Pe aceeași temă
Cum a apărut One World, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului?Festivalul există la Praga din 1999, fiind organizat de asociaţia People in Need din Cehia, care se ocupă de drepturile omului. One World a crescut foarte mult acolo, au o reţea remarcabilă de cluburi pentru film documentar, se merge foarte mult pe linia educativă, în mii de şcoli din Cehia, de exemplu. La Bucureşti, festivalul a fost adus de Monika Štěpánová, de la Centrul Ceh, acum patru ani, iniţial ca un pui al festivalului de la Praga. One World România a devenit apoi tot mai autonom, pe măsură ce s-a dezvoltat, în sensul că programul festivalului nu e o copie a celui de la Praga, ci e complet independent. Bineînţeles, sunt filme care uneori se regăsesc şi în programul de la Praga, dar şi în programul multor altor festivaluri.
În ultimii doi ani, festivalul e organizat de o asociaţie dedicată lui, One World România, în continuare în colaborare cu Centrul Ceh - Monika Štěpánová şi-a încheiat mandatul anul trecut, iar relaţia cu directorul de azi, René Kubášek, e foarte bună. Fiind necompetitiv, festivalul are atuul că fiecare proiecţie e urmată de o discuţie mai extinsă decât se face de obicei la festivaluri. Partea de dezbateri s-a mărit foarte mult anul acesta, pentru că va fi o serie întreagă de discuţii ca evenimente conexe, pe lângă cele care urmează proiecţiilor, pe care le facem anul acesta cu Active Watch - Agenţia de Monitorizare a Presei. Există şi un tur al festivalului prin ţară, care e deja organizat de câţiva ani, şi există şi o organizaţie paralelă care face cluburi de film în şcoli din România.
Cum aţi ajuns să vă implicaţi în festival?
Am ajuns să mă implic la solicitarea Monikăi Štěpánová, întâi şi-ntâi pentru că mi s-a părut foarte bun faptul că organizează acest festival, pe lângă proiecţiile de film documentar de la Centrul Ceh. Locurile în care poţi vedea documentar sunt puţine în Bucureşti şi în România, în general. E al treilea an în care sunt implicat în festival. La început lucram cu Monika Štěpánová la program şi, de când ea a plecat, a trebuit să preiau şi alte responsabilităţi. Sigur că e o grămadă de timp şi muncă şi pentru mine, şi pentru toată echipa, dar, pe de altă parte, e pasionant să vezi atâtea filme. Sunt obligat să văd în jur de 150-200 de filme ca să fac selecţia şi, în felul acesta, mă ţin şi eu la curent...
Care e ideea din spatele titlului O lume minunată?!, sub care se desfăşoară ediţia de anul acesta?
Festivalul, aşa cum l-am gândit noi în ultimii ani, dar mai ales anul acesta, îşi doreşte să aibă o notă sarcastică şi provocatoare. Cred că reputaţia „plicticoasă“ pe care o au drepturile omului în România, unde par un fel de tichie de mărgăritar, trebuie cumva zdruncinată. Mi s-a părut că trebuie insistat pe nota asta provocatoare, tocmai pentru că oamenii nu au cultura civică a drepturilor omului,
n-au cu ce să compare sau n-au văzut destul ca să-şi dea seama că România nu e nici pe departe un model de respectare a drepturilor omului, aşa cum se înfăţişează ea azi, la 20 de ani de la căderea comunismului. Ideea de lume minunată vine, desigur, ca o ironie. Aşa se explică de ce muzica trailerului festivalului e a lui Mihai Constantinescu şi, în general, de ce textele din catalog merg pe linia unei abordări autoironice.
Una dintre secţiunile din acest an se numeşte Ce ai face pentru bani?. De ce v-aţi oprit asupra acestui subiect?
În general, am căutat teme care să spună ceva publicului românesc. România trece printr-o fază de capitalism primitiv, în care banul e atotputernic şi oamenii sunt dispuşi să facă multe lucruri necugetate sau indecente pentru bani. Secţiunea aceasta adună filme din toată lumea în care întâlnim mafioţi pocăiţi care au făcut multe pentru bani, cum sunt cei din Mexic sau cei din Rusia, ori nişte femei necăjite din Indonezia care sunt obligate să meargă într-un fel de sclavie în Emiratele Arabe tot pentru bani. Or, cred că asta interesează publicul românesc, deoarece corupţia e până la urmă un fapt de zi cu zi aici, dar şi pentru că patru milioane de români au plecat să facă bani în altă parte, deci e o temă actuală.
O altă temă actuală este abordată în secţiunea Oraşe în criză, mai ales când vedem ce se întâmplă în ultima vreme în Bucureşti.
Aceasta nu e o temă pe care am premeditat-o. Am văzut mai multe filme care făceau un peisaj al câtorva metropole din lume – Cairo, Londra, Kiev, Bogota – şi Monika Štěpánová a venit cu ideea de a face o secţiune în care să strângem aceste filme. Evident că spectatorul român, inclusiv eu, când vede aceste filme, le compară cu situaţia din Bucureşti. Lucrurile stau uneori mai rău în alte părţi, ceea ce e bine pentru moralul nostru. Cazul Bogotei, de exemplu, e foarte interesant: un oraş haotic, cu multă criminalitate, în care apare un primar fost rector de universitate, fără biografie politică, şi e în stare să facă nişte schimbări majore. Pe omul acesta, Antanas Mockus, îl aducem la festival în carne şi oase, tocmai pentru a-l confrunta cu realitatea bucureşteană, dar şi pentru a-i confrunta pe bucureşteni cu exemplul unei politici alternative, a unui oficial care nu e politician în adevăratul sens al cuvântului, în ideea că, în fond, clasa politică românească e complet compromisă şi e nevoie de alţi oameni.
Avem apoi o secţiune care tratează din nou un fenomen foarte des întâlnit în România - Violenţa ca acasă. Cred că se vorbeşte foarte puţin despre agresiunile domestice, despre care înseşi victimele nu prea vor să vorbească. Asta vine pe un fond tradiţional de violenţă familială bine înrădăcinat, după cum se şi vede din faimoasele noastre cugetări „bătaia e ruptă din Rai“ sau „eu l-am făcut, eu îl omor“.
O altă secţiune – Intoleranţa noastră cea de toate zilele – arată câte forme poate să îmbrace intoleranţa în lume, nu numai la noi. Sunt filme care vorbesc despre intoleranţă religioasă, intoleranţă interetnică, inclusiv în ţări foarte civilizate şi aparent calme, cum e Belgia. De exemplu, filmul The New Saint urmăreşte cazul unui tânăr soldat rus decapitat de rebelii ceceni pentru că n-a vrut să se convertească la islam. Acest tânăr este astăzi pe cale să fie canonizat, icoane cu chipul lui sunt întâlnite peste tot, există reuniuni publice în favoarea canonizării. Cred că mixtura asta de ortodoxie cu naţionalism, plus frustrările specifice unui imperiu dezintegrat, e absolut explozivă şi, mai ales, e aproape de noi.
* * *
One World România
Cea de-a patra ediţiei a One World România, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului, va avea loc la Bucureşti în perioada 17-21 martie. Evenimentele se vor desfăşura la Cinema Union, Cinemateca Eforie, Cinema Corso, Noul Cinematograf al Regizorului Român de la MŢR şi la Centrul Ceh. Detalii despre festival găsiţi online la www.oneworld.ro.
O lume minunată?!
Ediţia din acest an a festivalului One World România poartă titlul O lume minunată?!. „Trăim într-o lume minunată. Ar arăta şi mai bine dacă unele documentare nu ne-ar deschide ochii. Recunoaştem solemn: noi suntem cei care strică imaginea omenirii“, scriu Alexandru Solomon (director) şi Monika Štěpánová (director executiv) în catalogul festivalului.
* * *
Foarte mulţi români îşi declară nostalgia faţă de comunism. Cum aţi ales să „trataţi“ acest aspect în selecţia filmelor?
Cum se rescrie istoria e o secţiune tradiţională a festivalului şi oferă o temă de digestie a traumelor unui trecut recent şi exemple de cum se face această digestie în diverse ţări din lume, care au avut dictaturi de toate culorile. Anul acesta avem subiecte din Chile, unde a existat o dictatură militară de dreapta, filme din Cambodgia, unde regimul Pol Pot a fost probabil forma cea mai extremă de comunism întâlnită, care a lăsat multe urme şi traume încă nerezolvate. Cred că pentru o ţară ca România nu poţi să epuizezi o astfel de temă şi de aceea o menţinem de la an la an.
Pe de altă parte, secţiunea Eroi fără glorie e o invenţie de anul acesta, în sensul că mi s-a părut că în documentare, în cazul în care sunt filme biografice, personalitatea respectivă e de cele mai multe ori ridicată pe un piedestal. Or, realitatea e mult mai confuză şi cred că e bine ca oamenii să se obişnuiască cu figuri cu două tăişuri, cu lumini şi umbre, cum sunt oamenii adevăraţi. Aceşti „eroi fără glorie“ sunt oameni care în ochii unora pot părea eroi, iar pentru alţii sunt ticăloşi sau terorişti, cum e cazul celor doi colaboratori ai lui Bin Laden din filmul The Oath, sau al străbunicului simpatic al realizatoarei Maria Royo, care se dovedeşte a fi fost nazist şi a cărui imagine perturbă în continuare familia, altfel destul de liniştită. Sunt filme care dau de gândit şi care sunt un bun exerciţiu pentru minte şi suflet.
Ce vor conţine proiecţiile speciale din acest an?
În fiecare seară a festivalului e o proiecţie specială, cu intrare gratuită, la Noul Cinematograf al Regizorului Român de la Muzeul Ţăranului Român, cu invitaţi şi cu o discuţie mai lungă decât ne puteam permite în sălile de cinema. În prima seară facem o proiecţie specială cu Bogota Change şi cu fostul primar, Antanas Mockus. Filmele respective se regăsesc în tematica secţiunilor, cum ar fi, de exemplu, filmul Tulburând universul, despre William Kunstler, un mare avocat american, care a apărat într-o primă fază a vieţii personaje absolut remarcabile şi de toată stima din mişcarea antirasistă americană, iar în ultima fază a fost avocatul unor violatori şi criminali de rând - un erou fără glorie el însuşi. Apoi, avem o premieră românească - Valea Corlatului, al lui Stéphane Lucon - care se poate încadra foarte bine în tema intoleranţei. E o seară dedicată problemei romilor şi integrării lor, care e atât de improbabilă, deşi se vorbeşte atât despre ea. Filmul lui Lucon e exemplar în sensul ăsta: e vorba despre o comunitate mică de romi aflată la graniţa dintre judeţele Covasna şi Braşov, comunitate care nu are acte în regulă pe teritoriul niciunui judeţ şi pe care niciuna dintre autorităţi nu vrea să o regularizeze şi să şi-o asume. Mai e o seară dedicată problemei birmaneze, printr-un film care se cheamă Soldatul birman, în care e vorba despre un personaj cu o traiectorie neliniară: un soldat al armatei birmaneze care, după ce a luptat contra rebelilor şi a disidenţilor, a trecut de partea cealaltă a baricadei. Avem o invitată a cărei familie a fost închisă în Birmania după plecarea ei şi, în aceeaşi seară, vine la dezbateri şi un reprezentant al organizaţiei People in Need. Seara de 21 martie e dedicată cinematografiei, privită ca industrie supusă tensiunilor de tot felul din societate. Avem un film sârbesc, care se cheamă Centrul pentru spălat filme, în care e vorba despre cazul distrugerii industriei sârbeşti de film, o industrie de altfel puternică, pe vremea comuniştilor cel puţin, cu un public mult mai avid de cinema decât la noi. Această industrie a fost terminată în ultimii 20 de ani prin metode pe care le cunoaştem: desfiinţarea sălilor, vânate de speculatori imobiliari, şi scandaluri de corupţie în ce priveşte împărţirtea fondurilor. Situaţia e mult mai gravă decât în România, dar am găsit că e un punct de pornire interesant pentru o discuţie cu comunitatea cinematografică de aici. În aceeaşi seară avem pentru prima oară o prezentare de film pe cale de a se realiza, work in progress, şi anume filmul Odessa al lui Florin Iepan. E un film ambiţios care atacă o temă foarte sensibilă în România, şi anume aceea a caracterului fascist al statului român între cele două războaie mondiale. Florin vrea ca, prin acest film, să pornească procesul denazificării României.
Vorbeaţi la început despre faptul că în Bucureşti sunt puţine locurile unde poţi să vezi film documentar. Anul trecut, în afară de filmul dvs., Kapitalism – reţeta noastră secretă, şi de Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, nu a fost niciun documentar distribuit în sălile de cinema. Avem public pentru filmul documentar?
Cred că un prag s-a trecut, prin Autobiografia... în orice caz, şi anume pragul acesta al îndepărtării omului de cinema în momentul în care află că este vorba de un documentar. Şi Autobiografia..., şi Kapitalismul... au fost destul de populare, în limita audienţei de cinema autohtone, s-au clasat mai bine decât nişte filme de ficţiune româneşti ca încasări şi asta arată că lucrurile se mişcă cumva într-o direcţie normală. Există un public amator de documentar, dar problema majoră cred că e a publicului de cinema, în general. Deşi audienţa se pare că a crescut anul trecut cu 30%, e tot foarte jos, adică prea puţină lume merge la cinema până la urmă.
În 2007, aţi înfiinţat, alături de alţi realizatori, asociaţia DocuMentor. Care au fost motivele acestei asocieri şi ce s-a realizat în aceşti aproape 4 ani?
Primul motiv a fost că aveam nevoie de o formă cât de cât instituţionalizată ca să apărăm documentarul, în raport cu autorităţile şi cu publicul. În al doilea rând, asociaţia a apărut în momentul în care ne-am dat seama că în mica noastră comunitate, într-un fel, interesele celor care fac film de ficţiune sunt diferite de interesele celor care fac documentare. În al treilea rând, am ajuns să facem foarte multe în direcţia de training, prin atragerea de tineri spre documentar şi deschiderea de uşi în domeniu fără un CV care să-i ajute. Am adus aici tot felul de sesiuni de training internaţionale foarte serioase şi la care sunt prezenţi de obicei nu numai tutori foarte buni de la care poţi învăţa, dar şi oameni cu putere de decizie din televiziuni, care pot spune „îmi place subiectul ăsta, îl cumpăr“. Aşa a fost Discovery Campus, aşa a fost Eurodoc anul trecut, la vară va fi ESoDoc. Apoi, în timpul festivalului One World România de anul acesta avem un bonus, în sensul că, în afară de sesiunea de prezentare şi scriere, e un mic atelier de trailere, unde înveţi cum să-ţi faci o scurtă prezentare video a proiectului tău. Vine la Bucureşti unul dintre cei mai mari specialişti pentru aşa ceva, cu trailere pentru superproducţii mondiale şi cu premii la tot felul de festivaluri la activ, care va lucra cu documentariştii români timp de două zile.
Încercăm să apărăm cât se poate teritoriul documentarului în raport cu necazurile legislative şi administrative care apar tot timpul, pentru că, în continuare, în Legea cinematografiei documentarul e considerat un gen minor. Numai 10% din bugetul Centrului Naţional al Cinematografiei e alocat pentru tot ce înseamnă producţia documentarelor, şi asta e scandalos. În plus, producătorii de documentare sunt defavorizaţi în raport cu cei de ficţiune, pentru că cei din urmă pot concura la dosar cu realizările lor, care punctează foarte mult, dar un producător de film documentar nu poate să vină cu un premiu de la Cannes sau de la Berlin decât în extrem de rare cazuri şi atunci el e depunctat din start. Producătorii specializaţi pe documentar sunt împinşi la margine şi oameni cu multă experienţă n-au avut succes la ultimele sesiuni ale CNC.
* * *
Probleme globale
„În mod paradoxal, cu toate că majoritatea filmelor dedicate drepturilor omului sunt deprimante, efectul e pozitiv, cel puţin pentru starea mea de spirit, deoarece văd că probleme cu care noi ne confruntăm aici se regăsesc în multe alte părţi ale lumii, deci până la urmă ideea de One World, lume unică, se verifică“, declară Alexandru Solomon.
Training pentru documentar
Alexandru Solomon a avut ideea de a face, la fiecare ediţiei a festivalului, un seminar de două zile dedicat comunităţii locale de film documentar. „La noi sunt foarte puţine iniţiative de training. Şcolile de film nu au un curriculum prea dezvoltat pentru documentar, iar oamenilor le e greu să ajungă la seminarii în străinătate“, spune regizorul.
* * *
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU cu regizorul ALEXANDRU SOLOMON, directorul Festivalului One World România
Citeste si despre: documentar, cinematografie, educational, regizor, film.
