Viitorul Europei în ceasul al 12-lea

Toată lumea este de acord că trebuie creat un zid de protecţie în jurul statelor cu datorii.

A 13-a reuniune europeană de criză a fost de fapt o rundă intermediară de negocieri, fără detalii sau rezultate concrete, aşa cum era, de altfel, anunţat.

Conversaţia amicală între Nicolas Sarkozy, Angela Merkel şi Silvio Berlusconi, în care primii doi îi cereau ultimului să treacă la acţiuni decisive pentru a micşora muntele de datorii ale Italiei, spune însă totul despre reuniunea liderilor europeni de la Bruxelles. Deşi tema reuniunii este salvarea Greciei, teama nerostită şi preocuparea liderilor europeni este pericolul contagiunii. Odată scoasă Grecia din prim-plan, pieţele financiare ar putea tăbărî peste o nouă victimă şi aici se califică perfect Italia. Desigur, în raliul care ar putea fi declanşat împotriva Italiei, se va tropăi peste Portugalia şi Irlanda. Nici Spaniei nu i-ar fi prea bine, însă, deocamdată, datoria ei publică este sub nivelul atins de italieni. Franţa simte şi ea nervozitatea pieţei financiare: se împrumută la costuri din ce în ce mai mari. Problema acestei scumpiri a împrumuturilor, care l-a deranjat şi pe preşedintele Traian Băsescu, este că datoria publică se poate umfla rapid şi poate crea probleme de finanţare oricărei ţări, în actuala conjunctură a pieţelor financiare.

Goana după bani

Soluţia avansată de Germania este frânarea cheltuielilor şi, prin acest efort, reducerea nevoilor de împrumut. Ideal ar fi, de pildă, pentru o ţară în situaţia Italiei, să nu mai cheltuieşti peste nevoi, adică să afişezi un surplus bugetar. Însă chiar şi aşa, trezoreriile ministerelor de Finanţe trebuie să împrumute bani din pieţele financiare, deoarece colectarea este fluidă, împrăştiată în timp şi banii vin la buget într-un ritm care nu ţine pasul cu acela al cheltuielilor.

Europa a desfăşurat un adevărat maraton al întâlnirilor la nivel înalt pentru a decide soluţiile optime de rezolvare a crizei datoriilor. Deşi, luni, pieţele financiare au reacţionat favorabil la spectacolul desfăşurat, în finalul săptămânii, de liderii europeni, totuşi tensiunea nu s-a risipit. Este vorba de bani. Băncilor europene li se cere să taie o parte din datoria greacă, adică să piardă bani. Unele bănci vor avea nevoie de o majorare de capital pentru a rămâne solvabile. Ideea se negociază din iulie şi a presupus diverse cifre. Iniţial, se discuta despre o reducere cu 21%, acum lucrurile au avansat şi se vorbeşte de o tăiere cu 50 chiar 60%.

Sistemul financiar lucrează cu bănci, care au anumiţi indicatori de solvabilitate, meniţi să demonstreze clienţilor şi partenerilor că instituţiile financiare respective au capacitatea să reziste în piaţă şi să-şi onoreze obligaţiile. Pentru a menţine aceşti indicatori la un nivel care să semnalizeze încrederea că băncile respective pot face asta, ele au nevoie de majorări de capital. Cum se poate face asta, în aceste condiţii dure, cu o piaţă financiară nervoasă, care penalizează riscul? Depinde. Băncile greceşti, de exemplu, care sunt masiv expuse la datoria ţării lor, nu vor avea prea multe soluţii şi vor apela direct la finanţarea din banii Facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară (FESF). Băncile italiene sau cele franceze, de pildă, trebuie să desfăşoare un ritual mai complex pentru a se capitaliza.

În primul rând, trebuie să se uite în buzunarele proprii, să capitalizeze profiturile, să taie bonusurile şi, în general, să reducă din cheltuieli, a explicat Joaquin Almunia, vicepreşedintele Comisiei Europene şi fost comisar pentru afaceri economice al acesteia, într-un interviu acordat TVR. Lucru pe care cei de la Royal Bank of Scotland (RBS) l-au făcut, stârnind ironia presei britanice. RBS, care, potrivit testului de stres, ar avea nevoie de vreo 5,6 miliarde de euro dacă ar acorda Greciei o reducere cu 60% a datoriei, şi-a anunţat salariaţii că nu va mai finanţa petreceri de Crăciun, nu va mai plăti decât facturile emise de taxiuri după ora 22 şi îi va obliga pe şefi ca, atunci când călătoresc cu avionul, să cumpere bilete la clasa economică. Dar RBS a primit deja sprijinul guvernului britanic, în primul val al crizei, imediat după prăbuşirea Lehman Brothers.

Al doilea pas al schemei europene de recapitalizare a băncilor, potrivit lui Almunia, ar fi ieşirea în piaţa de capital, cu alte cuvinte, băncile ar putea fie să-şi majoreze capitalul printr-o emisiune de acţiuni, fie să-şi lanseze o emisiune de obligaţiuni, adică să împrumute bani. Acest exerciţiu este periculos şi nu va face rost, probabil, de banii necesari, deoarece băncile europene au fost deja penalizate de investitori. Cotaţiile lor la burse s-au deteriorat masiv, deci sunt o ţintă ieftină, poate prea ieftină, iar lansarea de obligaţiuni s-ar face la costuri imense în actualele condiţii, deoarece, nu-i aşa, investitorii nu mai au încredere.

Deci multe bănci europene vor sări direct în actul al treilea al scenariului european anticriză. Acesta presupune ca statele europene să-şi capitalizeze băncile, aşa cum a făcut-o de pildă Marea Britanie cu RBS, când a injectat 20 de miliarde de lire sterline în capitalul băncii. Aici avem o altă problemă, şi anume aceea a procedurilor de deficit fiscal excesiv, în care sunt antrenate aproape toate statele europene. Este greu de crezut că miniştrii de Finanţe vor accepta să arunce miliarde de euro în capitalurile băncilor, în condiţiile în care trebuie să taie banii ăştia de undeva.

Şi trecem astfel la ultima soluţie, despre care Almunia crede că ar fi aleasă doar în cazuri extreme. În ultimă instanţă, băncile ar putea apela la Fondul European pentru Stabilitate. Calculele ultimelor zile anunţă că băncile europene ar putea avea nevoie de 108 miliarde de euro pentru a supravieţui unei reduceri a datoriei Greciei.

România are a se teme de reacţiile marilor bănci europene în acest efort de capitalizare. Peisajul bancar românesc nu este prea productiv în acest moment, cu creditele lui neperformante cu tot, şi, în plus, băncile mari s-au înţeles să-şi menţină expunerea faţă de România. În cazul în care s-ar scotoci acum după bani şi ar trece la măsuri severe de reducere a cheltuielilor, ne putem trezi peste noapte cu mai puţini competitori într-o piaţă în care nu se joacă decât o singură bancă americană, şi aceea discretă, o bancă britanică, tarată de probleme, şi nicio bancă din China sau din vreo altă ţară cu o economie solidă. În plus, reducerea expunerii faţă de România ar putea stânjeni eforturile trezoreriei de a împrumuta bani din piaţa internă şi, ca efect, ar putea trimite ţara spre pieţele financiare. În an electoral este însă previzibilă o nervozitate politică, care va fi instantaneu penalizată de investitori. Există deci riscul să ne împrumutăm mai scump în 2012, lucru care ar mări datoria. Desigur, datoria României este departe de cotele de alarmă, însă a plăti dobânzi mai mari şi a mări datoria doar pentru a-şi achita împrumuturi trecute nu este de dorit pentru o ţară care are atâtea nevoi.

Prea târziu şi prea puţin

Însă, deşi amplu şi, pe alocuri, dureros, efortul băncilor europene nu va fi suficient pentru a scoate Grecia din marasmul datoriilor. Oricum, băncile au la dispoziţie între şase luni şi un an pentru a-şi adapta capitalul la situaţie şi la nevoi.

Este deci de aşteptat ca Fondul European să fie sursa majorărilor capitalurilor băncilor. Însă FESF pare să aibă şi alt scop, anume acela de a finanţa nevoile statelor europene, de a cumpăra obligaţiuni lansate de acestea, pentru a nu le lăsa total pradă lăcomiei pieţelor financiare. Iată de ce una dintre întrebările la care liderii europeni au căutat răspunsuri săptămâna trecută a fost: cum să mărim facilitatea de stabilitate? De aceea Sarkozy sugera „să-l facem bancă“: pentru a avea acces la banii Băncii Centrale Europene. Tot de aceea, Merkel s-a împotrivit. Germania nu vede cu ochi buni ideea ca banca centrală a Europei, acest pilon puternic, probabil singurul, al monedei unice, să fie sacul fără fund al împrumuturilor statelor în nevoie. Se dezbat încă soluţiile tehnice pentru a mări punguţa de bani a crizei, cum ar fi crearea unui vehicul financiar special, în care FMI şi alte state ar putea investi, cumpărând de fapt datoriile statelor cu probleme, sau crearea unei scheme de garantare a eventualelor pierderi ale statelor. Ideea garantării este sprijintă de Germania şi se bazează, probabil, pe ipoteza că, dacă lucrurile se calmează, pierderile sunt mai mici. Totuşi, toată lumea este de acord că trebuie creat un zid de protecţie în jurul statelor cu datorii, de calibrul Spaniei sau Italiei, nu înainte de a susţine zbuciumul Greciei, Irlandei şi Portugaliei. Or, pentru asta trebuie bani, nu glumă. Mai trebuie ceva, însă. Încrederea că moneda unică va rezista şi peste 20 de ani. Deci negocierile de-abia acum încep. //