Salariile - tinta gresita in tintirea inflatiei

Dupa destula tevatura pentru subiectul in discutie, guvernul si sindicatele au ba­tut palma in privinta sporirii salariului mi­nim. Acesta va creste la 540 de lei lunar de la 1 octombrie si apoi la 600 de lei lu­nar de la 1 ianuarie 2009. Tevatura, pen­tru ca su­biectul nu avea de ce sa iste con­tro­ver­se, in special si inainte de toate din per­spec­tiva arhiinvocatului impact asupra cres­terii inflatiei.

Partile convenisera deja de la ince­pu­tul anului ca salariul minim sa urce la 540 de lei lunar si disputa asupra conditiei de a exista cresteri acoperitoare in produc­ti­vi­tatea muncii se ducea in jurul unui as­pect cu totul neclarificat si in legatura cu care fiecare parte avea dreptatea ei pe un plan sau altul. Daca este luata ca re­per productivitatea "globala" a muncii (la nivelul PIB), atunci exista loc mult pentru cres­teri salariale, intrucat in domeniu, ca in orice tara bananiera si spre deosebire de tarile capitaliste mature din Vest, spre salarii se indreapta o mult mai mica parte din PIB, in detrimentul profiturilor care iau caimacul. Daca insa este luata ca reper productivitatea muncii din industrie, cea utilizata pana acum, sunt cam depasite posibilitatile de marire a salariilor in cazul in care se tine cont de cresterile de pro­duc­tivitate a muncii din ultimii doi ani, in timp ce in cazul luarii in considerare a cres­­terilor de productivitate a muncii la scara ultimului deceniu mai exista se­ri­oa­se rezerve pentru majorarea salariilor.

Daca se ia ca reper productivitatea muncii din industrie, care, ca nucleu al eco­nomiei reale, este izvorul produc­ti­vi­ta­tii efective a muncii, resursele de crestere a salariilor sunt cam epuizate, desi este nedrept de a lega evolutia salariilor din ata­tea sectoare ale economiei de cea din­tr-un sector ignorat, marginalizat si chiar desconsiderat in Romania de azi. Nu dis­cu­tam de ce si cum, spunem doar din pa­cate! In schimb, daca se ia ca reper pro­duc­tivitatea zisa "globala" a muncii, adica pe ansamblul economiei, potentialul de cres­tere a salariilor este imens, pur si sim­plu pentru ca, din pacate, cresterea eco­no­mica in Romania nu este obtinuta in sectorul real al economiei, ci in sectoare redistributive si speculative.

Problema este, avand in vedere rea­li­ta­tile economice actuale, toate aceste so­co­teli sunt lipsite de obiect. Desigur, cres­te­rile de salarii au un posibil impact infla­tio­nist. Dar, in conditiile actuale, prin com­paratie cu efectele creditarii fara noima si fara limita, nu reprezinta mai mult decat adaugarea unei biete lanterne intr-o ca­me­ra deja iluminata de cateva zeci de be­curi de 100 W. Trebuie spus clar! In Ro­ma­nia, presiunile inflationiste sunt imense - si cei ce se tem de ele, in frunte cu res­pon­sabilii Bancii Nationale, au motivatii cu totul si cu totul justificate -, dar aces­­tea nu vin de la cresterile de salarii, ci de la masivele dezechilibre din economie, in frunte cu prapastia dintre consum si pro­duc­tie pe plan intern si cea dintre im­por­turi si exporturi pe plan extern, ambele alimentate de cresterea aiuritoare a cre­di­tului de consum care involbureaza cere­rea agregata fara nicio acoperire cores­pun­zatoare in productie. Daca productia ar tine cat de cat pasul cu cresterea ce­rerii agregate, alimentata in mod pro­vo­ca­tor de expansiunea creditului, am avea o crestere economica sanatoasa si o eco­no­mie care s-ar dezvolta. Si, oricum, n-ar exista probleme si indoieli. Asa insa, avem de a face cu o crestere economica total nesanatoasa, care nu duce la dez­voltare, ci la dezarticularea economiei si care are efecte cu atat mai negative, cu cat este mai alerta.

O crestere de genul celei convenite in salariul minim nu atrage absolut nicio noua presiune asupra cererii agregate in eco­nomie, pur si simplu pentru faptul ca extrem de putini sunt aceia care mai sunt platiti la nivelul salariului minim. Si chiar si cu efectele derivate ale cresterii conve­nite a salariului minim, impactul asupra cererii agregate - cea care determina pre­siu­nile inflationiste in conditiile neaco­pe­ririi ei intr-o proportie coplesitoare de catre productia interna - vor fi minime. Oricum, acestea apar pur si simplu deri­zo­rii in raport cu multiplicarea pe care o pro­du­ce la nivelul cererii creditul, indeosebi si direct cel de consum. Numai intr-o luna - in iunie, luna pentru care exista ultime date -, creditul a adaugat peste un mi­liard de euro volumului cererii agregate. Problema nu este cresterea in sine a sa­lariilor, ci multiplicarea pe care o face creditul la nivelul cererii agregate.

Probabil, realizand ridicolul refuzului de a accepta marirea salariului minim pe con­siderentul corelarii cu cresterile de productivitate a muncii (nu se stie cu care dintre acceptiunile productivitatii muncii!), guvernul a admis revendicarea sindicala, cu textul "patriotic" ca, in conditiile actuale ale deficitului de forta de munca, o sporire a salariului minim ar fi o necesitate pentru intoarcerea romanilor aflati la munca in strai­natate. De parca acestia s-ar intoar­ce acasa stimulati de o sporire a salariului minim de la 500 de lei la 600 de lei lunar, cand s-au dus unde s-au dus pentru cas­ti­guri de cel putin 3.000-3.500 de lei echi­va­lent. Dar, cu un asemenea argument, guvernul a iesit din stransoare, dand impresia ca admite cresterea salariului minim fara a desconsidera corelatia cu cresterea productivitatii muncii, ci doar decizand acest nou nivel salarial in numele unui comandament mai inalt.

Cu buza umflata ramane Banca Na­tio­na­la. Aceasta, in lupta cu o inflatie care s-a reambalat puternic si continua sa se reambaleze, se agata cu disperare de co­re­latia cu cresterea productivitatii muncii pentru a descuraja orice cresteri salariale, la care a ajuns sa faca aproape o ob­se­sie, considerandu-le principalele respon­sa­bile de presiunile inflationiste. Obsesia Bancii Nationale in legatura cu cresterile salariale a devenit aproape caraghioasa, in masura in care este exclus ca expertii in­stitutiei sa nu realizeze ca, daca exista presiuni inflationiste - si exista realmente deosebit de puternice! -, acestea nu vin de la salarii, ci de la dezechilibrele din eco­nomie. Nu se poate ca intre consum si productie sa existe o prapastie, care este imensa (de 15-20% echivalent PIB), si sa nu ai presiuni inflationiste. Si nu se poate sa le combati, in conditiile in care con­sumul creste si iar creste pe baza ex­pan­siunii creditului, fata de care sporurile salariale apar ca un biet copilas!

Daca, pana la urma, PIB-ul nu este altceva decat salarii plus profituri, iar cres­te­rile de PIB nu sunt altceva decat cres­teri de salarii si cresteri de profituri, atunci - apropo de sustinerile BNR - de ce pre­siu­nile inflationiste ar proveni doar din cres­terile nerezonabile de salarii, si nu si din cresterile nerezonabile de profituri?!