Pe aceeași temă
America şi Europa înoată în apele tulburi ale datoriilor, economiile Asiei încetinesc, iar situaţia din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii este incertă. Acesta este peisajul global la aniversarea a trei ani de la debutul oficial al crizei, marcat de prăbuşirea colosului financiar Lehman Brothers, în septembrie 2008. Amploarea şi extinderea în timp a acestei crize a economiei mondiale a pus pe jar aproape toate guvernele lumii. În Europa, ţările cu datorii mari s-au aşezat pe traseul austerităţii, impusă şi ea în valuri, pe măsură ce undele crizei se intensificau. Una dintre soluţiile standard găsite pentru ieşirea la liman este privatizarea sau, mai bine spus, vânzarea de către stat a unor pachete de acţiuni la companiile pe care le controlează.
Toată lumea vinde sau intenţionează s-o facă. Grecia are aşteptările ei de la privatizare, care includ nu doar obţinerea unei importante sume de 50 de miliarde de euro, ci şi atragerea capitalurilor străine în economie, la capătul acestui exerciţiu. Italia îşi propune să înceapă un program de privatizare în 2013. De ce nu imediat? Giulio Tremonti, ministrul de Finanţe italian, a explicat că, deocamdată, condiţiile din pieţele financiare nu sunt favorabile exerciţiului. Totuşi, la începutul anilor ´90 ai deceniului trecut, Italia şi-a pavat drumul spre euro şi şi-a curăţat o parte din imensa sa datorie istorică printr-un program de privatizare, al cărui succes nu s-a limitat la colectarea banilor pentru buget. A câştigat economia, industriile ei şi nu în ultimul rând populaţia.
România are ambiţia ei de a ieşi din criză. În primul rând apartenenţa la Uniunea Europeană şi permanenta comparaţie cu partenerii din acest club impune căutarea soluţiilor pentru mărirea veniturilor populaţiei. Înainte de aderare, autorităţile de la Bucureşti au acceptat o agendă de abandonare treptată a subvenţiilor statului, au promis că vor liberaliza pieţe şi s-a cam ajuns la termenele fixate. Din păcate, veniturile românilor sunt încă ruşinos de mici în comparaţie cu cele ale restului clubului european, evident, cu excepţia Bulgariei. Orice comparaţie cu fostele ţări comuniste dinspre vest, cum ar fi Polonia sau Cehia, este stânjenitoare pentru noi.
Veniturile populaţiei oricărei ţări cresc sănătos şi real doar dacă sunt stimulate de o mărire a productivităţii. Pentru mai mult de un sfert din populaţia ţării, anume acea parte care lucrează la stat, ideea legării creşterilor de salarii cu productivitatea muncii pare o aiureală abstractă. Cum să măsori productivitatea unui medic, a unui profesor sau a unui funcţionar public? Care ar fi unitatea de măsură? Răspunsul stă ascuns în evoluţia produsului intern brut (PIB), indicator care descrie starea economiei, şi, de ce nu?, în dimensiunea bugetului statului şi, mai ales, în capacitatea acestuia de a plăti lefuri.
Aceste două unităţi de măsură depind de banii obţinuţi din afacerile ţării. Cu alte cuvinte, dacă afacerile ţării urcă sănătos, creşte economia şi, odată cu ea, cresc şi veniturile individuale. Dacă se măresc încasările bugetului, atunci statul este capabil să crească lefurile.
Dar o mare parte dintre afacerile ţării sunt în mâinile statului. Eficienţa lor este însă controversată. Companiile statului sunt cele care generează cele mai mari găuri în bugetele sale, deci sursa permanentă de blocaj a creşterii economiei şi a măririi lefurilor.
Economia românească are un nucleu dur, aproape istoric, de companii ale statului incapabile să scape de povara datoriilor.
Nucleul acesta dur a acumulat datorii către bugetele statului ale căror dimensiuni depăşesc limita de stabilitate a deficitul bugetar anual de 3% din PIB. Lista datornicilor către diversele bugete ale statului este atât de lungă, încât calculul sumelor totale este anevoios. Şi totuşi, sub presiunea Fondului Monetar Internaţional (FMI), s-a făcut un calcul al datoriilor statului către el însuşi. Datoriile (arieratele) companiilor de stat către bugetele ţării se ridicau la circa 20 de miliarde de lei, cam 4% din produsul intern brut (PIB). Sumă de aproape cinci ori mai mare decât bugetul alocat în 2011 sănătăţii, care a fost de 4,4 miliarde de lei. Comparaţia nu este întâmplătoare, căci problemele sistemului naţional de sănătate s-au acutizat şi din cauza ineficienţei economiei româneşti, care nu a fost capabilă să livreze sumele necesare întreţinerii, finanţării şi reformelor acestuia.
Datoriile acestea istorice nu descriu doar ineficienţa companiilor statului, ci şi incapacitatea acestuia de a găsi soluţii timp de 20 de ani. Companiile statului au fost concepute mai degrabă ca fiind instrumente de politici sociale şi industriale, decât ca afaceri care aduc profit. Operaţiunile lor au suferit din cauza intervenţiilor şi influenţelor politice. Companiile statului au fost instrumente pentru ţinerea în frâu a şomajului sau puşculiţele de bani ale afacerilor sponsorilor politicienilor. Policienii şi-au plasat apropiaţii în board-urile de conducere ale acestor companii, fără să ţină cont de pregătirea profesională a acestora. Multe companii cu afaceri industriale au în consiliile de administraţie reprezentanţi ai statului cu specializări juridice. Ai spune că nu e nimic rău în asta, însă rezultatele proaste confirmă bănuiala că aceştia chiar nu se pricep şi pot ştampila, cu seninătate, orice afacere păguboasă, deoarece n-o înţeleg. Lista aceasta a reprezentanţilor statului în pădurea de consilii de administraţie este stufoasă, misterioasă şi are o mobilitate destul de mare, în funcţie de rezistenţa unui partid sau a unui ministru în faţa butoanelor de comandă. Această pârghie de satisfacere a influenţelor politice şi, de ce nu, acest mod de a rezolva probleme financiare individuale a fost, este şi se va dovedi în continuare un blocaj în calea gestionării eficiente a companiilor statului.
Cel de-al treilea val al crizei a izbit însă puternic aproape toată Europa, iar România nu este imună. Toată lumea îşi face curăţenie în afaceri, caută bani şi cere eficienţă. Când n-ai bani să plăteşti factura de medicamente gratuite a unei ţări, trebuie să cauţi soluţii, privind atât în practicile din interiorul sistemului de sănătate, cât şi în locurile de unde ar trebui să încasezi bani ca să finanţezi sectorul.
O parte dintre companiile statului au ajuns însă la capătul puterilor. Nucleul dur al datornicilor se zbate de ani buni în ghearele falimentului. Tarate de datorii, nimeni nu le dă bani cu împrumut, ca atare nu poate fi vorba de finanţarea activităţii sau de înnoirea tehnologiilor. Rolul lor de protecţie împotriva şomajului s-a atrofiat. În timp, s-au făcut concedieri masive, iar multă lume a plecat de bunăvoie dintr-o întreprindere unde doar şefii au salarii rezonabile. Multe dintre semeţele centre industriale au ajuns prăvălii ocupate cu gestionarea datoriilor. //
Natură moartă cu afacerile statului
Peisajul afacerilor statului nu este uniform. Există cel puţin 3 tipuri de întreprinderi: companii înglodate până peste cap în datorii, afaceri bune cu gestionare ineficientă şi companii fără probleme, însă cu afaceri sub potenţialul domeniului.
La rândul lor, companiile înglodate în datorii se pot reclasifica în afaceri cu piaţă şi perspectivă, întreprinderi în comă, fără viitor, şi servicii de utilitate publică, pe care le ţii obligatoriu în viaţă, chiar dacă respiră pe banii tăi.
Probabil, cel mai cunoscut exemplu este Compania Naţională a Huilei, care a acumulat datorii istorice pe care nu le va putea plăti vreodată, chiar dacă întreaga ţară se va încălzi cu cărbuni în următorii 20 de ani. Totuşi, o analiză atentă a chestiunii va constata că sursa falimentului actual al afacerii cu cărbuni din Valea Jiului a fost decizia de a obliga compania să livreze cărbune la un preţ inferior costurilor sale de producţie. Totodată, imaginea minelor este dezolantă şi înspăimântă tehnologia de secol XIX. Deci, pentru a reveni la viaţă, afacerea cu huilă nu trebuie doar să scape de datorii, ci are nevoie de o injecţie serioasă de bani în echipamente şi tehnologii moderne.
Căile Ferate Române au şi ele povestea lor, care explică înglodarea în datorii. Dar ineficienţa nu stă doar în gestionarea fluxurilor de bani. Serviciile sunt aproape inexistente, cursele sunt ciudat împrăştiate pe parcusul zilei şi nu a existat niciun efort de atragere a clientelei către cel mai sigur mijloc de transport. Preţurile sunt însă mai mari ca în Cehia, unde afacerea feroviară merge unsă. De altfel, scumpirea permanentă a biletelor a fost aproape singura măsură economică palpabilă. Companiile ţinute artificial în viaţă de către statul proprietar sunt ocolite de partenerii de afaceri, deoarece nu există certitudinea că-şi pot achita la timp facturile. Cei care s-au păcălit au intrat ei înşişi pe lista datornicilor, tot aşteptând banii de la coloşii ineficienţi. Mai tehnic spus, companiile statului înglodate în datorii sunt nodul Gordian al bocajului financiar.
Trei companii de stat se lăfăie însă în clasamentul celor mai profitabile zece afaceri din ţară: Romgaz, Transgaz şi Hidroelectrica. Romgaz a afişat anul trecut un profit mai mare decât Vodafone, ocupând, cu cele 154,7 milioane de euro, locul trei într-un top al eficienţei economice realizat de jurnaliştii de la Ziarul Financiar. În general, companiile din industria energetică merg bine, dar au şi o altă piaţă, captivă şi lichidă. Iată, însă, că un acţionar minoritar semnificativ consideră că aceste rezultate aparent spectaculoase sunt mici faţă de cele obţinute de companii similare din alte ţări şi faţă de potenţialul real al acestora. Soluţia unei eficienţe mai mari este complexă. Finanţatorii internaţionali consideră că aceste companii ar trebui să fie gestionate de o echipă de specialişti, independentă de influenţele politice. În plus, tehnicienii FMI mai cred că afacerile lor au nevoie de investiţii, deci ar trebui ca statul să vândă o parte din participaţiile sale pentru a atrage bani şi investiţii. Ce am câştiga noi, micii acţionari invizibili, care suntem în calitatea noastră de contribuabili? Bani mai mulţi pentru sănătate, educaţie şi cultură, că de cercetare aproape că nu mai poate fi vorba.
Ministerul Economiei a făcut paşi către mărirea eficienţei acestor companii. A stabilit un calendar de vânzare a unor pachete minoritare la Bursă, a despărţit scaunele de şef al consiliului de administraţie de acela de director executiv şi promite să-şi atingă scopurile: de a livra bugetului mai mulţi bani. Totuşi, exerciţiul eşuat de vânzare a pachetului minoritar de la Petrom, cea mai profitabilă companie românească, trebuie analizat cu atenţie. Pe de o parte, oferta s-a suprapus peste vârful unei crize puternice de neîncredere a investitorilor în Europa, cu Italia ieşită în prim plan. Era greu de crezut că investitorii ar putea fi momiţi într-o ţară cu incertitudinile ei particulare, cum e România. Pe de altă parte, a ieşit la iveală un alt cadou primit de OMV la cumpărarea Petrom, anume, promisiunea că România va evita piaţa americană la o eventuală vânzare a pachetului de acţiuni rămas în mâinile statului. L-am întrebat pe un broker ce sens a avut acel articol 4.1.5 din contractul de privatizare a Petrom, care interzicea derularea unei oferte publice în Statele Unite. Mi-a răspuns că piaţa liberă americană are reglementări extrem de severe şi orice companie este obligată să dea socoteală investitorilor în cele mai mici detalii. Europenii sunt mai lejeri, iar noi suntem aproape orbi. Ca să ne facem o impresie despre diferenţa de abordare, să comparăm documentele livrate arbitrului pieţei de capital americane, Security Exchange Commission, şi Bursei din New York de către Exxon şi tabelul mititel de cifre transmis de Oltchim Bursei din Bucureşti. În primul exemplu, avem o documentaţie amplă, detaliată şi stufoasă, în al doilea, cifre înşirate pe 3 coloane şi 33 de rânduri.
Nu în ultimul rând, trebuie să analizăm cum ne alegem negustorii privatizării. Tentaţia zgârcită a celui mai mic comision poate ascunde capcana ineficienţei. Cercul eşecului se închide perfect. //
* * *
Finanţele
Programele de privatizare din Franţa, Marea Britanie şi din Italia au fost coordonate direct de ministerele de Finanţe. În toate ţările, comisiile de privatizare au fost constituite din experţi în domeniu independenţi, însă competenţele atribuite comisiilor au fost diferite. În Italia, comisiile aveau rol consultativ, în vreme ce în Franţa selectau consultanţii şi formulau propunerile privind obiectivele de preţ ale vânzării.
Datoriile
Companiile de stat italiene aveau datorii enorme, înainte de valul de privatizare de la începutul anilor ´90, când ţara se pregătea pentru euro. În 1993, ministrul Afacerilor Externe al Italiei, Beniamino Andreatta, a negociat cu Karel Van Miert, atunci comisar european pentru Concurenţă, tăierea datoriilor până la un nivel suportabil pentru conglomeratul IRI şi rezonabil pentru privatizare. Reducerea poverii s-a făcut în 3 ani.
* * *
Rocadă pe teritoriul eficienţei
Ideea că vânzarea unor pachete minoritare de acţiuni ale acestor companii ale statului pe Bursă ar putea, dintr-o lovitură, să le facă mai eficiente, să le injecteze bani pentru modernizare şi să umple puşculiţa bugetului nu este o iluzie. Însă, în acest moment, dominat de incertitudini şi de criză, banii se mişcă mai greu către ofertele publice. În general, în criză, cei care cumpără sunt speculatori, iar ei se pricep să plătească puţin.
Listarea la Bursă nu este, însă, doar un exerciţiu salvator pentru bugetul statului şi un impuls pentru înviorarea afacerilor unei companii. Oltchim a demonstrat asta. De câţiva ani, se desfăşoară o bătălie surdă între şeful autoritar al Oltchim şi investitorii privaţi care au acumulat pachete de acţiuni semnificative. Dar exemplul Oltchim mai ilustrează ceva. Dacă te uiţi la evoluţia preţului acţiunilor, vezi că el multiplică de 12 ori valoare contabilă a unei acţiuni. Cu alte cuvinte, piaţa dă o valoare mai mare companiei. Într-adevăr, unui capital probabil subdimensionat, de 34,3 de milioane de lei, îi corespunde o valoare de piaţă de 422 de milioane de lei. Desigur, ne putem întreba cum oare un colos industrial de calibrul Oltchim poate fi evaluat de contabili doar la 8 milioane de euro. Suma asta era vehiculată într-un posibil transfer al lui Adrian Mutu de la Fiorentina! A fost, însă, o practică în primii ani de după revoluţie ca statul sau cine o fi făcut socotelile să subevalueze companiile.
Acum, Oltchim este înglodată în datorii, blocată de o gâlceavă internă permanentă şi incapabilă să-şi finanţeze afacerile. Oltchim şi-a abandonat şi rolul social de angajator permanent şi sigur. Numărul salariaţilor a scăzut permanent în ultimii ani şi, în septembrie, compania va lucra la minima rezistenţă, deoarece nu are bani să-şi finanţeze continuarea activităţii. Cum este, însă, posibil ca o companie care anunţă trimiterea unei treimi din personalul său în şomaj tehnic să fie atât de căutată la Bursă?
În ultimul an, preţul unei acţiuni Oltchim s-a mişcat între 1,21 şi 1,25 de lei. Răspunsul este simplu: Oltchim are o piaţă şi este un jucător important. Ca să fructifice acest avantaj are nevoie de bani pentru cumpărarea de materiale, pentru investiţii şi pentru mărirea salariilor. FMI a proptit Oltchim pe lista privatizărilor, iar negociatorii săi nu înţeleg cum o companie care se zbate în datorii şi are pierderi poate sponsoriza cluburi sportive. Dacă te uiţi însă la micul tabel livrat de Oltchim Bursei de Valori, citeşti acolo răspunsul: da, o fi având Oltchim datorii imense, dar nu către bugetele statului. Disciplina fiscală l-a ferit să fie listat ca o problemă acută a economiei româneşti. De ani de zile, combinatul plăteşte statului birurile pe muncă, ceea ce nici nu este un efort prea mare pentru cei 3.570 de salariaţi, pentru că de profit şi impozitarea acestuia nu poate fi vorba. O companie cuminte, opacă şi nervoasă. Analiza cazului Oltchim arată că Bursa nu este panaceul universal al eficienţei companiilor din ghearele statului. Demonstrează, însă, că jucătorii pe bursă sunt în câştig în acest moment, când se pune problema privatizării. De altfel, exerciţiul listării la bursă are ca scop şi atragerea românilor în piaţa de capital. Italia şi-a propus asta în programele sale de privatizare şi a reuşit să atragă banii cetăţenilor săi către bursă. Pentru a obţine acest efect, care s-a dovedit a fi profitabil atât pentru piaţa de capital italiană, cât şi pentru familiile italiene, programul de privatizare a propus preţuri mai mici la vânzarea către populaţie şi o publicitate susţinută şi sonoră asociată exerciţiului.
Oltchim nu este singura companie la care statul îşi va subţia pachetul de acţiuni. Sunt şi altele care vor debuta la bursă, ne anunţă calendarul. Deoarece statul intenţionează, însă, să-şi păstreze controlul asupra multor companii, devine evident că drumul către eficienţă depinde de abilitatea echipelor de manageri. Deci, soluţia este managementul privat. Însă, observatorii iniţiaţi ai industriei avertizează că, în condiţiile rigidităţii legislative şi a controlului strâns al statului, niciun manager privat nu poate face minuni. Este nevoie, deci, şi de schimbări legislative care să acompanieze trecerea frâielor companiilor de stat în mâini private. Trecerea companiilor statului din teritoriul amorf al restanţelor în terenul ambiţios al eficienţei va fi, însă, un câştig pentru românul obişnuit. Dacă aceste companii vor livra mai mulţi bani la bugetul statului, politicienii nu se vor mai speria că statul social a apus. //
Citeste si despre: companii de stat, management privat, Compania Nationala a Huilei, Transport CFR Marfa, statut social.
