Alexandru Solomon: Adio, tovarăşi! la firul ierbii

Luni, 14 noiembrie, a avut loc premiera mondială a unui eveniment multimedia prin care este marcată aniversarea a 20 de ani de la prăbuşirea URSS. Se cheamă Adio, tovarăşi!. Ce conţine acest eveniment, care, după ştiinţa mea, nu s-a mai întâmplat până acum?
Ideea producătorilor a fost de a face o serie de filme documentare pentru televiziune, e vorba de 6 episoade de câte o oră aproape, serie de documentare care trebuia să fie bazată însă pe o cercetare. În urma acestei cercetări, a rezultat o carte, scrisă de un istoric maghiar reputat, György Dalos. Pentru că oricum proiectul în sine se adresa unui public mai tânăr, care nu a trăit era comunistă, producătorii s-au gândit că e greu să ajungi la acest public prin televiziune şi prin cărţi şi mult mai uşor ar fi prin Internet. Aşa a rezultat o platformă Internet care merge în paralel cu celelalte lucruri. Seria celor 6 documentare va fi difuzată în 16 ţări. Începând cu joi, 17 noiembrie, se difuzează în România, pe TVR 1, la ora 22.10, iar în restul ţărilor, mai târziu. Pe Internet, platforma e accesibilă la adresa romania.farewellcomrades.com.

Există cartea scrisă de istoricul maghiar, există afişe, cărţi poştale şi platforma online. Aş vrea să explicăm puţin ce conţine platforma online.
Sunt materiale pe diferite media, adică video şi sonore, documente şi fotografii, dispuse într-o structură interactivă şi care, în general, nu au intrat în seria TV, materiale special făcute pentru partea asta interactivă.

Să mai spunem că, pe platforma online, pot fi „răsfoite“ documente, pot fi citite cărţi poştale expediate de oamenii de atunci, ascultate interviuri, văzute personaje.
Ideea a fost ca intrările în fiecare poveste particulară să fie făcute printr-o carte poştală, care sigur că e legată de viaţa intimă a personajelor, dar nu atât de intim cum ar fi o scrisoare: cartea poştală circulă la vedere şi, mai ales în condiţiile de atunci, era citită de cenzură, aşa încât nu-i expui pe oameni chiar complet.

Sunteţi coproducătorul acestui eveniment. Cum aţi ajuns să fiţi coproducător şi ce a însemnat asta?
M-am întâlnit cu coproducătorul german şi cel francez acum aproape trei ani, la Sofia, la o reuniune dedicată documentarului. Ei erau în perioada în care piciuiau, cum se spune în argoul nostru, adică prezentau proiectul, căutând finanţare. Televiziunea ARTE era deja parte din proiect şi căutau oameni din ţările foste comuniste cu care să lucreze. Cu producătorul german cred că mă şi ştiam dinainte. Lumea e mică. Aşa s-a întâmplat iniţial. După aceea, era nevoie de multe materiale de arhivă şi pe urmă era nevoie de difuzori locali în toate ţările astea, de televiziuni. Şi atunci am făcut un parteneriat cu TVR, care deţine arhivele, şi, în contrapartidă, TVR primeşte dreptul de difuzare în România.

Să ne întoarcem la seria de documentare, notate acolo 6 x 52’. Cum s-a decis ca regizorul să fie Andrei Nekrasov? El a fost selectat în funcţie de o anumită viziune a lui?
Nu cunosc detalii, dar cred că a fost o alegere bună, întâi, pentru că e un regizor cu o carieră interesantă. El a făcut, de exemplu, un film despre Litvinenko, care a fost selectat la Cannes, după care a făcut un film, Russian Lesson.

Nekrasov fusese amic cu Litvinenko.
Da, erau oarecum prieteni. Ultimul lui film, Russian Lesson, e despre cum a fost manipulată mass-media de către autorităţile ruseşti în ceea ce priveşte ultimul război dintre Georgia şi Rusia. E un om cu o poziţie angajată clară, cu un punct de vedere auctorial puternic. În plus, cred că e bine că regizorul e un rus, pentru că, în fond, Uniunea Sovietică e „personajul“ central al poveştii.

E bine marcat lucrul ăsta. În primul episod, apariţia lui Vîsoţki este de o forţă ieşită din comun şi cred că numai un rus putea să facă decupajul ăsta. El a ales secvenţe din Hamlet care răstoarnă obişnuinţa noastră de a vedea în Hamlet prinţul dubitativ...
Da, în interpretarea lui Vîsoţki, Hamlet e rebel şi înfuriat. Este extraordinar... ca încheiere pentru primul episod... Pe de altă parte, sigur că remarci, ca român şi cetăţean dintr-o ţară satelit, un fapt un pic şocant chiar şi astăzi: punctul de vedere al lui Nekrasov e un pic de sus. El e cetăţean al unui imperiu care ne priveşte de undeva de la „centru“.

Dar nu ştim reacţiile oficialităţilor de la Moscova, pentru că Putin, de o dată nu prea îndepărtată, a spus că cea mai mare nenorocire pentru ruşi este destrămarea URSS. Acolo se va transmite serialul Adio, tovarăşi!?
Nu. Nu există partener în Rusia la momentul ăsta.

Vorbeaţi în seara lansării acestui proiect de un sentiment comun care ar fi existat între oamenii din ţările satelit şi chiar şi ruşi. În vremea aceea toţi făceam parte dintr-un lagăr. Ar fi posibil ca şi acum, prin acest proiect media, să regăsim sentimentul ăsta comun?
Nu ştiu dacă putem vorbi la nivelul sentimentelor, adică nu ştiu dacă ne simţeam fraţi. Eu vorbeam mai ales de faptul că exista o circulaţie culturală mult mai intensă, că filmele pe care le vedeam erau în special filme din blocul estic, că produse culturale în special veneau de acolo. Şi cred că pierderea acestui tip de schimburi e stupidă şi că ar trebui cumva reparată, pentru că avem un soi de comuniune de probleme, de istorie. Găsesc că e complet idiot că nu poţi vedea un film rusesc sau cehesc sau polonez în România la cinema, şi chiar la televizor, decât foarte rar.

Pe noi nu ne interesează niciodată ce se întâmplă cu vecinii noştri, ne uităm direct spre Paris, Londra.
Dar şi politic cred că e mai interesant de ştiut ce se întâmplă alături de noi.

Personajele care au fost captive în lagărul comunist îşi spun poveştile în film. Cum credeţi că vor fi receptate de generaţia tânără, care nu a trăit acele vremuri?
Cred că oamenii se lasă mai degrabă captaţi de poveşti individuale de viaţă decât de generalităţi de istorie mare – e marele atu al documentarelor. Şi partea online e construită la fel, chiar mai apăsat pe partea asta de poveşti mărunte de viaţă şi cred că ce e iarăşi bine e că nu există un soi de ton ideologic, didactic în film, în care să ni se spună, cum ne-am obişnuit aici, şi cum s-a cerut din sală la întâlnirea de după premieră, să se facă un proces al comunismului care să fie pe un ton acuzator, în care totul să fie descris în alb şi negru. Or, filmul nu face asta.
Cred că, în general, tinerii nu sunt sensibili la frustrările noastre, care uneori sunt îndreptăţite, şi anume că nu s-a făcut o împărţire de responsabilităţi după căderea comunismului.

„Iar un film despre comunism, iarăşi ne întoarcem la povestea asta... ?“, remarcaţi în seara premierei. Unii s-au săturat, iar alţii, şi sunt destui, spun că este o ideologie bună, dar, pardon, a fost aplicată greşit şi că avem şansa s-o aplicăm bine.
Cred că sastisirea asta nu e îndreptăţită. Eu am pus special întrebarea asta, punându-mă să joc rolul avocatului diavolului, dar, de exemplu, pe de o parte, al doilea război mondial nu conteneşte să fie şi astăzi sursa a nenumărate filme artistice, documentare, cărţi. Comunismul nu e o problemă care se epuizează în 20 de ani, chiar dacă ar fi fost făcută serios. Dar la noi nu s-a făcut serios. Trebuie să ştim însă de unde venim. Majoritatea dintre noi înseamnă oameni născuţi, crescuţi, hrăniţi şi educaţi în perioada aia, nu?, şi chiar dacă generaţiile mai tinere n-au trăit asta, oricum părinţii lor le-au transmis un fel de mentalitate, care, în fond, e înrădăcinată în perioada aia. Deci avem multe motive să ne uităm înapoi.

În seara premierei, în intervenţia sa, Andreas von Mettenheim, ambasadorul Germaniei, se arăta mirat şi chiar îngrijorat de sondajul de opinie care indică un procent foarte mare de nostalgici în România.
Cred că e natural. În seara premierei, era un domn care a spus că în Germania s-a făcut procesul nazismului foarte rapid şi bine. Cred că e fals. Comparaţia asta între nazism şi comunism pe care o aud tot mai des aici şi care e reclamată în special de oameni care consideră că e un soi de nedreptate, cum că comunismul e tratat mai bine în lume decât nazismul, cred că se bazează pe un soi de necunoaştere a ceea ce s-a întâmplat, de exemplu, în Germania postnazistă. Ei au făcut un proces, de fapt americanii au impus un proces...

După un război. În Adio, tovarăşi! vedem banalitatea strivitoare a prăbuşirii colosului numit URSS.
Da, fără arme. În Germania a luat cel puţin tot atâta timp, 20 de ani, dacă nu mai bine, până ce trecutul nazist al părinţilor a fost pus în discuţie de către copii, după 1965-’68, cu toată mişcarea de stânga rebelă de acolo. E fals să credem că denazificarea s-a produs temeinic de pe o zi pe alta şi să ne tot interogăm de ce n-am făcut şi noi acelaşi lucru. În Spania post-Franco, acum încep să apară filme care discută despre victime, teroare. Nu s-a vorbit nimic timp de 20 de ani despre asta, tocmai pentru că exista un soi de pact tacit între generaţii şi între oameni responsabili şi victime de a nu răscoli haznaua. Sigur că e bine de început şi de făcut lucrul ăsta cât mai repede.

În primul episod am văzut imagini luate din arhivele STASI, cred. Era, de pildă, fotografia a doi tineri, frumoşi, care sigur trăiau o poveste de dragoste. Sau petrecerile nebune ale cehilor. Cum poţi să transmiţi unor generaţii care nu au trăit nimic din lucrurile de atunci ideea prizonieratului, a captivităţii?
Cred că sentimentul ăsta e foarte uşor de înţeles, mai ales dacă ne gândim la tot ce înseamnă mişcările antisistem de azi. În Anglia, oamenii reclamă faptul că sunt filmaţi pe stradă cu camere de supraveghere şi că există un soi de sistem mondial de supraveghere. Deci sistemul ăsta că eşti cumva nu numai manipulat, dar şi urmărit în fiecare clipă e ceva, o spaimă omenească uşor de înţeles. Pe de altă parte, oamenii aceia erau prizonieri, dar existau forme de libertate, chiar şi atunci. Şi asta e important că există în film şi în tot proiectul ăsta. Există acele insule de viaţă, oamenii se iubeau, mâncau... Nu puteau să circule sau nu puteau să se exprime, dar îşi găseau oaze de libertate şi cred că ăsta e un exerciţiu care în orice tip de societate trebuie practicat. Nu trebuie să credem că libertatea în societatea noastră de azi este garantată de la sine. În fond, trebuie să lupţi chiar şi azi pentru a-ţi câştiga anumite drepturi şi libertăţi.

Vorbeaţi de o oboseală a arhivelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi, privitorii, receptorii, suntem obosiţi sau autorii sunteţi obosiţi de arhive?
Cred că şi una, şi alta. Din cauză că imaginile astea de arhivă au circulat, multe dintre ele, mai ales cele de propagandă, au circulat intens în anii ăştia şi au fost arătate publicului fără să existe o distanţă faţă de ele, fără să fie puse într-un context, fără să fie nu explicate, dar deconstruite cumva, oamenii s-au săturat, ochii lor au obosit să mai vadă Ceauşeşti, steaguri roşii, pionieri... Icoana asta a lui Ceauşescu a fost arătată atât de mult, încât s-a instalat un soi de saţietate. Şi apoi, dacă te uiţi de multe ori la aceleaşi imagini, nu mai percepi ce e îndărătul lor, nu mai înţelegi ce e cu ele, le vezi ca pe nişte abţibilduri fără context. Or, asta e de luat în calcul când faci un film bazat pe imagini din arhivă. De asta am şi încercat şi în ce am livrat noi, şi ceilalţi producători, să nu fie aceleaşi lucruri pe care le-am văzut de o mie de ori. E foarte greu însă de reconstruit ce însemna viaţă cotidiană, pentru că tot ce ne-a rămas şi e conservat în arhivele statului sau în arhiva televiziunii sunt imagini oficiale de propagandă. Imaginea vieţii aşa cum era ea nu e de găsit prea uşor.

Cred că în România era aproape imposibil să ai o cameră video.
La sfârşitul anilor ‘80 existau oameni care aveau camere video. Ce s-a întâmplat cu materialele alea...? De exemplu, în film, în Adio, tovarăşi!, e un coleg al meu, Paul Cozighian. El avea o cameră video, tatăl lui fiind emigrat i-a trimis o cameră video pe care a folosit-o în preajma revoluţiei, începând din 21 decembrie şi mai târziu. Materialul lui e inclus în film. Trebuie să mai existe lucruri de soiul ăsta. Dar cine va face efortul şi financiar, şi de muncă de a aduna aceste lucruri nu ştiu.

Care este reţeta unui documentar bun, de succes?
O reţetă nu ştiu dacă există. Dar cred că sunt multe lucruri de care trebuie să ţii cont. În primul rând de alegerea temei, deci nu numai a subiectului, ci esenţial este cum priveşti subiectul. Şi aici depinde de flerul fiecăruia de a simţi, pe de o parte, de ce ar fi publicul interesat, despre ce se poate vorbi interesant în lume în momentul respectiv şi, în acelaşi timp, să-ţi răspundă şi ţie ca persoană, interesului tău intim, să ai o relaţie personală cu subiectul şi cu tema respectivă. După care cred că sunt lucruri care ţin de cât de onest eşti cu subiectul respectiv, nu cât de obiectiv, ci cât de onest. Şi mai depinde şi de cât de creativ eşti. Şi de noroc. Când lucrezi la documentar, intervine şi o doză de hazard de care trebuie să ţii cont şi în acelaşi timp să nu refuzi, pentru că de multe ori hazardul aduce lucruri foarte utile, dar care nu-ţi erau în planul iniţial. Or, dacă eşti rigid şi psihorigid, le dai deoparte, în loc să fii flexibil şi să le speculezi.

România cu ce e prezentă în Adio, tovarăşi!?
Suntem cu ‘89 în orice caz şi cu momentul vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti. Vorbesc nişte muncitori de la 23 August pe care i-am găsit şi care erau acolo când s-a făcut vizita. Ei spun cum s-a făcut o expoziţie de mâncare la cantină la ei. România mai apare cu avorturile şi despre acest subiect vorbesc Laura Grünberg şi o doamnă învăţătoare din Prahova, care e prezentă şi pe partea de site. România mai e prezentă cu sistematizarea, relatată de un poştaş de la Snagov care a fost dărâmat şi mutat cu familia la bloc. Pe site este povestea extraordinară a pictorului Ion Grigorescu. El spune cum i s-a comandat să facă un portret al lui nea Nicu. El era oricum considerat prea ciudat ca să primească aşa ceva, dar, în fine, o dată i s-a dat şi lui, cum se făceau pe atunci mereu comenzi la artişti, unii trăiau numai din asta. El a făcut un triplu portret al lui Ceauşescu. Erau trei, unul peste altul, evident o ironie. I-au refuzat-o, bineînţeles, şi de atunci nici n-a mai avut vreo comandă. Tot el a filmat un fel de dialog între el şi Ceauşescu, un dialog fictiv în care el purta masca lui Ceauşescu, o poză. A divizat ecranul în două, a filmat de două ori, o dată era el ca reporter, artistul, şi o dată era el ca Ceauşescu şi îi răspundea reporterului... Ceea ce în vremea aia, în ‘78-’79, dacă îl prindeau... Pe site, mai e povestea lui Patzaichin. El a fost la olimpiadă şi la Moscova, şi la Los Angeles. La Moscova n-au fost occidentalii şi la Los Angeles nu s-au dus esticii, mai puţin România. El povesteşte cum şi-a cumpărat o maşină prin canotorul german pe care îl învinsese la München şi căruia i-a lăsat bani şi ăla a mai pus de la el şi i-a trimis maşina la mâna a doua nemţească, care evident că era o mare chestie...

Acum este de neimaginat aşa o istorie.
Dacă ne gândim, consumerismul pe care îl trăim azi e de fapt un soi de reflex al foamei de atunci. Oamenii sunt fascinaţi de tot ce înseamnă lumea publicităţii şi a vânzării, se lasă mult mai uşor păcăliţi şi înghit tot.

Credeţi că o parte din comportamentul politicienilor care sunt descoperiţi acum de DNA se trage din trauma asta pe care a lăsat-o comunismul?
Nu. Cred că se comportau la fel şi pe vremea aia. Ideea asta că existau comunişti puri şi că Ceauşescu de fapt era hipercinstit cred că e falsă. Cred că şi atunci se fura în draci, cum să nu?, din banii statului. Pe de o parte, chestiunile astea se rezolvă printr-un sistem judiciar, care nu funcţionează la noi. Adică s-ar rezolva cumva cu forţa, cu pedeapsa şi cu frica, iar pe de altă parte, s-ar rezolva printr-o presiune socială, în aşa fel încât să-ţi fie ruşine să faci chestia asta, să fii arătat la televizor că eşti un pungaş. Or, noi vedem la televizor pungaşi bine mersi, care sunt VIP-uri şi atunci oamenii ce să înţeleagă, nu?, decât că trebuie să faci ca ei.

Iar părinţii au dileme. Cum să-mi cresc copiii, ce să le spun? Dacă le voi încredinţa nişte valori morale, vor creşte dezarmaţi şi vor fi victime sigure.
Nu cred, pentru că în fond nu e o dovadă de putere să fii hoţ, să fii necinstit, să minţi. Nu e o forţă asta.

Nu e o forţă, dar te pot înghiţi cei care o fac.
Da sau ba. Sigur că nu e uşor, nu e poziţia comodă, confortabilă. Dar nici nu mă văd spunându-le copiilor mei că trebuie să facă aşa. Eu totuşi cred că, la un moment dat, va exista un soi de refuz al acestor mentalităţi. Că refuzul va veni gradual, că va veni printr-un soi de cutremur oarecare, nu ştiu. Dar paguba comună e atât de mare, încât la un moment dat ar trebui să ne trezim. Faci chestia asta în ideea că obţii un mic beneficiu personal, dar de fapt paguba e generală, că toată lumea se plânge de ce costă atât autostrăzile.

Atâta timp cât individului îi este bine, indiferent prin ce mijloace, va fi greu să interiorizeze comportamentul moral. Nu s-a dus un grec de pe stradă să ia al 17-lea salariu din buget.
Ştiu de la prieteni greci că toţi căutau să aibă pe cineva în familie care să fie funcţionar la stat pentru că în felul ăsta era aranjată toată familia pe veci. Numai că pe veci n-a fost să fie.

Aşadar, credeţi că, pe lângă o justiţie corectă, există şi în puterea noastră mecanisme care ar putea interveni?
Da, cam aşa ar trebui. Şi cred că ruşinea joacă un rol important aici.

Credeţi?
Da.

Păi, iată, foşti informatori la Securitate care nu au avut ruşine nici atunci, nu au nici acum.
Da, pentru că sunt acceptaţi. Pentru că oamenii se văd cu ei, îi invită la televizor, şi-au găsit de lucru, au prieteni. Care e problema? Dacă în jurul lor s-ar face gol, ar sta în banca lor.

Cu ruşinea?
Anul trecut, în martie, la One World Festival, l-am avut invitat pe un fost primar al Bogotei, matematician, filosof. În mandatele lui de primar, două, a obţinut la Bogota nişte rezultate de scădere a criminalităţii şi a comportamentului idiot în trafic, numai pe bază de ruşine. A trimis nişte clovni pe stradă să maimuţărească şoferii indisciplinaţi, deci îi făceau de râs. A mai avut o campanie în baruri ca oamenilor să le fie ruşine să se afişeze cu mafioţii şi criminalii locali, care până atunci erau un fel de supermani. Şi a funcţionat. Adică a schimbat cumva optica asta. În acelaşi timp le-a acordat celor care erau de partea bună un soi recompensă, adică şoferii OK primeau un soi de bulină, erau recunoscuţi, formau o comunitate. Trebuie să le dai oamenilor şi o recompensă oarecare, chit că e una nematerială.

Vă pregătiţi copiii să plece din ţară?
Ei, unul are doar 6 ani, deci nu ştie...

Sunt oameni care spun: îmi cresc copilul, pregătindu-l pentru Occident, nu vreau să trăiască aici.
În general cred că părinţii, dacă n-au reuşit să emigreze, îşi doresc asta pentru copiii lor. Şi într-un fel pe bună dreptate, pentru că vezi că şansele de reuşită pe căi oneste sunt mici. În acelaşi timp, cred că e absolut toxic să faci asta, pentru că până vor creşte ei şi vor fi în stare să plece, a-i creşte într-un climat în care oraşul nostru e tot ce poate fi mai urât, ţara noastră e detestabilă şi noi suntem aici într-un fel de tranzit – e imposibil. E absolut frustrant să trăieşti 15-20 de ani în aşteptarea unei eliberări care nici nu ştii dacă va veni şi ajungi acolo şi ce?, nu te aşteaptă nimeni cu flori în gară. Dar cred că sindromul e foarte prezent.

Interviu cu ALEXANDRU SOLOMON, coproducator român, prin compania HiFilm Productions, al proiectului Adio, tovarăşi!, realizat de RODICA PALADE