De același autor
Nicolae Breban, Andrei Blaier, Alexandru Repan: acestea sunt ultimele nume răsunătoare de colaboratori ai fostei Securităţi, date publicităţii de CNSAS. Ultimii doi au ales tăcerea semnificativă ca răspuns. Nicolae Breban dă publicităţii o scrisoare adresată lui Nicolae Manolescu în care îşi anunţă retragerea din Consiliul Uniunii Scriitorilor. Polemica sa cu Manolescu nu e subiectul principal. Interesantă însă e atitudinea lui Nicolae Breban faţă de cei care „harnici şi lacomi de senzaţii «tari», lacomi să scormoniţi prin coşurile private de gunoi“ (citez din scrisoarea deschisă) nu respectă nici carieră, nici rafturile de bibliotecă publicate şi le acoperă cu noroi, pentru „o unică sau două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest general“.
Unii colaboratori pretind că „nu au făcut rău nimănui“, că rapoartele lor nu au distrus vieţi sau cariere, ci dimpotrivă, nu au făcut decât să le faciliteze pe ale lor - plecări în străinătate, burse, turnee. Alţii, cum e cazul lui Andrei Blaier, care a refuzat de altfel să comenteze public dezvăluirile legate de performanţele sale metaartistice reunite sub numele de scenă „Brateş“, au pe conştiinţă, sau ar trebui să aibă, colegi, prieteni sau cunoştinţe arestaţi în urma turnătoriilor făcute în anii cei mai grei ai terorii comuniste. Într-un ocean de amărăciune pe care ţi-l trezeşte imaginea unor oameni cufundaţi în compromis şi colaborare, urcă mereu la suprafaţă marele semn de întrebare al utilităţii, simbolice ori practice, al acestui tip de dezvăluiri. De ce să târâm în scandaluri artiştii, regizorii, scriitorii, când există ofiţeri torţionari, nu turnători, când creierele şi executanţii lor mănâncă de cele mai multe ori liniştiţi o pensie de zece ori mai mare decât victimele suficient de norocoase să mai fie în viaţă?
Întrebarea, cu răspuns sugerat, e mai periculoasă decât uitarea inconştientă. Minimalizarea, relativizarea unor vini individuale poate denatura până la desfigurare capacitatea generaţiilor actuale de a înţelege rănile încă larg deschise ale timpurilor noastre şi mai ales incapacitatea societăţii româneşti de a începe, cu adevărat, vindecarea.
Există o perioadă în istoria fiecărei societăţi zguduite de cataclisme istorice - Revoluţia Franceză e unul dintre reperele încă relevante - de doliu necesar. Doliul presupune o acţiune, conştientă în ordinea politică, de explicare a traumelor trecutului şi de filtrare a acestora printr-o grilă de lectură a contemporanilor. Societatea românească refuză încă -, iar relativizarea colaborărilor, de diverse tipuri, cu structurile represive, nu este decât unul dintre simptome - să-şi asume şi să explice, printr-un travail de deuil similar celui făcut de marii liberali doctrinari francezi ai începutului de veac XIX, istoria ei recentă. Corolarul acestui refuz e chiar insistenţa ofiţerilor fostei Securităţi de a-şi spăla, ori de câte ori au ocazia, pedigree-ul politic. Cazul lui Dan Voiculescu e exemplar.
După 20 de ani de luptă inegală cu memoria rescrisă a pseudoconvertirilor foştilor nomenclaturişti la noua religie a democraţiei şi capitalismului, înverşunarea de care a dat dovadă în probarea inocenţei sale şi, mai mult, în acreditarea imaginii de tânăr, pe vremea aceea, sabotor subtil al regimului comunist e o dovadă în plus a refuzului cavsigeneral de asumare conştientă a trecutului.
Iar dacă în cazul turnătorilor relevaţi de CNSAS în ultimele săptămâni, toţi cu nume şi cariere respectabile, ajunşi la vârsta confirmărilor depline, se poate măcar înţelege - nu şi scuza, fireşte! - de ce o punere generală sub semnul întrebării a sensului acţiunilor lor le poate induce o stare de nervozitate, nu e la fel de limpede de ce se străduieşte atât unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi „capitalişti“ ai României să se spele în instanţă de eticheta de securist pe care, ni se spune, majoritatea populaţiei nu mai dă o ceapă degerată, pentru că e oricum nostalgică?
A reflecta la comunism nu înseamnă „cantonarea în trecut“, „paseism“, sintagme dragi atât staliniştilor din anii ′50, cât şi social-democraţilor de azi. Nu trebuie uitat, în ciuda disfuncţiilor grave ale guvernărilor mai recente, că la originea dispreţului plictisit pentru discutarea trecutului stă o imensă şi eficientă propagandă mediatică desfăşurată în ultimii ani, care a reuşit prin strategii mai eficiente decât toate mineriadele puse la un loc să îngroape discursul generic intitulat „anticomunist“ sub o pătură groasă mâncată de molii. Paradoxal, chiar această constatare ne îndreptăţeşte astăzi să afirmăm că a face bilanţul trecutului e mai mult decât o terapie, e o necesitate izvorâtă din imperativele prezentului. //
Citeste si despre: Nicolae Breban, Andrei Blaier, Alexandru Repan, Nicolae Manolescu, Dan Voiculescu.
