Alexandru Solomon: Documentarele bune au puterea de a ciopârţi prejudecăţi

Ce ecouri aţi avut după ediţia de anul trecut, a patra, a One World România, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului?
Ne-am bucurat în primul rând că audienţa publicului a fost mai mare cu aproximativ 50% faţă de anul precedent. În plus, acoperirea de către presă a evenimentului a fost mult mai bună şi am primit mult feedback de la oameni care păreau că atunci au descoperit festivalul. Am avut senzaţia că am ajuns la un soi de maturitate cu ediţia de anul trecut a festivalulului One World România.

Aţi fost mulţumit de prezenţa şi participarea invitaţilor şi a publicului la dezbaterile care au avut loc pe marginea unor teme şi filme din festival?
Dezbaterile au prins foarte bine şi chiar au stârnit interesul publicului. Paradoxală însă, spre exemplu, a fost dezbaterea despre filmul lui Erik Gandini, Videocracy, care se referă la Berlusconi, berlusconism şi mass-media, în care prezenţa jurnaliştilor români a fost masivă, dar n-a existat, în timpul discuţiilor, un soi de reflexie asupra mass-media româneşti. Toată lumea a părut să se bucure că la alţii, adică în Italia, e mai rău, dar un soi de examen al propriei condiţii de jurnalişti în România n-a rezultat din asta. În fine, filmul lui Gandini e o picătură într-un ocean şi, dacă mai pui câte una, încet-încet, poate se umple paharul...

 

Cum a fost participarea documentariştilor români la workshop şi la masterclass?
La aceste cursuri au fost cam 40 de oameni interesaţi de documentar, ceea ce e foarte mult. Vom relua workshop-ul şi anul ăsta, într-o altă formulă, cu accent pe montaj. Ne-am gândit că, dacă anul trecut accentul a fost pe trailer, despre cum să faci un scurt material de promovare a filmului, de data asta ne adresăm celor care au materiale filmate deja şi sunt într-o fază în care încearcă să le pună cap la cap şi să le monteze. L-am invitat ca tutore pe Stefan Paruch, monteur şi colaborator al Şcolii Wajda din Polonia, o instituţie prestigioasă şi cu rezultate foarte bune.

Să vorbim acum despre ediţia de anul acesta a One World România. Dacă anul trecut festivalul se desfăşura sub semnul întrebării O lume minunată?!, anul acesta va avea loc sub sloganul Filme brici.
Ne-am gândit că, pe de o parte, documentarele bune au capacitatea de a tăia o felie din realitate, dar au şi puterea de a ciopârţi prejudecăţi şi lucruri instalate adânc în conştiinţe. Şi atunci briciul e un instrument care ni s-a părut că e similar cu filmul documentar. Apoi, ca afiş al festivalului, am pornit de la imaginea celebră a lui Dali şi a lui Buñuel din filmul Câinele andaluz, mergând pe ideea că, în fond, documentarele pe teme arzătoare, la ordinea zilei, sunt şi tulburătoare, şi crude şi lasă o impresie puternică în mintea spectatorului.

 

Ediţia de anul acesta a festivalului are mai multe secţiuni şi, în consecinţă, mai multe filme, aproximativ 50. De ce aţi mărit selecţia şi aria temelor puse în discuţie în aceste documentare?
Ne-am ambiţionat pentru că suntem la cea de-a cincea ediţie şi e o cifră relativ rotundă. În plus, erau o grămadă de teme pe care voiam
să le atingem, care ni s-au părut importante şi că e bine de reflectat asupra lor prin film, prin documentar. În fine, la selecţie, am găsit foarte multe filme bune pe care ne-ar fi părut rău să nu le prezentăm.

Să vorbim despre secţiunile festivalului de anul acesta. Prima dintre ele care mi-a atras atenţia este Revoluţii online, care e foarte de actualitate.
Nu puteam să ignorăm faptul că în lume s-au întâmplat atâtea mişcări de stradă în ultima vreme, şi în Orient, dar şi în Occident. Am avut cumva privilegiul să asistăm la un spectacol revoluţionar care a început în Tunisia, după aceea s-a extins şi încă nu s-a terminat. Avem şi o secţiune dedicată „activiştilor şi indignaţilor“, care vine pe fondul acestui nou tip de proteste tinere, legate de comunicarea online. În România însuşi cuvântul activism nu are o conotaţie prea fericită şi nici nu avem o tradiţie a implicării civice prea glorioasă. Din contră, aş zice. Dar, pe de altă parte, în timp ce construiam secţiunea asta şi adunam filmele, lucrurile au început să se mişte şi în România. Nu ştim dacă în bine sau în rău.

Legat cumva de asta, aveţi şi o Secţie politică în festival. Cu ce se „ocupă“ ea?
Secţia politică vorbeşte despre ţări unde lucrurile sunt mult mai paralizate, fie din cauza unei dictaturi, fie din cauza unui sistem rigid şi îmbătrânit. Şi aici vorbim despre Rusia, Cuba, Iran, locuri unde lucrurile par să nu se mişte încă sau, în orice caz, sunt înţepenite în trecut. În Secţia politică e filmul lui Jafar Panahi şi Mojtaba Mirtahmasb, doi regizori iranieni care au fost arestaţi. Panahi a fost şi condamnat între timp la 6 luni de închisoare şi 20 de ani interzicerea dreptului de a face film. Documentarul lor foarte inteligent, plin de umor şi frumos se cheamă This Is Not a Film şi e făcut în timp ce Panahi aştepta să primească sentinţa definitivă. Ar mai fi, în aceeaşi secţiune, Patria sau moartea, un film al unui regizor rus despre Cuba, dar o Cubă care nu e deloc cea exotică, turistică, şi pitorească – trabuce şi limuzine vechi –, e o Cubă a unor oameni născuţi înainte de revoluţia lui Castro.

Anul trecut aţi avut o secţiune care se numea Ce aţi face pentru bani, iar anul acesta găsim în program Muncă şi răsplată. Este în continuarea secţiunii de anul trecut?
Da, e continuarea preocupării respective, pentru că am vrut să aducem filme în care se pune problema dacă răsplata e echivalentă cu efortul şi dacă ecuaţia asta funcţionează. Avem un film foarte frumos, finlandez, care în parte a fost filmat în România, într-o fabrică de aici. Se cheamă Vise la conservă, are ca fir conducător drumul unei conserve de ravioli cu carne de porc şi urmăreşte traseul tuturor ingredientelor care intră în această cutiuţă de tinichea, începând cu tinicheaua care se fabrică în Brazilia şi terminând cu carnea de porc, care e măcelărită în România. În spatele acestui fir conducător sunt o grămadă de oameni care muncesc la acest produs şi filmul încearcă să vadă ce e în sufletele lor, dincolo de ce fac ei cu mâinile.
Avem şi o Secţie penală, sau Justice Butt Naked, ceea ce în româneşte ar fi tradus prin Dreptate în fundul gol. Justiţia e o preocupare constantă la One World România, pentru că avem un parteneriat important cu Fundaţia „Konrad Adenauer“ şi programul lor Statul de Drept Europa de Sud-Est. E o temă legitimă în România, pentru că ştim cu toţii că sistemul de justiţie, fundamentul democraţiei, nu funcţionează cum ar trebui.
Pe partea socială avem secţiile Probleme de familie, Minori şi bătrâni şi ceva care se cheamă Secţia paşapoarte, despre identitate şi refugiaţi. Ne-am gândit să contrabalansăm temele astea mari - revoluţii, mişcări de stradă, proteste, cenzură - cu probleme similare, în oglindă, care se întâmplă la nivel mic, la firul ierbii. Ni s-a părut că discriminarea bătrânilor e o temă importantă, pentru că în România a fi bătrân e o tară, un stigmat de fapt şi vârsta a treia e privită ca o slăbiciune. Dacă stai numai să te gândeşti cum ar putea supravieţui un bătrân în Bucureşti, capitala ţării, trecând peste nămeţi şi încercând să se urce în tramvai, îţi dai seama că nu există niciun fel de consideraţie faţă de vârsta asta la care vom ajunge cu toţii, dacă avem noroc.

 

La această a cincea ediţie este şi o ţară invitată. De ce v-aţi oprit asupra Albaniei?
În primul rând pentru că e o ţară pe care cred că românii au ignorat-o dintotdeauna, dar mai ales în ultimii 20 de ani. Nu sunt vecinii noştri direcţi, dar fac parte din acelaşi spaţiu cultural şi de civilizaţie. Exista acest reper albanez, pe care l-am avut dintotdeauna - ţin minte bancurile din copilărie, în care Albania era la coadă totdeauna şi ne bucuram că există un loc unde lucrurile mergeau mai prost decât la noi. Or, am vizitat Albania anul trecut şi am văzut acolo oameni care se ocupă de film şi o şcoală privată de film, care se cheamă Marubi, al cărui rector e un regizor albanez care a studiat la Bucureşti în anii ‘70. Ne-am gândit să vedem cum s-a petrecut tranziţia acolo prin câteva filme făcute de studenţii acestei şcoli şi prin experienţa lui Kujtim Cashku, rectorul Academiei Marubi.
În fine, anul acesta e pentru prima oară când avem un soi de retrospectivă şi un portret al unui cineast important. Jennifer Fox e o realizatoare americană care a debutat acum 25 de ani şi ale cărei filme au creat o spărtură în genul filmului documentar. Ea a realizat Beirut: The Last Home Movie, un film la limita ficţiunii prin complexitate şi prin spectacol, despre o familie foarte bogată din Beirut, care încearcă să-şi ducă traiul după vechile standarde, dar între timp în grădina lor cad bombe şi afară e război civil. Jennifer Fox e o realizatoare care a avut curajul, de exemplu, să se expună pe ea îsăşi, într-un film care se cheamă Zbor: Confesiunile unei femei libere, centrat pe parcursul acestei femei regizor aflată la un moment de cotitură în viaţă: a trecut de 40 de ani, şi-ar dori o familie şi un copil, are nişte relaţii cu nişte bărbaţi, iar toată această experienţă emoţională, sexuală chiar, este pusă pe ecran cu o sinceritate absolut uimitoare,
pe un fond de reflexie asupra statutului femeii în lumea de azi.

 

Cum e prezenţa românească în această ediţie a festivalului?
E o prezenţă de mai multe tipuri. O dată, există un film care se află în lucru, numit Aici... adică acolo, al unei tinere debutante, Laura Căpăţână Juller, despre o familie din Maramureş, în care părinţii sunt plecaţi la muncă în Spania de foarte multă vreme şi fetele lor au crescut cu bunicii. E o problemă importantă în România, privită în cazul ăsta din unghiul copiilor, care n-au de ales, şi al repercusiunilor asupra creşterii lor. Acesta este un film în lucru, i-am zis noi work in progress, aşa cum anul trecut am avut Odessa, al lui Florin Iepan. În rest, sunt filme care tratează subiecte româneşti, într-un fel sau altul, cum ar fi Vise la conservă, pe care l-am menţionat, sau Şcoala noastră, al Monei Nicoară şi al Mirunei Coca Cosma, două românce care sunt stabilite în străinătate şi care vorbesc despre segregarea la nivelul şcolii între romi şi restul populaţiei. E un film care a avut un succes enorm în străinătate şi căruia îi dedicăm o seară specială la Noul Cinematograf al Regizorului Român, încercând să provocăm şi o dezbatere împreună cu prietenii noştri de la Active Watch.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre evenimentele care se întâmplă pe lângă proiecţiile de filme.
Evenimentele conexe pornesc de la filmele din selecţie, dar încearcă să le scoată către diverse categorii de public. Avem matinee pentru liceeni în fiecare dimineaţă, cu filme despre problemele adolescenţilor, dar şi cu filme despre bătrâni, pentru că ni s-a părut interesant să deschidem discuţia despre cum văd tinerii vârsta a treia. Ducem un film despre relaţii dintre tineri şi bătrâni într-un club de seniori în Balta Albă, ducem un film despre „Primăvara arabă“ la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Regizorul tunisian al filmului, Elyes Baccar, vine şi el la discuţia asta, pentru că s-a vorbit în România despre „Primăvara arabă“, dar contactul direct cu oamenii implicaţi a fost minim şi e mai bine de aflat de la sursă cum s-au petrecut lucrurile. Mai avem o proiecţie şi o dezbatere plecând de la un film englezesc, The Real Social Network, care porneşte de la mişcarea Occupy, în care tineri studenţi au ocupat University College şi în acelaşi timp un grup dintre ei a făcut şi un film despre asta, deci e un soi de îmbinare între activism şi film. Pe acesta îl ducem ca exemplu la Facultatea de Istorie, care a fost recent scena unei tentative similare de ocupare, încercând să vedem cum s-ar putea împărtăşi din experienţa asta studenţilor români.
După ce se termină festivalul, ne tragem sufletul şi apoi începem să pregătim ceea ce noi numim One World România on Tour, adică o caravană cu filme din festival. Anul trecut am mers în mai multe oraşe din ţară – Braşov, Craiova, Timişoara, Miercurea Ciuc, Iaşi, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Sibiu –, anul acesta o să vedem dacă putem să mai atingem şi alte oraşe în afară de acestea.

În afară de One World România cu ce se mai ocupă regizorul şi producătorul Alexandru Solomon?
Încerc să mă ocup de un film nou, pentru care caut finanţare. E un film care nu se petrece în România, deci e ceva mai complicat şi pentru pregătire, şi pentru documentare. Apoi, încerc să închei câteva coproducţii la care am luat parte, inclusiv filmul Laurei Căpăţână despre care am vorbit. Şi mai ajut un regizor italian să producă un film pe un subiect italiano-român.

Interviu cu ALEXANDRU SOLOMON, directorul festivalului de film documentar One World România, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU