Pe aceeași temă
Când a fost invitat, la începutul anilor 90, în Ţara Bascilor profesorul de economie Michael Porter şi-a atenţionat gazdele că, în epoca globalizării nu mai contează competiţia între naţiuni, ci aceea între pieţe. Miza globalizării este obţinerea prosperităţii şi nu idealurile războinice.
Ca rezultat direct al competiţiei numai firmele, afacerile, pot crea bunăstare, nu guvernele. Doar firmele sunt implicate în competiţie, fie că sunt mici afaceri locale, fie subsidiare ale multinaţionalelor, mai spunea Porter.
Era un mesaj greu de digerat pentru o regiune unde activa o violentă mişcare naţionalistă, Ţara Bascilor şi Libertatea, (Euskadi Ta Askatasuna), cunoscută deci sub numele iniţialelor sale, ETA, care n-a ezitat să pună sistematic mâna pe arme ca formă de protest.
De altfel, în epocă, Ţara Bascilor era săracă, şomajul era ridicat, iar de bunăstare nu putea fi vorba. Sfaturile lui Porter, eforturile guvernanţilor locali şi banii europeni au produs miracolul transformării Ţării Bascilor într-una dintre cele mai prospere regiuni europene, acolo unde criza financiară actuală aproape că nu s-a simţit.
Nostalgii plătite scump
Cazul tranformării, paşnice, prin bunăstare, a unei regiuni răvăşită şi obsedată de naţionalism, într-o oază de prosperitate merită evocat în contectul actual românesc. Chestiunea reformei administrative a României, care presupune formarea unor regiuni, a deschis o serie de dezbateri sterile, mai toate centrate pe naţionalism. S-au încăierat obsesii, frici întreţinute de generaţii, nu idei. Aproape toată lumea pare să ignore scopul pragmatic al construcţiei: prosperitatea locuitorilor din aceste părţi ale unei Românii dominată de la centru. Pentru a crea prosperitate e nevoie ca de aer de banii europeni, pe care, iată nu reuşim să-i atragem şi apoi, să-I folosim.
Pierdem enorm fără infrastructură, fără proiecte regionale. Să ne reamintim Mercedes Benz a ale, în urmă cu câţiva ani, Ungaria pentru a-şi construe o fabrică, argumentând că în România nu există autsotrăzi.
România a amânat sine die orice proiect de reformă administrativă şi continuă să ruleze pe modelul economiei socialiste în care comanda venea ferm din butoanele aparatului central.Un aparat central al cărui filosofie birocratică impunea fărâmiţarea ca mod de control autoritar în teritoriu. Desigur o reformă administrativă este o decizie politică şi până la urmă este o bătălie influenţată de realităţi între birocraţi şi politicieni.
Polonia a înţeles că acest model comunist nu poate fi eficient în economia de piaţă şi a introdus încă din anii 90 o reformă administrativă coerentă. Nici Polonia nu a fost o oază a consensului în ce priveşte forma administrativă ideală. Dar până la urmă a primat bunul simţ economic.
Regionalizarea, o schiţă pe şerveţel
De ochii Europei, sau pentru a fi admisă în clubul european, România a schiţat o împărţire regională a ţării, încă din 1998. Au fost create opt structuri regionale, care nu existau decât pe hârtie şi în scriptele Institutului de Statistică. Ulterior au apăut nişte agenşii pentru dezvoltarea fiecărei regiuni, al căror unic scop a fost atragerea banilor europeni, dar care punctează un mare eşec la acest capitol. În absenţa unor coordonări eficiente, a unor planuri regionale concrete de dezvoltare, banii europeni sunt fie risipiţi în proiecte lipsite de anvergură şi neterminate, fie nu pot fi capturaţi.
Romania se află într-o postură ridicolă, pentru nevoile sale, de a trasfera Uniunii Europene mai mulţi bani decât poate lua de la aceasta. În fond miracolul dezvoltării economiei regionale a unor ţări ca Spania, Italia, stă chiar în capacitatea acestora de a absorbi eficient banii europeni cu ajutorul cărora şi-au construit infrastructura. Au reuşit astfel să livreze bunăstare şi în regiunile mai sărace, ba chiar le-au trasformat pe acestea în poli de prosperitate. Vectorul utilizat cu success şi de polonezi a fost o puternică structură administrativă regională, atentă la nevoile locuitorilor.
Ca o imagine de coloratură, în 2001, un grup de intelectuali clujeni au cerut regândirea sistemului şi organizarea ţării pe regiuni care să aibe personalitate juridică şi putere administrativă, dar premierul de atunci, Adrian Năstase a respins categoric iniţiativa.
Metrolopa contează
Şi astfel modelul comunist de organizare a ţării, bazat pe comanda de la centru, a favorizat metropola. Bucureştiul este cel mai prosper oraş, cu cele mai mari investiţii şi cele mai bune salarii. Dintre oamenii în căutarea prosperităţii, cine n-a plecat în străinătate la muncă, a venit în Capitală.
Centralismul a favorizat şi atragerea investiţiilor străine, care şi-au stabilit cartierul general în metropolă, fie şi pentru a gestiona mai eficient o afacere care depinde şi de o groază de ştampile, aprobări, influenţe. Astfel Bucureştiul a luat partea leului din investiţiile străine directe, atrăgând peste 14,4 miliarde de euro, mai mult de jumătate din totalul de 25,2 miliarde de euro. Aşa numita regiune Sud Vest-Oltenia a atras doar investiţii străine directe sub un milliard de euro, iar cea de Nord Est un pic mai mult, 1,2 miliarde de euro. Dacă te uiţi însă la detalii constaţi că salariile medii în Bucureştiul ofertant sunt aproape cu 50% mai mari decât cea mai săracă regiune europeană, Nord-Est.
Că modelul economic al comenzii sosite de la centru nu mai corespunde realităţii şi este ineficient o demostrează şi colapsul unor centre industriale, amplasate departe de capitală. Să luăm de pildă minele de cărbuni, care se zabt de două decenii în probleme. Responsabilii de la centru au vizitat, la cerere, teritoriul, au împrăştita ceva bănişori şi au închis ochii în faţa ineficienţei de dragul de a cumpăra linişte. Poate că o administraţie regională, aflată mai aproape de problemă, ar fi găsit o rezolvare eficientă a situaţiei.
Preţul încăpăţânării
Regiunea Nord Est este o campioană o europeană a sărăciei şi a livrat Europei masiv forţă de muncă în ultimii ani. Totuşi regiunea Nord Est are unul cele mai valoroase patrimonii turistice din Europa şi ar putea asigura prosperitate din combinaţia turismului cultural cu agricultura ecologică. Regiunea nu a reuşit până acum să-şi fructifice avantajele economice, după cum nu a reuşit să pună mâna pe banii europeni în acest scop. N-are infrastructră rutieră modernă. Este dezvoltarea sa economică şi prosperitatea locuitorilor săi o miză pentru care merită făcută o reformă capabilă să livreze bunăstare? La întrebarea asta ar fi interesant să răspundă toţi cei pe care sărăcia i-a alungat spre alte ţări europene. Pentru că la un eventual referendum derulat prin localităţile bucovinene vor putea răspunde doar persoanele vârstnice, deoarece copiii rămaşi acasă nu pot participa. Un lucru este limpede, regiunii Nord Est îi lipseşte un mecansim de coordonare unitară a intereselor sale economice, de tipul celui existent în Ţara Bascilor. Datorită acestuia Ţara Bascilor a fructificat cu succes avantajele sale şi orientarea clară către un model de afaceri de tip anglo-american, imprimată de Porter, în goana după fonduri europene. Astăzi produsul intern brut calculat în puterea de cumpărare a locuitorilor Ţării Bascilor depăşeşte cu 26% media europeană, ceea ce a amorţi energiile rebele şi a stins interesul pentru revolte.
Ţara Bascilor este acum un model economic, analizat în universităţi, care a confirmat valabilitatea teoriilor lui Porter şi pentru care acesta pândeşte, de ceva ani, un premiu Nobel pentru economie. Regiunea de Nord Est bălteşte la polul opus al statisticilor europene, cu cel mic produs intern brut şi cel mai mic venit salarial. Educaţia, sănătatea sunt la pământ în absenţa banilor.
Un alt model de succes în care reforma administrativă a livrat bunăstare a fost cel polonez. E drept că Polonia a rulat un set complex de reforme economice care au mişcat ţara din zona falimentului, în aceea a eficienţei. Polonezii au fost conştienţi că refoma lui Eduard Gierek din 1975, prin care regiunile ţării au fost spulberate în 46 de judeţe stătea în calea dezvoltăţii economice şi au rulat o reformă administrativă coerentă.
În plus există o tendinţă europeană de creare a unor regiuni puternice, descentralizate care reduc costurile de administrare ale statului, dau o mai mare flexibilitate în punerea în operă a proiectelor şi fac guvernarea mai eficientă. Majoritatea statelor vest europene sunt împărţite în regiuni mari. Landurile germane şi provinciile franceze au dimensiuni mai mari decât voievodatele poloneze. Modelul lor economic a fost un succes care a favorizat în ultimă instanţă locuitorii acestor regiuni.
România foloseşte încă un model regional fărâmiţat, depăşit, care a creat feude locale şi a îmbogăţit o mână de oameni, indiferenţi în faţa sărăciei altora. Omul obişnuit crede că starea de sărăcie, corupţia şi nepotismul sunt fatalităţi ale destinului, nu erori de guvernanţă locală, Mulţi au ales calea exilului. Dintre cei rămaşi puţini sunt invingătorii. Învingătorii pot spune însă, aşa cum a făcut-o săptămâna trecută preşedintele unui consiliu judeţean, la masa unei conferinţe pe teme economice, în timp ce muştruluia un vicepreşedinte de bancă, pe motiv că nu împrumută bani cu dobânzi sub nivelul inflaţiei. “Eu sunt preşedintele Brăilei”, a spus el şi audienţa bucureşteană a amuţit.
* * *
Polul sărăciei
Ultima analiză comparativă europeană a indicatorului prosperităţii, care este produsul intern brut pe locuitor, arată că regiunea Nord Est era cea mai săracă din Uniunea Europeană. Calculat în funcţie de standardele puterii de cumpărare, PIB per capita afişat în 2009 de regiunea Nod Est era de 5.800 euro, cam 25% din media europeană. În calcul au intrat 275 de regiuni europene.
Sursele prosperităţii
Michael Porter este nu doar artizanul dezvoltării spectaculoase a unei regiuni spaniole, dar şi părintele teoriei clusterelor, a acelor enclave compacte din punct de vedere economic. El spune că standardele de viaţă ale unei regiuni depind de productivitatea cu care cu care sunt utilizate resursele umane, naturale şi financiare. Competitivitatea nu este altceva decât productivitate, spune el.
