Pe aceeași temă
Recentele evenimente din lumea arabă au provocat, aşa cum era de aşteptat, reacţii din partea Iranului. Aflate într-o opoziţie tot mai accentuată în ultimii ani, mergând întrucâtva pe istoria faliei între lumea sunită şi cea şiită, Iranul şi ţările arabe din regiunea Orientului Mijlociu îşi dispută rolul de lider zonal în mai multe dosare foarte actuale.
Într-una dintre lucrările sale recente, profesorul Olivier Roy atrăgea atenţia asupra revenirii spectaculoase a elementului şiit, ca pondere şi influenţă politică, în zona de est a lumii arabe sau „la est de Suez“. Două state mai rămân profund ancorate în zona de tradiţie sunită, regatele Iordaniei şi Arabiei Saudite (şi câteva emirate din Golf), ultimul având pe teritoriul său naţional o importantă minoritate şiită.
De la succesul revoluţiei islamice, Iranul are ca scop extinderea influenţei sale în regiunea Orientului Mijlociu, strategie urmată metodic, după eşecul opţiunii militare în confruntarea cu Irakul, prin mijloace variate, printre care şi asumarea unor conflicte extrateritoriale, precum cel istoric între Israel şi palestinieni, pe fondul dezangajării tot mai mari a statelor arabe. Este de remarcat maniera în care Teheranul a ştiut să se substituie, la nivel simbolic, dar şi concret, imaginii susţinătorului de încredere a cauzei palestiniene, în detrimentul unor state arabe, precum Egiptul sau Arabia Saudită. Date fiind opţiunile lor de alianţe externe, acestea se autoexclud din imaginarul rezistenţei antiisraeliene.
În timpul manifestaţiei care celebra plecarea preşedintelui egiptean Husni Mubarak, au fost ridicate bannere în limba ebraică, făcând aluzie desigur la faptul că fostul preşedinte s-a poziţionat de partea Israelului în ultimul conflict din Gaza, sfârşitul lui 2008 şi începutul lui 2009, precum şi în alte momente ale conflictului palestiniano-israelian. Rivalitatea dintre sistemul iranian şi statele arabe sunite din regiune a creat de cele mai multe ori impresia, justă de altfel, că acestea au abandonat cauza palestiniană, încercând mai degrabă o apropiere de Israel (destul de evidentă în cazul Egiptului şi al Iordaniei, mult mai timidă în cazul Arabiei Saudite), modificându-se prin urmare şi optica conflictuală a regiunii.
Capacitatea Iranului de instrumentare a comunităţilor şiite din afara graniţelor şi de extindere a influenţei sale în aceste zone a crescut şi ca urmare a dispariţiei tamponului sunit reprezentat de Irakul lui Saddam Hussein. Un ajutor nesperat, venit chiar de la marele inamic al Teheranului, SUA. Astfel, Irakul, Siria, Libanul şi, dezirabil, Bahrainul, în care balanţa de putere este bine şi stabil înclinată către elementul şiit, reprezintă o reformulare geografică a teritoriilor tradiţional şiite (linia care marchează istoric limita dintre cele două lumi, sunită şi şiită, a fost trasată în 1639, prin tratatul de la Qasr-e Shirin, între Imperiul Otoman şi statul persan, mergând din Transcaucazia până la Golful Persic), determinând în consecinţă şi o reformulare a alianţelor regionale. Pare că, cel puţin în contextul politic actual din lumea arabă, Iranul a câştigat în disputa cu Israelul poziţia de inamic al statelor arabe sunite.
Presa arabă a redat în amănunt schimbul dur de declaraţii între diplomaţia iraniană şi ţările arabe membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (CGG) şi care surprind foarte exact starea de tensiune dintre cele două entităţi politice regionale. Acuzaţiile de amestec în treburile interne ale Bahrainului, prin instigarea comunităţii şiite la mişcări de stradă împotriva familiei sunite Al-Khalifa, care conduce ţara de la independenţa acesteia, precum şi descoperirea de către Kuweit a unor celule de spionaj ale Iranului pe teritoriul său, urmată de retragerea ambasadorului kuweitian de la Teheran, nu au făcut decât să escaladeze tensiunea în regiune. Teheranul a avertizat Arabia Saudită asupra trimiterii de trupe ale CCG (în fapt, saudite şi emirateze) în Bahrain, calificând această situaţie drept ocupaţie (asupra unui teritoriu aflat tradiţional în sfera de influenţă a persanilor). Sub ameninţarea revoluţiilor care au răsturnat regimuri autoritare în regiune şi a evenimentelor similare care continuă să agite state vecine, ţările Golfului ştiu cât de preţioasă este stabilitatea Bahrainului şi menţinerea pe tron a familiei Al-Khalifa. Căderea lor ar reprezenta un semnal pentru toate societăţile Golfului, conduse în stil feudal de familii fondatoare de state, dat fiind pattern-ul constitutiv comun.
Revenind la ecuaţia conflictuală a relaţiilor dintre Iran şi membrii CCG, ar mai trebui spus că un Iran nuclear este mai de temut pentru stabilitatea statelor arabe sunite decât capacităţile nucleare ale Israelului şi posibilitatea de a le întrebuinţa militar împotriva unuia sau altuia dintre ele. Cel puţin aceasta este percepţia comună actuală desprinsă din reacţiile mediilor politice, dar şi mediatice, arabe.
Ca o remarcă finală, observând îndeaproape reacţia Iranului la succesul revoluţiilor arabe, nu putem să nu remarcăm distanţa dintre afirmarea publică a dreptului popoarelor arabe de a-şi alege destinul politic şi tratamentul aplicat propriei opoziţii, atunci când aceasta a dorit să-şi exprime în stradă aceeaşi admiraţie pentru confraţii arabi. //
Citeste si despre: Iran, lumea araba, suniti, siiti, golf.
