimbări ma­jore ale sistemului fiscal şi ale politicilor economice.

Dacă vrea să-şi satisfacă orgoliile privind agenda de privatizări, pe care a demonizat-o cu un discurs parfumat de naţionalism, actuala coaliţie nu poate decât să amâne şi mai mult calendarul convenit cu FMI. E, probabil, o perspectivă pe care o vom contempla în lu­nile următoare. //