Violul duhovnicesc. Irina (V)

14. Pompierul incendiator

După ce diagnosticul de îndrăcire s-a im­pus la Tanacu, tânărul ieromonah și-a asu­mat un rol de salvator – doar curajul său de exorcist o mai putea scăpa pe Irina din jalnica ei rătăcire. Într-o ast­fel de cultură du­hov­ni­cească, pentru un astfel de caz disperat există o ultima ratio. Puțini sunt, însă, cei ca­re se încumetă într-o ast­fel de luptă corp la corp cu diavolul. Tocmai de aceea, cei mai curajoși au con­știin­ța unei misiuni de elită – își riscă isihia în favoarea ce­lor prea necăjiți. Ca un cavaler al Du­hu­lui, Daniel Corogeanu a vrut să alunge ba­laurul ce-i luase mințile Irinei. Dar pretins nobilele sale intenții – împletite probabil și cu o prea umană ambiție – au nesocotit o împrejurare elocventă: inedita tulburare a fetei s-a produs la mănăstire. Altfel spus, la Tanacu nimeni nu s-a gândit vreo clipă că tocmai purgativul penitenței ce i s-a oferit (firesc) ca atâtor altora – pentru mântuire – ar putea fi cauza exasperantei sale crize. Și, în consecință, au trecut la o medicație duhovnicească și mai agresivă, pentru a corecta efectele celei dintâi. Psi­hiatrul, singurul, în acest caz, care o pu­tea rupe din această legătură toxică, o retrimite la mănăstire – din comoditate și pio­șenie. Premiza sa – ca și a multora dintre noi – a compensat dilemele deon­tologice: religia nu poate face decât (mai) bine. În loc de a fi scoasă din acest univers (pentru ea) terorizant, iar bombele du­hov­nicești plasate ca leacuri în conștiința ei vulnerabilă dezamorsate, Irina s-a întors, încrezătoare, în bolnița Domnului. Iar ce­lui care a iscat – nu din rea-voință, ci în conformitate cu o venerabilă tradiție – fo­cul care i-a năpădit sufletul nu i-a mai ră­mas decât să-și asume îndrăzneț misiunea de pompier. De fapt, religia nu face numai bine – merită să medităm mai serios la bu­tada unui teolog ca Alexander Schme­mann, care preciza că aceasta pe jumătate e de la Dumnezeu și pe jumătate de la dia­vol. Irinei, în mod evident, nu i-a făcut bi­ne. Dar odată pornit, mecanismul duhov­nicesc nu a mai putut fi oprit – singura al­ternativă era extragerea ei, dar nu a avut om pentru asta. A afirma că spovedania doar a scos la iveală un dezechilibru deja bine adâncit în sufletul ei e o simplă ipo­te­ză – utilă în a minimaliza rolul duhov­ni­cului. Tot o ipoteză e și a afirma că simpla sa îndepărtare de focarul religios ar fi con­dus la o restabilire acceptabilă. Dar un te­ra­peut mai lucid ar fi început de aici. În unele profesii, cel puțin, pioșenia necesită o responsabilă autocenzură.

15. Cerul pe pământ

Unul dintre motivele pentru care acest exor­cism a scăpat de sub control a fost jena – ieromonahul nu era, totuși, pre­gătit pentru un astfel de rol în văzul mul­țimilor. I-a fost teamă de reacția cre­din­cioșilor care veneau în număr mai mare la slujbele mănăstirii la sfârșit de săptămână. Astfel încât Irina a așteptat legată două zi­le. Într-adevăr, între o liturghie sublimă, la care sute de oameni stau câteva ore în­tr-o concentrare evlavioasă, la care strana de măicuțe cântă cu glasuri îngerești, iar preotul slujește hieratic în odăjdii stră­lu­citoare, și un exorcism un­de cel vizat face ca toți dra­cii e o diferență semni­fi­ca­tivă. Ortodoxia e mândră de re­latarea convertirii ru­șilor: ambasadorii lor au de­clarat, după o liturghie în Sfânta So­fia, acum peste un mi­le­niu, că au văzut cerul pe pă­mânt. La un exor­cism, în schimb, chiar și cu un fi­nal fericit, impresia e, ine­vitabil, mai degrabă de iad. A apropia aceste două ex­tre­me ale duhovniciei e rar și hazardat. Daniel Corogeanu nu a riscat. Dar s-a luat în­tr-atât cu slujbele încât a așteptat (două zile) plecarea tuturor pelerinilor – între timp, Irina a rămas nu doar legată, ci și re­dusă la tăcere printr-un căluș bine în­de­sat. În loc să lase cele 99(0) de oițe și să se ocupe de cea rătăcită, a lăsat-o pe aceas­ta pradă unui jalnic calvar. În limbaj duhovnicesc, o astfel de atitudine are un diagnostic clar: slavă deșartă.

Imagine din filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, bazat pe romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu

16. Lanțuri de câine

Când a sosit momentul exorcismului, Iri­na a fost legată cu prosoape și lanțuri – o soluție la care s-a recurs pentru că, sin­gure, cele dintâi erau ineficiente. Această înlănțuire are un precedent prestigios: re­fe­ritor la unul dintre demonizații exor­ci­zați de Iisus, evanghelistul Luca men­țio­nează forța de a tot rupe lanțurile prin ca­re se încerca imobilizarea lui. Din păcate pentru Irina, dracii săi nu au fost la fel de puternici ca cei cărora li s-a permis, într-un târziu, să intre într-o turmă de porci. Lanțurile – recent achiziționate pentru câini – au contribuit și la deznodământul pe­nal, învinuirea fiind de privare de li­bertate urmată de moartea victimei. În fond, exorcismul constă doar din recitarea unui text – nu foarte lung – din Mo­lit­fel­nic, nimic mai mult. Trebuie să re­cu­noaștem că apariția neurolepticelor a an­trenat o revoluție sociologică pentru cei tul­burați psihic. Ospiciile s-au mai golit, astfel încât agresivitatea haotică a multora a putut fi controlată fără apelul la vechiul regim de cvasi-detenție. Momentele de cri­ză pot solicita imobilizarea pacientului, dar miza sunt efectele sedative ale me­di­camentației. În lipsa acestora, până la reu­șita exorcismului, cel imobilizat se va zba­te ca orice animal prins în cursă. Și nu e vorba atât de chinul echivalent unei ope­rații fără anestezie, cât de credința că ce­ea ce contează e puterea de a disciplina. Așa cum omul domesticește animalul, du­hul e menit a disciplina trupul, iar harul a pune la respect dracii. Îndrăcitul e (even­tual) legat până la (rapid așteptata) vin­de­care. Tocmai scurtimea unei astfel de te­rapii denotă o perspectivă care acordă prea puțin libertății umane.

17. Cu rugăciune și cu post

Asocierea exorcismului cu postul are, de asemenea, o referință evanghelică. Unor exor­ciști confruntați cu un eșec frustrant, Iisus le sugerează cheia succesului: diavoli de acest soi se scot doar cu post și ru­gă­ciu­ne. Astfel încât și exorcistul de la Ta­nacu a decretat un post negru generalizat în același scop. Prima vizată a fost chiar Irina, doar că dintr-un alt motiv. Practica or­todoxă a împărtășaniei presupune un post alimentar – după masa de seară până la momentul euharistic de a doua zi e in­terzisă orice altă ingestie. Mai mult decât atât, chiar și pentru cei care nu se îm­părtășesc e necesar un asemenea post, da­că doresc să primească anafură și agheas­mă – două produse net inferioare, haric vorbind, euharistiei. După aproape două zile de zbatere în izolarea chiliei, legată și deseori cu căluș în gură, în care numai pof­tă de mâncare nu a avut, postul ei s-a prelungit oficial – ceea ce, inevitabil, a gră­bit fatalul deznodământ. Instituirea aces­tui mic post pre-euharistic ține de ace­eași mentalitate a vredniciei – să dai prioritate Domnului în fața alimentelor și să amâni cu puțin micul dejun, ca nu cum­va să crezi că ai primit chiar pe degeaba un asemenea măreț dar – totuși, mai bine s-ar cere să fi făcut înainte vreo faptă bu­nă oarecare, dacă tot trebuie să punem con­diții. Dar și această miză pe post – fie și minimal – are referințe venerabile. Unul dintre temeiurile înțelepciunii asce­tice e deducerea tuturor patimilor din cea a lăcomiei pântecului. Dar chiar și îm­bibată de mentalitate filocalică, practica ortodoxă renunță la exigența postului în cazul bolnavilor. Irina nu a meritat o ast­fel de mică dispensă.

18. Crucea

Pentru a fi dusă cu forța în biserică, Irina a fost țintuită de niște scânduri. Din mo­tive practice, scândurile au ajuns să fie asamblate în formă de cruce. A fost o ini­țiativă de moment, fără nici o altă cono­tație asumată. Totuși, în ciuda unui vădit impact simbolic, rezultatul nu a schimbat cu nimic demersul celor implicați. Într-o cultură religioasă dominată de cruce, în care ortodocșii – și cu atât mai mult călu­gării – își fac semnul ei în nenumărate oca­zii, poziția crucificată în care a ajuns Irina ar fi trebuit să atragă atenția – și, eventual, să tulbure conștiințele. Poziția a fost aleasă pentru a-i ușura chinurile da­torate înlănțuirii – dar crucea însăși a ajuns obiect de tortură privilegiat fiindcă reu­șea să prelungească supliciul, care de­venea mai îndelung suportabil. Crucea im­provizată de la Tanacu a fost la fel de fa­tală precum cea în numele căreia se chi­nuiau să scotă dracii.

Irina, în scurta ei viață, s-a temut grozav de viol – o amenințare permanentă mai ales în universul promiscuu al or­fe­li­na­tu­lui. A exersat mișcări de karate și a reușit să se apere eficient – a murit, de altfel, vir­gină. A fost, însă, cu totul nepregătită în fața a ceea ce am putea numi violul duhovnicesc. Irina a nimerit cu totul în­tâm­plător în ograda Ortodoxiei, dar di­versele avansuri ale acesteia i-au stârnit reacții ambivalente, iar nimeni nu a fost prin preajmă pentru a o smulge dintr-o astfel de inefabilă îmbrățișare. Învățați – ca noi toți – cu ideea că religia e, dacă nu tămăduitoare, cel puțin benignă, asceții de la Tanacu nu s-au gândit de două ori înainte de a-i tot oferi mostre de dragoste duhovnicească, de la spovedanie la exor­cism. Au forțat-o să se urce în patul lui Procust al Ortodoxiei. Iar Irina nu a fost atât de docilă pe cât se așteptau. Reacția ei, așa haotică cum a fost, a însemnat și un strigăt de refuz. Un nu! care trebuia luat în serios, nu catalogat facil drept în­dârjire de îndrăcită. //

Primele patru părţi ale articolului pot fi citite aici, aici, aici şi aici.