Pe aceeași temă
Grecia este în epicentrul posibilei declanşări a unui efect de contagiune, care poate induce o reîngheţare a pieţelor financiare, reintrarea UE în recesiune. România ar fi sever afectată de o asemenea evoluţie. Dacă nu ar fi fost în zona euro şi dacă integrarea financiară nu ar fi fost atât de adâncă (cu expuneri mutuale între grupuri financiare şi operaţiuni transfrontaliere extinse), Grecia nu ar fi fost posibil „declanşator“. Nici nu ar fi ajuns să aibă o datorie publică de peste 150% din PIB, întrucât pieţele ar fi penalizat-o prin dobânzi superioare celor care au dominat zona euro în anii premergători crizei. Grecia are o datorie publică copleşitoare. Problema sa nu este de lichiditate, ci de solvenţă!
Dimensiunea datoriei publice, deficitul bugetar primar (ce nu include serviciul datoriei), imposibilitatea de a folosi cursul de schimb ca instrument de ajustare şi, nu în ultimul rând, competitivitatea joasă semnalează incapacitate de plată, dacă Atena nu ar fi susţinută financiar. O reducere copioasă a datoriei publice a Greciei nu i-ar rezolva handicapul de competitivitate. Creşteri masive de productivitate în câţiva ani sunt mai mult decât improbabile, chiar dacă privatizări şi alte reforme structurale le-ar favoriza. Şi planează un mare semn de întrebare asupra deflaţiei (austerităţii) prelungite. Cred că asistenţa pentru Grecia trebuie să fie rotunjită, în sensul de a imagina un program care să ofere o perspectivă de creştere economică, astfel încât Grecia să-şi poată onora datorii externe.
Dar nu s-ar putea accepta un faliment (default) ca mijloc de uşurare a poverii pentru Grecia? Cei ce susţin o astfel de „rezolvare“ substimează, în opinia mea, efectul de contagiune pe care l-ar induce. Deţinătorii de obligaţiuni elene ar fi obligaţi să accepte pierderi mari. Căderea Greciei ar crea un precedent, întrucât şi alte „verigi slabe“ ar putea să meargă pe acelaşi drum. S-ar declanşa panica, o fugă de active, ca obligaţiuni (mai ales ale economiilor „periferice“) şi acţiuni, o goană după lichiditate. Multe bănci europene ar fi afectate. Nici economia americană nu ar fi scutită de neplăceri, pentru că fonduri de investiţii şi grupuri bancare de acolo au plasamente în Europa. Unii vorbesc de o restructurare „controlată“ a datoriei publice. Şi, teoretic, ea poate fi imaginată, dacă ar fi vorba de o rescadenţare care să nu aducă pierderi nedorite creditorilor. Dar rămâne marea problemă a contaminării. Fiindcă o diminuare a datoriei Greciei ar crea, repet, un precedent periculos, extinzându-se şi la alte ţări.
Grecia nu este singura verigă slabă a Uniunii Monetare (UM). Irlanda a primit asistenţă, economia ei fiind pusă pe butuci de supraexpansiunea unor bănci. Portugalia va primi şi ea ajutor de zeci de miliarde de euro, vulnerabilitatea sa având originea în slaba competitivitate. Şi Spania are probleme din cauza creşterii explozive a deficitului bugetar, după eruperea crizei. Italia are şi ea slăbiciuni şi o datorie mare. Dacă Grecia este cazul flagrant de iresponsabilitate bugetară şi hipertrofiere a sectorului public, Irlanda şi Spania sunt lovite, în principal, de exuberanţa creditului, de excese ale industriei financiare. Aici, o vină o au băncile centrale (inclusiv BCE), care nu au exercitat cum se cuvine prerogative de reglementare şi supraveghere a pieţei creditului (probabil şi în virtutea unei paradigme care a mizat excesiv pe virtuţile reglatoare ale pieţelor şi care a subestimat riscuri sistemice).
Dar mai trebuie spus ceva esenţial: Uniunea Monetară (UM) are o mare problemă de structură. Ea nu este o zonă monetară optimă (optimal currency area), întrucât a reunit din debut economii care nu sunt suficient de compatibile ca nivel de productivitate, flexibilitate a mişcării factorilor de producţie, cicluri de business etc. Făuritorii UM nu erau cu ochii închişi la hibele de construcţie, mai ales că voci autorizate în Europa şi în SUA au avertizat asupra pericolelor introducerii monedei unice fără mecanisme şi politici adecvate. A primat însă politica în dauna economiei. S-a dorit, mai ales la Paris, o Germanie reunificată, fidelă proiectului european postbelic. Pactul de stabilitate şi creştere s-a dorit a fi un substitut la aranjamente fiscale, dar s-a dovedit a fi defectuos. Şi aceasta s-a văzut când „greii“ (Germania şi Franţa) nu l-au respectat. În Uniune a funcţionat şi o conivenţă a încălcării regulilor, care a permis unor ţări ca Grecia să ajungă în situaţia de acum. Structura a avut un rol major în complicarea situaţiei din zona euro. Banca Centrală Europeană (BCE) a practicat o politică monetară de tip „one size fits all“, care a încurajat capitalul să se îndrepte unde era mai puţin abundent. Au rezultat multe investiţii speculative, o alocare mai puţin bună a resurselor. „Problema greacă“ este şi problema sectorului bancar european, a neglijenţelor şi practicilor rele din acest sector. Aceasta ar trebui să spună politicienii la ei acasă.
S-a şi creat iluzia în ţări beneficiare de intrări masive de capital că prosperitatea se obţine uşor. Mutatis mutandis, acelaşi lucru s-a întâmplat în ţări nou intrate în Uniune, printre care şi România, unde liberalizarea contului de capital s-a făcut prematur. Defectele aranjamentelor structurale din UM sunt recunoscute acum, când se iau măsuri de reformă a guvernantei economice: o mai bună disciplină bugetară, controlul dezechilibrelor interne în Uniune, reglementarea şi supravegherea pieţelor financiare etc. Dar aceste reforme nu atacă încă defecte majore ale structurii; mă refer la instrumente de stimulare a convergenţei între regiuni (ţări) din Uniune şi la instrumente de amortizare a şocurilor asimetrice, inclusiv sub forma unor mecanisme de asigurare prin bugetul UE contra şomajului ridicat. Şi eu cred că UE are nevoie de elemente de integrare fiscală, de un buget considerabil mai mare. Dacă nu se va avansa în această direcţie, tensiuni vor persista, ca şi tendinţe centrifugare, care pot conduce la fragmentarea, chiar destrămarea Uniunii. Ca semnatară a Europactului, România trebuie să fie conştientă de problemele structurale ale UM şi UE. //
* * *
Limitarea stricăciunilor
Cererea Berlinului de a implica sectorul privat în asistarea Greciei prin rostogolirea de datorii are sens: economic, politic şi moral. Deoarece este împotriva logicii economiei de piaţă ca cei ce asumă riscuri de finanţare (bănci) să fie constant protejaţi, din cauza unor „riscuri sistemice“, în timp ce pierderile să fie socializate pe spezele plătitorilor de taxe şi impozite. Dar cum se face implicarea face diferenţa între a obţine sprijin politic pentru o operaţiune de limitare a stricăciunilor şi o nouă calamitate financiară. Băncile mari nu doresc să participe voluntar, deşi au fost şi sunt mari beneficiare ale intervenţiilor statelor de salvare a industriei financiare. Cuvintele rostite recent în Bundestag de către cancelarul Angela Merkel şi şeful Deutsche Bank, Josef Ackerman, ilustrează relaţia de-a dreptul strâmbă, anormală între industria financiară şi guverne, restul societăţii.
Asistenţa pentru perioada ce vine amână numai un deznodământ anticipat. O modalitate de diminuare a datoriei suverane a Greciei, care să evite contagiunea, ar fi preluarea ei, eventual cu discount, la Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF). Dar chestiunea precedentului ar rămâne descurajantă, întrucât alte ţări ar putea solicita o procedură similară, cu riscul chiar de a se vedea excluse o perioadă de pe pieţele financiare (o ţară care nu mai are, practic, datorie publică ar trebui numai să-şi echilibreze finanţele publice). Mai este şi chestiunea sprijinului politic în ţările creditoare pentru o salvare de asemenea proporţii, care este foarte problematică.
Rostogolirea unei părţi a datoriei suverane a Greciei va avea loc, probabil. Dar cea mai mare parte a acestei datorii cred că va ajunge, în timp, în portofoliul FESF (care va deveni Mecanismul European pentru Stabilitate / MES). Şi dacă MES va ajunge să deţină cvasitotalitatea datoriei publice elene, nu este exclus să trăim o ieşire a Greciei din zona euro, în cazul când economia ei nu va reuşi surmontarea deficitului de competitivitate.
România are un mare avantaj faţă de alte ţări din UM. Datoria sa publică este încă mică (circa 36% din PIB). Nici nu este încorsetată de apartenenţa la zona euro. Dar datoria suverană a României a crescut foarte repede în ultimii ani. Încasările fiscale foarte mici (circa 28% din PIB, ultimul loc între ţările UE) complică consolidarea fiscală, care mai are paşi buni de parcurs. Dacă adăugăm absorbţia deplorabilă a fondurilor europene şi irosirea banului public, obţinem o imagine care are de ce să întreţină griji. Băncile de la noi cu capital grecesc sunt bine capitalizate şi monitorizate de BNR. Dar aceasta nu ne scuteşte de neplăceri în cazul în care din Grecia ar porni un efect de contagiune. Economia românească are un scăzut grad de autonomie, depinde enorm de pieţele europene. Dacă ceva rău se va întâmpla în Europa, impactul va fi simţit şi la noi puternic. Să sperăm că liderii europeni nu vor lăsa contagiunea să se producă. Prevenirea contagiunii acum nu echivalează însă cu rezolvarea problemelor structurale ale UM (UE). În Uniune, operează ceea ce Francoix Perroux numea cu decenii în urmă „puterea structurii“ (l´emprise de structure). Dacă structura nu este adecvată, se reproduc tensiuni. //
Citeste si despre: epicentrul crizei, norme reglatoare, investitii speculative, probleme structurale, defiticit de competitivitate.
