Italia şi Grecia: tehnocraţii la putere

Berlusconi şi Papandreou au demisionat. Cine le-a luat locul?

Silvio Berlusconi şi-a ţinut promisiunea: după adoptarea de către parlament a măsurilor de austeritate, premierul şi-a dat demisia. Dar oare putem spune că o pagină a fost întoarsă cu adevărat în istoria italiană?

„Sunt Iisus Hristosul politicii!“ În momentul în care a pronunţat aceste cuvinte, Silvio Berlusconi era cât se poate de sigur de el. Silvio Berlusconi, şef al guvernului, se vedea ca un patriarh, şef absolut al Italiei pe care nimeni nu îl putea detrona.

Criza economică l-a învins pe Il Cavaliere

Cei 10 ani de guvern din cei 17, de când a intrat în politică, au fost însă marcaţi de numeroase scandaluri. Afacerile sale pline de zone de umbră au fost foarte mediatizate şi au sfârşit, de cele mai multe ori, în mâinile justiţiei. În cele aproape 20 de dosare, Silvio Berlusconi a fost acuzat de corupere de martori, fraudă fiscală şi prostituţie cu minore în timpul petrecerilor organizate în reşedinţele sale luxoase.
În ciuda acestor scandaluri, Silvio Berlusconi a putut să se menţină la cârma Executivului. Dar criza economică l-a învins.

Începutul sfârşitului a sunat pentru premierul demisionar al Italiei pe 20 septembrie, când cele trei principale agenţii de rating au scăzut scorul Italiei. La reuniunea la nivel înalt a G20, de la Cannes, la începutul lunii curente, şeful guvernului de la Roma este bronzat, ca de obicei, afişează un aer liniştit, dar nu face nicio propunere concretă pentru a îmbunătăţi situaţia ţării sale. Italia, a treia mare economie a zonei euro, ajunge să fie pusă sub „tutelă economică“ din cauza datoriei sale foarte mari, care ameninţă zona euro. Câteva zile mai târziu, Il Cavaliere pierde majoritatea absolută în parlamentul italian. Nu de mult, Berlusconi afirma sus şi tare că îşi va duce mandatul la sfârşit, până în 2013.

Şi totuşi, un lucru este cert: astăzi, în Italia, nu există un lider pentru a-l substitui pe Silvio Berlusconi, nici în tabăra sa, dar nici în cea a opoziţiei şi cu atât mai puţin în rândul societăţii civile. Italia de azi se află într-o situaţie paradoxală: mulţi şi-ar dori ieşirea definitivă a lui Silvio Berlusconi din politică, dar nimeni nu ştie cine ar putea ocupa acest spaţiu liber. Eminenţa sa cenuşie, subsecretar de stat la preşedinţia guvernului, Gianni Letta, nu este suficient de carismatic, iar premierul desemnat, Mario Monti, poate aduce linişte pentru mediile financiare şi economice, dar nu are anvergura necesară pentru o carieră politică importantă. În plus, mulţi îl consideră prea în vârstă pentru debutul în politică (68 de ani). Ar putea deveni, cel mult, preşedinte, aşa cum Carlo Azelio Ciampi a devenit în 2004, după ce a condus un cabinet de tehnocraţi.

Să nu îl înmormântăm încă pe Berlusconi!

Dar, în Italia, preşedintele are mai mult un rol decorativ. Silvio Berlusconi este conştient de acest lucru, iată de ce, puţin timp după ce şi-a anunţat demisia, a declarat: „Mă voi bate din nou pentru guvernarea ţării!“. Acest lucru poate viza nu atât cârma Executivului, cât succesiunea lui Georgio Napolitano la preşedinţia republicii. Demisia îi poate permite lui Silvio Berlusconi să apară ca un „mare om de stat“, responsabil, care adoptă reforme economice nepopulare şi apoi se retrage pentru binele ţării. De aici şi până la intrarea în cursa pentru preşedinţia ţării nu este decât un singur pas. În 2013, la sfârşitul actualei legislaturi, ar putea spune: „eu am făcut reformele pentru salvarea economiei italiene, eu am decis să mă sacrific prezentându-mi demisia de la şefia guvernului, deci numai eu pot fi figura care poate reprezenta unitatea Italiei“. Şi nu ar fi pentru prima dată când Silvio Berlusconi este de retour. Oare în 2006 nu i se prevestea sfârşitul, pentru ca doi ani mai târziu să revină în forţă? În plus, nu trebuie uitat că de menţinerea sa în politică – în prezent este şi deputat – depind conservarea imunităţii parlamentare şi evitarea justiţiei. Ieşirea lui Silvio Berlusconi din politică ar avea consecinţe foarte grave şi asupra întregului eşicher politic de centru-dreapta, care s-ar sparge în partide şi facţiuni ce ar arunca Italia în instabilitatea pe care a cunoscut-o în epoca democraţiei creştine (până în 1992). Aşa că să nu îl înmormântăm prea curând pe Berlusconi!

Experimentul grec

După zile de tratative extenuante, cele două partide principale, Pasok (al fostului premier Iorgos Papandreou) şi Noua Democraţie, au găsit un acord care a asociat pentru prima dată din 1974 – an al ieşirii din „dictatura coloneilor“ şi al revenirii la democraţie – partidul naţionalist, Laos. Deci, un guvern exclusiv politic şi un premier „tehnocrat“, Lucas Papademos.

La Finanţe a rămas socialistul Evangelos Venizelos, care şi-a păstrat şi funcţia de vicepremier. Tot unui membru Pasok, Theodoros Pangalos, i-a revenit al doilea post de vicepremier. Partidului Noua Democraţie i s-a atribuit Ministerul de Externe, prin numirea lui Stavos Dimas, fost comisar european, şi Ministerul Apărării a fost încredinţat lui Dimitris Avramopoulos, fostul primar al Atenei, care a organizat Olimpiada în 2004. Extrema dreaptă a obţinut şi ea un minister: Makis Voridis a fost numit la Ministerul Transporturilor. Partea leului a rămas însă la Pasok, partidul cu cele mai multe mandate în parlament, care a obţinut 14 dintre cele 17 ministere. Cabinetul nu diferă mult de cel precedent, având în vedere că 12 miniştri Pasok şi-au păstrat funcţiile, inclusiv titularii ministerelor care vor avea de suferit cel mai mult de pe urma austerităţii – Sănătate, Instrucţie Publică şi Mediu. Dar, după cum scria în weekend săptămânalul Athens News, actualul Cabinet se bucură de o susţinere solidă în parlament şi în rândul alegătorilor. Abia acum se poate aprecia cu adevărat manevra politică a lui Papandreou, atunci când a anunţat un referendum pe tema ultimelor acorduri de la Bruxelles. E drept că întreaga Europă a fost pusă pe jar, dar acest lucru a permis deblocarea în numai o săptămână a paraliziei sistemului politic elen şi obţinerea unui consens explicit cu privire la măsurile de austeritate dictate de Europa.

Creşte presiunea pe finanţele greceşti

În ciuda încrederii de care se bucură atât în parlament, dar şi în rândul alegătorilor, marja de manevră a Cabinetului Papademos este foarte mică. Pentru aceasta ajunge să privim ultimele cifre ale institutului grec de statistică, Elstat, privind şomajul: 18,4% dintre persoanele active nu au un loc de muncă, cu 6% mai mult decât acum un an. Însă mai preocupant este că persoanele „inactive“, adică pensionarii, şomerii, casnicele, au depăşit pentru prima dată populaţia activă, adică acea parte a populaţiei care plăteşte taxe. Acest lucru înseamnă că presiunea asupra finanţelor greceşti, şi aşa foarte mare, nu va face decât să crească. Dacă luăm în considerare numai cifrele cu privire la tineri, situaţia este şi mai rea: practic, unul din doi nu are un loc de muncă. Prin urmare, avem de-a face cu un bazin important de nemulţumiţi, pe care sunt gata să îl exploateze cele două partide de extremă stângă, comuniştii din KKE şi din Syriza, singurele forţe politice care au refuzat să susţină guvernul şi care au respins planul de salvare convenit la Bruxelles. Liderul KKE, Aleka Papariga, a promis că va recurge la toate mijloacele pentru a răsturna „alianţa neagră“, care vrea să impună austeritatea. //