Pe aceeași temă
De curând, a fost lansat pe marile ecrane româneşti cel mai recent documentar al dumneavoastră, după ce fusese difuzat la sfârşitul anului trecut la televiziunea ARTE, într-o variantă mai scurtă. Cum v-a venit ideea acestui film despre capitalismul românesc şi când a apărut ea?
Ideea a apărut cam acum cinci ani. E uşor de presupus cum a apărut, pentru că, în fond, cu toţii citim presă şi deschidem televizorul din când în când şi vedem varianta românească a capitalismului. Mi s-a părut că e o temă importantă şi că deja s-a creat un soi de structură economică şi politică, care poate fi definită, şi mi s-a părut că e necesar de a fi făcut un asemenea film după o perioadă de 15 ani (cât era atunci, acum sunt 20), deci se putea face un bilanţ.
Cât din ideea iniţială a proiectului se regăseşte în film?
Au fost multe ajustări pe parcurs, dar am vrut de la început să fac un fel de portret al capitalismului românesc prin cei mai bogaţi şi puternici actori ai lui, şi nu prin cei mai amărâţi, cum se face de obicei. În general, filmele despre capitalism se bazează pe optica celor necăjiţi. Mie mi s-a părut interesant de văzut cum arată lucrul acesta din sens invers. Nu după multă vreme am avut ideea de a-l convoca pe Ceauşescu ca un soi de martor peste vremuri al acestor transformări, pentru că n-am vrut să fac un film foarte sobru şi serios, cu date economice şi cu cifre. Voiam să fie o viziune un pic decalată şi, pe de altă parte, să existe o perspectivă mai distantă. Nu voiam să intru în toate detaliile de care e plină presa în fiecare zi, nu voiam să fac un film de investigaţie ca atare, ci mai degrabă mi s-a părut că e important de văzut în linii mari ce s-a petrecut. Ceauşescu îmi servea ca factor de contrast pentru povestea asta.
De ce „Kapitalism“ cu „K“?
Am vrut să semnalez chiar din titlu că e vorba de un capitalism oarecum original, care are rădăcini în trecutul comunist şi care e constituit din rămăşiţele acelui regim, din oameni şi mentalităţi de pe vremuri. Litera „k“ rezona cu tot felul de lucruri, cu Kapitalul lui Marx, cu KGB, cu tot felul de repere ale noastre.
Aţi gândit filmul ca pe un lungmetraj pentru cinema sau pentru televiziune?
L-am gândit ca un lungmetraj pentru cinema, dar, existând televiziuni implicate în proiect - ARTE, RTBF, HBO şi TVR -, trebuia să fac o versiune mai scurtă. Problema a fost că ARTE, care a fost într-un fel principalul finanţator sau cel care ne-a ajutat cel mai tare să facem filmul spre final, a cerut o versiune pentru decembrie 2009 şi nu am avut timp să fac versiunea de cinema înainte, cum e normal – întâi faci o versiune lungă, în principiu, din care tai pentru televiziune. Or, de data asta am fost forţat de timp să livrez întâi versiunea de televiziune pentru ARTE şi, după aceea, să dau drumul versiunii de cinema. Aşa s-a ajuns ca filmul să fie difuzat întâi pe ARTE şi după aceea să lansăm versiunea de cinema aici.
Protagoniştii filmului sunt Dan Voiculescu, George Copos, Dinu Patriciu, Ioan Niculae, George Pădure, George Becali şi Dan Diaconescu. Cum i-aţi ales?
Am făcut diverse liste de oameni care mă interesau. M-am văzut cu mai mulţi, vreo 30-40 de oameni de afaceri. Pe de o parte, mi s-a părut important să fie cei cu averile cele mai mari, sau o parte dintre ei, iar pe de altă parte, să fie oameni din generaţii diferite şi cu domenii de activitate cât mai diverse. O parte dintre ei m-au refuzat, la o parte am renunţat eu şi s-a ajuns la lista asta finală. Am filmat de fapt mai mulţi oameni, cu încă trei-patru în plus faţă de cei care au intrat în montaj.
Cum i-aţi convins pe unii dintre protagonişti să filmaţi la ei acasă?
Le-am spus oamenilor de afaceri de la început că aş vrea să pot să iau parte la lucruri care de obicei nu se văd la televizor, să-i însoţesc la ceea ce fac ei zi de zi, fie în întâlniri de afaceri, fie la fabrici, dacă era cazul, fie în timpul lor liber. De exemplu, la domnul Copos voiam să văd şi partea de yachting şi de croazieră, să zicem, pasiuni particulare. Pentru că m-am întâlnit cu ei de multe ori şi au căpătat cumva încredere în ce fac, am ajuns la câţiva dintre ei şi acasă - la domnii Patriciu şi Voiculescu, de exemplu.
Aţi avut vreo cerinţă specifică din partea vreunuia dintre cei care apar în film?
Sigur că m-au întrebat exact ce fac, cine mai apare în film, unii dintre ei au vrut să vadă un sinopsis sau un scenariu, alţii au vrut să vadă materialul după ce a fost filmat. Le-am dat liste de întrebări şi le-am spus sincer ce vreau şi cam ce vom discuta în timpul filmărilor.
Cum aţi lucrat pentru documentarea acestui film?
Am lucrat cu jurnaliştii Ştefan Cândea şi cu Sorin Ozon de la Centrul Român pentru Jurnalism de Investigaţie şi, în plus, m-am mai întâlnit cu economişti, pentru că voiam să înţeleg bine fenomenul şi schemele economice. Chiar dacă mare parte din tot acest material obţinut la documentare n-a intrat în film, mi s-a părut că e necesar să pricep eu mai întâi. Am citit cât am putut tot felul de studii comparative despre ce s-a petrecut în Europa de Est, în toate ţările astea, m-am întâlnit cu sociologi care au scris pe tema asta.
Vi s-a reproşat că prezentaţi o imagine sumbră a capitalismului românesc. Cum comentaţi?
Nu ştiu dacă imaginea e mai sumbră decât realitatea. Alţii mi-au reproşat că filmul e prea blând, că n-am fost destul de incisiv cu personajele. Părerile se situează între extremele astea: fie că am fost prea blând, fie că am fost prea dur. Ceea ce e un semn bun, pentru că înseamnă că filmul se situează undeva la centru şi e echilibrat.
Vorbiserăţi înainte de a începe lucrul la film cu vreunii dintre protagonişti, îi ştiaţi dinainte, avuseserăţi vreun contact cu ei?
Nu. I-am contactat pentru filmul ăsta.
Cum a fost feedback-ul din partea lor? În afară de reacţiile publice, pe site-uri, bloguri, în ziare, aţi avut discuţii personale?
Nu. De fapt, am primit un telefon. Dar astea sunt discuţii particulare.
La un moment dat, în film, este o scenă în care mai multe manechine stau la masă la un restaurant şi în loc de capete au televizoare care difuzează imagini cu protagoniştii. De unde a venit această idee?
Pe de o parte, mi s-a părut că toţi aceşti oameni sunt produse mediatice, până la urmă. Componenta lor mediatică e parte din personalitatea lor şi locul pe care îl ocupă în peisajul românesc e dat de locul lor în media. Pe de altă parte, mi-aş fi dorit să-i adun pe toţi într-un loc, pentru un dialog sau pentru un soi de „banchet al magnaţilor“. Dar asta era nerealist. Probabil n-ar fi avut nici timp şi nici n-ar fi dorit să participe la o asemenea întâlnire.
George Becali lângă Dan Voiculescu...
Da, erau anumite incompatibilităţi. Şi atunci, am găsit soluţia asta a reprezentării lor prin nişte manechine cu capete de televizor. Mă interesa şi tema consumului şi a restaurantului de lux, legată şi de ideea preparării „reţetei noastre secrete“, o alchimie de ingrediente. Am filmat în restaurantul respectiv mai multe scene, inclusiv prepararea unui fel de mâncare şi aşezarea meselor. Au fost mai multe idei care s-au adunat la un moment dat în scena asta a „Cinei celei de taină“ din restaurant.
În timpul interviurilor cu personajele principale aţi folosit nişte oglinzi. Cum au reacţionat la ideea aceasta?
Erau relativ surprinşi că noi apăream cu oglinzile la fiecare interviu. Mă întrebau ce fel de efect dau. Eu le-am explicat că, pe de o parte, asta ar schimba un pic spaţiul respectiv – de multe ori spaţiile erau nişte birouri relativ anoste – şi, în plus, îi puteam vedea din mai multe unghiuri, pentru că ei se oglindeau în suprafeţele acestea. Există şi un fel de punere în perspectivă, pentru că o oglindă o oglindeşte pe cealaltă, şi era un soi de multiplicare a lor, ca personalitate.
Varianta pe DVD a filmului va conţine şi scene în plus?
Da. E mult material, am filmat cam 70 de ore şi am pus deja ceva de-o parte pentru bonusuri.
Când va apărea filmul la televiziunile româneşti?
Pe televiziune, HBO are dreptul de primă difuzare, după care TVR. Probabil că asta se va petrece în toamnă-iarnă.
Ce părere aveţi despre regizorul american Michael Moore, cu care aţi fost comparat defavorabil de unul dintre protagoniştii filmului? Şi el a lansat anul trecut un film despre capitalism.
Noi terminasem deja filmarea când s-a anunţat lansarea filmului lui Moore. Nu sunt un fan al lui Michael Moore deloc, fiindcă găsesc că e mult prea tezist şi de multe ori distorsionează datele şi faptele ca să se potrivească schemei lui. Şi-apoi, e un soi de performer care se pune pe sine însuşi în prim-plan şi restul e mai puţin important. De altfel, Moore e foarte criticat şi în America. S-a făcut şi un film care îl demontează cu mijloacele lui. Cred că, în România, paralela dintre mine şi Moore ţine de un soi de incultură a documentarului. Sunt puţine documentare care ajung aici, lumea are puţine repere şi atunci comparaţia la prima mână, sigur, a fost cu Michael Moore.
Cum vedeţi viitorul documetarului de cinema, atât în România, cât şi pe plan mondial?
În România se fac paşi timizi. Sigur că distribuţia de cinema în România e foarte suferindă şi chiar şi filmele de ficţiune româneşti merg prost în sălile de cinema. Dacă ne gândim la raportul dintre numărul de bilete vândute şi totalul populaţiei, e ridicol câtă lume merge la cinema. Şi asta cred că ţine de faptul că s-a pierdut legătura dintre cinematograf şi societate, din varii motive, dar mai ales din lipsa unei reţele de difuzare eficiente, timp de 10-15 ani, până la apariţia multiplexurilor. Pentru documentar e şi mai greu să intre într-o reţea de săli. Dar eu cred că, într-un fel, documentarul are şansa în România de a putea fi mai popular decât un film de ficţiune, pentru că poate trata teme mai aproape de nevoile societăţii, fără a fi cantonat într-o formulă estetică, foarte restrictivă şi elitistă. Pe de altă parte, sunt tot mai mulţi tineri care vor să facă documentar aici, ceea ce e un semn bun. Înseamnă că snobismul cu care era tratat documentarul, ca formă minoră, s-a mai dus. În Franţa, Elveţia, Germania documentarul în sălile de cinema există cu destul succes. Sigur că e un alt tip de documentar decât cel de televiziune, care e mult mai formatat, mult mai impersonal şi îi dă omului mură-n gură ce trebuie să gândească. Un documentar de cinema ar trebui să fie un punct de vedere de autor şi să aibă şi o doză de spectacol, care să justifice prezenţa publicului în sală. Problema e cum să finanţezi aşa ceva, pentru că e şi foarte scump. Aici, din păcate, resursele sunt mai limitate decât în Occident: nu există practic decât o sursă de finanţare, care e CNC, şi HBO, care finanţează documentare conform unui program al lor. TVR e doar cofinanţator, obligat de Legea cinematografiei.
Aţi fost tentat să faceţi şi film de ficţiune?
Nu. N-am avut tentaţia, pentru că nu văd graniţele dintre genuri bine demarcate. În fine, pe de altă parte, nici nu mi-am interzis aşa ferm că nu voi face ficţiune. Dar nu am un program în sensul ăsta.
Ne puteţi spune ceva despre următorul dumneavoastră proiect?
N-am un proiect acum, probabil şi din cauză că am făcut prea multe filme unul după altul în ultimii zece ani. Trebuie să mă ocup de Kapitalism..., de DVD şi de ce se va întâmpla cu el în următorul an. Aşa că, pentru moment, mă gândesc să-mi iau o perioadă de reflecţie.
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
Biografie
Alexandru Solomon (n. 1966, Bucureşti) a absolvit secţia de imagine de film a IATC (1993) şi a urmat stagii la University of California (1996) şi la Discovery Campus Masterschool (2001). Documentarele sale au fost premiate şi au avut proiecţii la festivaluri de film din Europa şi Statele Unite. Începând cu anul 2004, a dezvoltat o serie de proiecte cu Ada Solomon, prin Hi Film Productions – compania pe care o conduce.
Filmografie
Earthcake (1993); 2 x 5 (1993); Strigăt în timpan (1993); Duo pentru paoloncel şi petronom (1994); Via Regis (1996); Cronica de la Zürich (1996); Paznic de cetate (1997); Viaţă de câine (1998); Omul cu o mie de ochi (2001); Franzela exilului (2002); Marele jaf comunist (2004); Clara B. (2006); Cold Waves – Război pe calea undelor (2008); Apocalipsa după şoferi (2009); Kapitalism – reţeta noastră secretă (2010).
* * *
Patriciu
Într-un editorial din ziarul Adevărul, intitulat Mineriada continuă, Dinu Patriciu scrie că a văzut în filmul lui Alexandru Solomon „un jurnal tabloid cu poze ale îmbogăţiţilor din războiul ultimilor 20 de ani. Un tabloid cu poze alb-negru însă... Intelectualii de acum nu fac diferenţa între succesul antreprenorial bazat pe codul etic al capitalismului şi, de cealaltă parte, furtul în complicitate cu birocraţia statului“.
Copos
Într-o postare pe blogul personal, George Copos scrie că filmul conţine „clişee fumate, cu tentă socialist-populistă, de genul «bogaţii care sug sângele poporului» ... Nicio aluzie la riscurile pe care şi le asumă «bogaţii», la numeroasele nopţi pierdute pentru găsirea celei mai bune soluţii, la nenumăratele renunţări, la loviturile concurenţei, la înfruntările cu o legislaţie neprietenoasă pentru spiritul antreprenorial“.
