Pe aceeași temă
Festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului One World România, care a început pe 11 martie, continuă până duminică, 17 martie, inclusiv. Mai sunt, deci, câteva zile în care putem vedea în București documentarele selectate de organizatori. Pentru programul complet al filmelor și locurile în care acestea pot fi văzute, puteți vizita site-ul http://oneworld.ro/2013/l/ro/. În interviul de mai jos, regizorul Alexandru Solomon, inițiatorul festivalului care a ajuns la a 6-a ediție, vorbește despre câteva dintre filmele documentare selectate și temele/subtemele festivalului.
Cum ați făcut selecția filmelor?
Noi avem în fiecare an un focus, ne propunem o temă generală în jurul căreia începem să adunăm alte mici subteme. Tema de anul acesta fiind, în mare, „Ura“, în toate manifestările ei, am construit în jurul acestei idei principalul, grosul selecției. Apoi, ne doream de multă vreme să facem o secțiune despre dizabilități, despre felul în care sunt ele acceptate sau neglijate. Am găsit filme foarte bune pentru această temă. Unul dintre ele se cheamă Anton chiar aici, (îl puteți vedea sâmbătă, de la ora 16.00, la Cinemateca Eforie), un film rusesc foarte frumos, despre un băiat autist care la sfârșitul filmului e un bărbat în toată firea. Regizoarea l-a urmărit ani de zile, într-un fel relația dintre ei devine aproape maternă. Anul acesta ni s-a alăturat pentru selecție și Adina Brădeanu, care studiat filmologie în România, a lucrat la Muzeul Țăranului Român, a făcut și antropologie vizuală, după care s-a stabilit în Anglia unde predă și este cercetător la un centru pentru filmul documentar.
Ce criterii ați aplicat în mod special? Gradul de controversă s-a numărat printre ele? Deja au apărut controverse legate de filmul lui Florin Iepan, Odessa.
Criteriul principal este calitatea filmului și, de asemenea, dacă nu e militant într-un sens plat, fără profunzime, doar slujește o cauză fără să iște întrebări. Pe lângă faptul că sunt filme bune, felul în care prezintă lucrurile e de obicei nuanțat, nu sunt filme de comandă în care ți se spune ce să gândești și cum. Pentru cei care se așteaptă să li se dea mură în gură ce-ar trebui să gândească pe o anumită temă, da, suntem un festival care caută lucruri provocatoare. În legătură cu filmul lui Iepan, nu m-au surprins reacțiile, există un soi de negaționism persistent în România, cum s-a întâmplat de curând, când o sală întreagă de academicieni a aplaudat un discurs negaționist, fără cea mai mică ezitare. De ce să ne mirăm atunci că anumite bloguri legionare sau așa-ziși istorici discută acum cifre? Nu-i nimic de discutat, nici măcar la un colț de stradă, despre asta.
La ce filme vom asista în următoarele zile? Ce recomandați în mod special?
Avem o retrospectivă a unui cineast danez, Jon Bang Carlsen, și el foarte provocator fiindcă, stilistic, practică un melanj între ficțiune și documentar unde nu știi niciodată pe ce teritoriu ești, în ficțiune sau în realitate. Un cineast pe care mi s-a părut important să-l aducem și să fie arătat pentru prima oară în România tocmai fiindcă tulbură toate prejudecățile noastre despre documentar. Joi seară, la studioul Horia Bernea de la MȚR, prezentăm 3 filme ale lui realizate în Irlanda. Unul, Jurnalul meu irlandez, este ca un soi de home movie, un film de familie: în timp ce a lucrat în Irlanda, Carlsen și-a filmat copiii și prezintă o perspectivă asupra acestei lumi noi pe care ei o descoperă în timp ce tatăl lor lucrează. Un al doilea film, Acum ori niciodată, este cel la care Jon Bang Carlsen lucra în timp ce copiii lui se plictiseau sau mergeau la școală, despre niște fermeri irlandezi singuri care-și caută soție. Al treilea, Cum să inventezi realitatea, este un fel de making-of al regizorului, în care ne arată metoda lui documentară și cum a lucrat cu aceste personaje, cu fermierii. Subiectul se leagă de una dintre temele care ne-au interesat în acest an, pe care noi am numit-o „Cine pe cine manipulează“, o secțiune din festival care încearcă să acopere prin 5-6 filme această tematică. Săgețile nu sunt îndreptate doar asupra cui ne-am fi așteptat, adică asupra televiziunilor, ci și asupra documentariștilor, care și ei sunt acuzați, uneori, de manipulare. Vineri seară avem, tot la MȚR, de la 20.30, o proiecție a filmului Noii câini de pază, un film despre mediul vedetelor de televiziune din Franța, experți care, după cum se dovedește, sunt aceiași de 20-30 de ani, și, în plus, sunt extrem de conectați la toată lumea politico-financiară, prezentatoare de televiziune care sunt de fapt soții sau fiice de miniștri, posturi TV care aparțin anumitor patroni cu diferite businessuri și interese locale etc...
Seamănă destul de mult cu situația de la noi.
Seamănă și nu, cred că și diferențele sunt interesante, încercăm să povocăm o discuție pe tema asta. Sâmbătă de la 16.00, la Cinema Corso, avem un film care se cheamă Fortăreața, realizat de doi tineri cehi, despre Transnistria, despre viața de acolo, despre rusofoni și românofoni deopotrivă, făcut cu mare sensibilitate și fără niciun parti-pris politic. În fundal se petrec tot felul de lucruri, cu un Smirnov în plină campanie electorală pe care o pierde, sunt niște paradoxuri care nu ne confirmă prejudecățile despre acea zonă.
Facem și proiecții în afara sălilor de cinema, ca de obicei. Vineri mergem la SNSPA cu un film care se cheamă Spune-mi Kuchu, despre homofobie în Uganda. Acolo există o mare problemă de câțiva ani, fiindcă homofobia e un lucru răspândit, iar clasa politică speculează acest lucru și încearcă să impună o lege prin care homosexualitatea să devină delict, un caz penal. Între timp, mass-media, cu mare sârg, pune gaz pe foc. În film apare directorul unui tabloid ugandez care publică liste cu nume și adrese de oameni bănuiți că sunt homosexuali. S-a potrivit în context românesc – noi selectaserăm filmele înainte de aceste evenimente – dar s-a potrivit fiindcă au existat în ultima vreme aceste răbufniri urâte de homofobie care, am impresia, nu s-au potolit. În film, activistul principal e ucis, fiindcă e pe lista publicată în ziar.
Amintesc din nou Anton chiar aici, un film care a avut premiera la Veneția în septembrie 2012 și căruia i s-a reproșat tocmai faptul că regizoarea s-a implicat atât de mult în destinul acestui copil autist, că s-a substituit practic mamei (care se îmbolnăvește de cancer în timpul filmărilor și moare).
Este vorba despre un puști care e extrem de sensibil și talentat și, de fapt, înțelegi că toată problema derivă dintr-un exces de sensibilitate, într-o lume extrem de dură cum e cea rusească, cu niște instituții care nu funcționează nici măcar cât ale noastre, deși din câte știu eu nici la noi nu e simplu. Din câte mi s-a spus, autismul nu e recunoscut ca boală la adulți în România. Copiii autiști sunt luați în grijă, e recunoscut acest statut până la 18 ani, după care ei dispar ca și cum s-ar vindeca.
Mi se pare că asta e o problemă generală când este abordat autismul: nu vedem niciodată ce se întâmplă cu un adult autist.
Puteți vedea în alt film al nostru, care se intitulează Legile lui Matei, un documentar olandez despre un bărbat autist care are în jur de 30 de ani. Regizorul se află aici, în România, cu ocazia proiecției filmului în festival.
Dintre filmele din festival, câte sunt românești?
Depinde ce numim românești. Odessa lui Florin Iepan, apoi există un scurmetraj de debut al unei tinere, Raluca Răcean-Gorgos, se cheamă Patul e stricat și e făcut în cadrul Atelierului Aristoteles (el va putea fi văzut sâmbătă, la Cinema Corso). Un film despre tinerețe și copilăre într-o zonă complet abandonată din România. Apoi, sunt două filme despre România, dar cu realizatori care nu trăiesc aici, filmul Vaninei Vignal După tăcere, despre cea mai bună prietenă a ei româncă. Vanina e franțuzoaică, a trăit la București la începutul anilor 90 și a realizat un film despre felul în care această prietenă reușește să treacă de la tăcerile și refuzurile cu care s-a obișnuit în timpul comunismului - știm bine că în fiecare familie erau lucruri despre care nu se vorbea, un reflex de societate închisă - și felul în care aceste tăceri supraviețuiesc în personajul acesta după căderea dictaturii. Apoi, filmul lui Șerban Oliver Tătaru, un tânăr care trăiește în Germania și a plecat cu familia în 1989, în ultimele zile ale lui Ceaușecu. Se cheamă Anatomia unei plecări și este exact povestea acestei emigrări a unui băiat care avea pe atunci 13 ani.
Interviu cu Alexandru SOLOMON, realizat de Mădălina ȘCHIOPU
