Pe aceeași temă
O privire aruncată asupra facturii de stimulente pe care a plătit-o statul funcţionarilor săi te-ar putea face să crezi că bătălia cu evaziunea fiscală şi contrabanda este câştigată. Din perspectiva stimulentelor, statul a fost generos cu angajaţii Fiscului, ai agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă sau ai caselor de sănătate.
Sumele pe care le-au primit funcţionarii pentru că muncesc în exces sunt aproape egale cu încasările fondului de şomaj. Această comparaţie naşte prima nedumerire. Mii de firme au datorii la fondul de şomaj. De ce stimulentele primite de inspectori nu au impulsionat recuperarea acestor datorii faţă de bugetele statului? Răspunsul poate fi lecturat în raportul Curţii de Conturi pentru anul 2008. Acolo scrie negru pe alb că funcţionarii nu şi-au făcut treaba privind executarea silită a datornicilor.
Unii inspectori fiscali vizitează periodic aceleaşi firme, alese, sugerează Curtea de Conturi, astfel încât riscul de evaziune să fie mic. Explicaţia insistenţei inspectorilor de a călca pragul anumitor firme trebuie căutată în chiar raţiunea de a exista a stimulentelor. Oamenii se îndreaptă către firmele care rulează afaceri profitabile şi corecte, pentru a se asigura că acestea vor plăti penalităţile din care, ulterior, se virează banii câştigaţi sub formă de stimulente. Un perfect cerc vicios. Se menţine astfel haosul. Nu există un program coerent de inspecţii, sugerează acelaşi raport al instituţiei naţionale de audit al banului public.
Dacă ar exista, ar da peste cap socotelile. Faptul că legislaţia fiscală este interpretabilă ridică şansele de a împrăştia amenzi şi, în consecinţă, de a primi stimulente. Nici nu se va limpezi câtă vreme stimulentele depind de ele. Ajungem astfel la o altă anomalie creată de sistemul stimulentelor: dispare interesul funcţionarilor de a-şi exercita obligaţiile privind prevenţia şi controlul.
Sistemul acesta de stimulente seamănă ca două picături de apă cu acela al contractelor de drepturi de autor, practicat în mediul privat. În ambele cazuri, discutăm de salarii mascate. Atât stimulentele, cât şi drepturile de autor au proliferat dincolo de spaţiul definit iniţial. Aşa cum un şofer al unei publicaţii primea drepturi de autor pentru creaţii inexistente, tot la fel colegul lui într-un minister căpăta stimulente pentru prestaţii neefectuate. Nici într-un caz, nici într-altul legea nu mai era respectată. Ineficienţa funcţionarilor din Ministerul de Finanţe şi Ministerul Muncii poate explica haotica reglementare a chestiunii drepturilor de autor, care a inflamat spiritele. Să se fi simţit oare cu musca pe căciulă? Nu ştim. Spre deosebire de majoritatea contractelor de drepturi de autor, unde performanţa era în final evaluată cu venituri mai mari, stimulentele erau acordate pe criterii neclare.
Bănuielile se îndreaptă, firesc, spre relaţii clientelare. E posibil orice, deoarece, deşi discutăm de ban public, nimeni nu ştie exact şi punctual, caz după caz, cât, de ce şi pentru cât timp se acordă stimulentele astea.
În ultimii ani, instituţia stimulentelor nu a fost altceva decât o tentativă a statului de a-şi fura propria căciulă, adică de a acorda drepturi salariale fără a plăti pentru ele contribuţiile sociale.
Stimulentele păreau veşnic lipite de salariu. Iată de ce urlau unii prin cotloanele Ministerului Finanţelor că nu-şi pot plăti ratele bancare, dacă se vor secera stimulentele. Asta înseamnă că aceşti „stimulaţi“ puteau demonstra în faţa bancherilor că stimulentele se acordau permanent şi în cote egale.
Mai mult, Curtea de Conturi însăşi menţine vălul de mister în chestiunea stimulentelor. Cuvântul stimulente nu apare în raportul de audit al anului 2008, întins pe 312 pagini, decât o singură dată, şi anume în împrejurarea unor stimulente primite de nişte angajaţi ai Registrului Comerţului, care lucrau cu delegaţie la Ministerul Justiţiei.
Acest război al stimulentelor a ridicat vălul de pe atitudinea cinică a celor care au amplificat fenomenul faţă de funcţionari şi de bugetul ţării. În loc să le mărească salariile în 2007 şi 2008, guvernanţii de atunci au preferat să majoreze fondul de stimulente. Explicaţiile sunt multiple şi cinice: clientelism, asigurarea unei loialităţi a angajatului, ţinerea sub control a situaţiei.
Soluţia stă evident în crearea unui sistem de salarii decente, căruia să i se asocieze şi posibilitatea unor prime pentru performanţe de excepţie, în condiţiile unor criterii clare şi transparente.
Politicienii nu par însă dispuşi să abandoneze sistemul. Social-democraţii, de pildă, sunt mai degrabă interesaţi să promită armatei de funcţionari scutiri de impozite. Ei mizează pe imensa masă de manevră plătită cu salarii sub mia de lei, căreia să îi poată arunca, preferenţial, câte un os stimulativ. Vorba lui Videanu, ca să finanţezi toate pomenile social-democrate, arunci finanţele ţării în haos. Cum să te aştepţi însă de la social-democraţi să voteze Legea salariilor unitare, dacă ea le-ar da peste cap pomenile? Nu le poate nimeni cere asta, că-i laşi fără filosofie, însă sistemul comunistoid de caste şi privilegii poate fi dizolvat.
Nu în ultimul rând, trebuie spus că imaginile halucinante cu o angajată a Finanţelor care zguduie cu bocancul uşa ministrului dezvăluie o Românie a bunui plac, căreia nu-ţi prea vine să-i împrumuţi bani. Cred că imaginile astea vor scumpi împrumuturile României din pieţele externe cu câteva procente, explicate prin faptul că ţara e riscantă. Şi e. //
Taguri:
Curtea de Conturi, inspectori financiari, Ministerul Muncii, Ministerul Finantelor, Registrul Comertului.
