Pe aceeași temă
Provii dintr-o familie de muzicieni – mama profesoară de vioară, tatăl pianist. De ce ai ales vioara, şi nu pianul?
Când aveam 3-4 ani, nu maşinuţele, ci viorile cu care veneau elevii mamei mele erau cele mai tari jucării din casă. Luam şi eu câte una şi cântam, dar mama zicea; „nu, că o strici“. Dar atât am insistat, că până la urmă i-am convins pe părinţii mei. Ei nu erau foarte optimişti cu privire la cântatul la vioară, fiindcă tata a fost la un moment dat pianistul numărul 1 pe muzică contemporană din România, avea 8 discuri, primea invitaţii pentru concerte în străinătate, dar trebuia făcută cerere, milioane de hârtii, birocraţie la comitetul nu ştiu care, şi de multe ori nu ajungea să cânte în afară. Deci era extrem de frustrant. În contextul ăsta, părinţii mei s-au gândit că nu are rost să fac muzică, ci o meserie mai „serioasă“ - medic, avocat, altceva. După ce i-am convins, am început cu pianul. Dar, în urma unei căzături, mi-am rupt ambele mâini şi după asta m-am apucat de cântat la vioară, la 6 ani şi jumătate. A trebuit să stau mai multe luni bandajat, eram exemplul negativ la gradiniţă, unde educatoarea spunea: „dacă nu eşti cuminte, ca el ajungi“. Apropo de educatoare, ea avea o altă atitudine foarte interesantă vizavi de muzică: „copilul este deştept, de ce-l daţi la muzică?“. Şi în ziua de azi foarte mulţi oameni gândesc aşa: dacă eşti un om căruia îi merge mintea, ce să cauţi în muzică? Ei văd în muzică o ocupaţie de rangul doi. Or, ca muzician practicant, pot spune că muzica e unul dintre cele mai frumoase lucruri descoperite vreodată de om.
Ai simţit uneori că, din cauza viorii şi a studiului, pierzi nişte bucurii ale copilăriei sau ale adolescenţei?
Într-un fel, vioara îţi devine partener de zi cu zi. În clipa în care vrei să faci performanţă, nu prea poţi s-o laşi deoparte, nici chiar într-o vacanţă. Am o cutie de vioară cu două bretele, ca un rucsac, şi pot s-o iau în spate. Am cărat vioara după mine în cele mai neaşteptate locuri. Ţin minte că am urcat odată pe Jepii Mari, cu vioara în spate. Am mers cu vioara în barcă, în Filipine. Erau nişte bancuri de nisip, barca s-a oprit la 50 de metri de mal şi mergeam prin apă cu vioara deasupra capului. A ajuns în cele mai neaşteptate locuri, fiindcă e un instrument foarte portabil, ca să spun aşa.
N-aş putea să spun că am pierdut ceva sau că m-a limitat în vreun fel. Din contră, vioara mi-a deschis o mulţime de porţi. Pentru mine, a fost cea mai tare „distracţie“ posibilă din toată copilăria. Multă lume îşi imaginează că violonistul stă undeva, într-o cămăruţă întunecoasă, eventual cu un părinte care, ca tatăl lui Paganini, îl bate peste degete cu o vergea de fier. Nu, eu pur şi simplu am vrut şi vreau să cânt la vioară. E un lucru îmbucurător că mă reîntâlnesc cu foştii mei colegi de concursuri, de acum 20 de ani, când mergeam la competiţii de tineret, şi niciunul nu s-a lăsat de vioară. E ca un drog, devii dependent de această plăcere a muzicii.
După ce ai studiat în străinătate, de ce ai ales să te întorci în ţară, în condiţiile în care mulţi muzicieni români au rămas în ţări străine?
Dacă aş fi vrut să plec în străinătate, plecam cu mult înainte de a face Conservatorul aici. Deja din anii ´90 primisem o bursă la şcoala lui Menuhin în Anglia. Am fost acolo şi nu mi-a plăcut, nu era nimic la nivelul maestrului Ştefan Gheorghiu, cu care lucram aici, la Bucureşti, aşa că m-am întors în România. N-am plecat la studii cu planul să rămân acolo, ci ca să învăţ ceva, să lucrez cu nişte oameni extraordinari. Pe urmă m-am întors în România la treabă, nu ca la o casă de odihnă. Am studiat o perioadă în Dallas, Texas, şi, întorcându-mă în România, m-am simţit mult mai conectat, mult mai în mijlocul lumii artistice decât eram în America. De la Dallas, ca să ajung la Paris, făceam cam 10 ore şi schimbam vreo 3 avioane. De aici, din Bucureşti, ajung în 3 ore. Totuşi, România beneficiază de nişte atuuri de multe ori trecute cu vederea.
Eşti un artist care se implică în proiecte sociale şi în probleme civice – urbanismul din Bucureşti, Roşia Montană. Cum îşi face loc această activitate în viaţa ta?
Întotdeauna am crezut că muzica îi poate schimba pe oameni, chiar şi pe cei mai insensibili. Sunt convins că în fiecare dintre noi există o coardă sensibilă, pe care, dacă ştii să o atingi, l-ai transformat pe acel om în ceva mai bun. Am vrut să văd cum ar acţiona transpunerea în practică a acestui principiu. Au fost o mulţime de acţiuni caritabile, începând chiar cu anii ´90. Ţin minte că, în primăvara lui ´90, mergeam în Anglia împreună cu tatăl meu şi dădeam o serie de recitaluri de caritate pentru copiii bolnavi de cancer de la Spitalul Caraiman din Bucureşti. Peste alţi câţiva ani, am făcut o serie de concerte în Olanda pentru copiii supradotaţi de la Liceul „George Enescu“, acţiune în urma căreia s-a renovat sala de festivităţi şi s-au cumpărat instrumente de suflat - nişte lucruri absolut singulare la timpul respectiv. În ziua de azi, slavă Domnului, după 20 de ani, sunt o mulţime de ONG-uri şi de iniţiative care sprijină o arie largă de oameni. Mai târziu, când am primit vioara Stradivarius, am avut o serie de campanii sociale. Cea mai notabilă a fost cea pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România, când, de-a lungul unei luni, s-au strâns peste 120.000 de euro. Am mai strâns bani pentru protezarea copiilor hipoacuzici, care nu puteau asculta muzica. În primăvara acestui an, eram la Cluj şi m-au vizitat două fetiţe ca să-mi mulţumească pentru că au putut veni la concert datorită protezelor pe care le primiseră. În această vară, împreună cu doi oameni fantastici, Enona Chiriac şi Alexandru Popa, de la Asociaţia „Inima copiilor“, cei care au pus în mişcare fenomenul acesta cu Spitalul „Marie Curie“, am organizat un concert special de strângere de fonduri pentru punerea în funcţiune a unor aparate. E un aspect foarte important, pentru că, de multe ori, în România se organizează nişte acţiuni mari pentru dotarea cu aparatură a spitalelor şi apoi această aparatură miraculoasă zace într-un subsol şi nimeni nu ştie s-o folosească. Acţiunea din acest an a avut ca scop strângerea de bani pentru şcolarizarea personalului medical pentru a şti cum să folosească acele minunăţii care salvează vieţi. Nu văd finalitate mai frumoasă pentru o operă de artă decât cea de a ajuta la salvarea vieţii unei alte fiinţe umane, la modul propriu.
Vioara mi-a oferit un fel de portavoce, un glas mai puternic decât al meu, ca simplă persoană. Şi de aceea au putut fi sprijinite aceste cauze, cărora
le-am dedicat concerte. Îmi place să cred că cei mai mulţi dintre noi dezaprobăm, de exemplu, proiectele de mutilare a unui oraş sau a unui peisaj natural. Însă majoritatea dintre noi suntem convinşi că opinia unei persoane nu poate schimba cursul evenimentelor, idee inoculată în perioada comunistă. Lucrurile s-au schimbat şi, printre câştigurile aduse de aceşti 20 de ani postrevoluţionari, este şi acela al începerii conştientizării de către indivizi a forţei pe care o pot avea. Dacă ne adunăm mai mulţi oameni şi acţionăm cu toţii în aceeaşi direcţie, putem obţine un rezultat notabil. Este o lecţie de schimbare a mentalităţii. Odată schimbată mentalitatea, totul se metamorfozează şi iei atitudine împotriva unui lucru care te deranjează. Am devenit conştienţi că, asociindu-ne cu alţii care merg în aceeaşi direcţie, devenim mai puternici noi, românii, renumiţi pentru individualismul nostru atât în străinătate, cât şi în ţară.
* * *
Artistul
Alexandru Tomescu (n. 1976, Bucureşti) a absolvit Liceul de Muzică „George Enescu“ şi Conservatorul din Bucureşti, apoi a studiat la Southern Methodist University (Dallas, SUA) şi la École Superieure de Musique (Sion, Elveţia). A câştigat zeci de concursuri internaţionale, a concertat în peste 30 de ţări de pe 4 continente, în săli celebre, sub bagheta unor mari dirijori. Este solist concertist permanent al Orchestrei Naţionale Radio din Bucureşti şi al Filarmonicii din Piteşti.
Vioara
În 1956, din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, statul român a cumpărat o vioară Stradivarius pentru maestrul Ion Voicu. După moartea acestuia, vioara a rămas în posesia familiei violonistului, care a restituit-o statului român în 2007. Vioara a fost realizată de Antonio Stradivari în 1702 şi valoarea sa estimată depăşeşte 2 milioane de euro. În urma unui concurs, pe 23 noiembrie 2007, vioara Stradivarius Elder-Voicu i-a fost încredinţată lui Alexandru Tomescu pe o perioadă de 5 ani.
* * *
Tu ai devenit cunoscut unui public mai larg după 2007, când ai primit vioara Stradivarius Elder-Voicu. Există pericolul ca un muzician să fie pus în umbră de instrumentul său?
Nu cred că acest lucru este posibil, fiindcă, indiferent cât de bun ar fi un instrument, are nevoie de un om la fel de bun ca să-l pună în mişcare. Cel mai bun Stradivarius din lume, pus în mâinile unui violonist nepriceput, va suna prost şi acel violonist tot nepriceput va rămâne.
Vioara este un instrument, nu o persoană care intră în competiţie cu tine. Ea tinde să prindă anumite calităţi biologice, fiindcă devine un fel de organism cu care intri în simbioză. Dar orice vioară este dependentă 100% de un om care
să-i dea glas. Altminteri, în momentul în care nu lucrezi cu ea, vioara este un obiect necuvântător.
La anul expiră perioada în care vioara Stradivarius Elder-Voicu ţi-a fost încredinţată prin contract. Ce se va întâmpla cu ea ulterior?
Contractul expiră în noiembrie 2012. Dacă se va respecta proiectul iniţial, şi anume acela de a organiza un concurs la fiecare 5 ani pentru a-l desemna pe cel care va cânta la acest instrument, mă voi înscrie în competiţie.
În 2007, concursul a fost un subiect de presă pentru că era vorba despre o vioară Stradivarius şi pentru că nu se înscrisese nimeni. Eu eram plecat într-un turneu în Coreea de Sud şi m-au anunţat nişte prieteni că vioara a fost scoasă la concurs. M-am întors şi am început să mă pregătesc: era un maldăr întreg de hârtii de adunat - diplome, recomandări, CV-uri, liste – şi, ca orice bun român ce sunt, am fost gata în ultima zi. Până în ultima zi, nu se înscrisese nimeni şi am rămas singurul candidat. Cu toate că, la prima vedere, asta ar uşura concursul, de fapt îl îngreunează, pentru că una este să pierzi concurând cu alţi candidaţi şi infinit mai rău este să pierzi concurând singur. A fost, poate, unul dintre cele mai grele concursuri ale mele din toate timpurile, din cauza amplorii programului. Am stat o vară întreagă să lucrez toate piesele acelea. Şi, spre bucuria mea, juriul concursului, la vremea respectivă juriul Concursului Internaţional „George Enescu“, format în proporţie de 90% din străini, m-a declarat în unanimitate câştigător. După 2-3 luni, în noiembrie, am văzut pentru prima dată vioara. A fost foarte spectaculos. Eram la Ministerul Culturii, unde vioara a fost adusă de jandarmi de la Muzeul Naţional de Artă într-un fel de sarcofag care mi-a amintit de filmul Indiana Jones şi căutătorii arcei pierdute. Era o cutie enormă de metal şi înăuntru, învelită într-o chestie banală, se găsea o cutie foarte simplă, foarte mică. Să vezi vioara Stradivarius nu e ceva foarte spectaculos, fiindcă nu ies raze din ea, ca în filmul cu Indiana Jones. Mă rog, ies raze, dar sonore. Am simţit că este un Stradivarius foarte bun din primul moment, când am acordat-o. Mai cântasem pe viori Stradivarius, Guarnieri şi Amatti, pe unele dintre ele chiar pentru perioade de câte o săptămână. Dar este cu totul altceva când ai la dispoziţie un astfel de instrument un timp mai îndelungat.
De când ai primit vioara, în fiecare an ai făcut câte un turneu prin ţară. Care a fost ideea cu care ai pornit la drum?
Vioara era cunoscută mai ales din discuţiile care se purtaseră pe tema returnării ei: unde să se returneze, în ce condiţii, comisia care să verifice vioara dacă e adevărată etc. M-am gândit că tot acest capital, mai degrabă de tabloid, ar putea fi convertit într-un capital de cultură. Şi am pornit această serie de turnee naţionale cu vioara, prin care am ajuns să cunosc România foarte bine în aceşti ultimi ani, în care am parcurs zeci de mii de kilometri prin ţară. Aceia care-şi imaginează că România înseamnă doar Bucureştiul se înşală amarnic. România înseamnă Bucureştiul, dar şi ceea ce e în afara lui. S-a pornit de la ideea de a duce vioara şi în faţa publicului din afara Capitalei. Am gândit turneele Stradivarius ca pe o împlinire a acestei promisiuni, ca fiecare român să poată asculta măcar o dată live această vioară. Apoi, în cadrul fiecărui turneu, am lansat câte un disc care a avut o temă, iar anul acesta vom lansa un DVD.
Vioara Stradivarius Elder-Voicu este un obiect de patrimoniu. În afară de satisfacţia pe care o ai când cânţi la un instrument extraordinar, nu simţi şi povara de a avea grijă de un obiect atât de valoros?
Pentru mine nu e o povară, fiindcă întotdeauna profesoniştii au grijă de un asemenea obiect. Vioara este depozitată într-un seif unde este păzită 24 de ore din 24, iar în toate turneele, concertele şi ieşirile în lume cu vioara, ea este păzită de bodyguarzi. Am colaborat cu o firmă de securitate, iar 3 oameni m-au însoţit în turnee, zi de zi. Aceşti oameni au călătorit alături de mine prin toată România. Niciunul dintre ei nu avusese un contact direct cu muzica clasică. Ţin minte cum a decurs prima noastră întâlnire. Am discutat la firmă, am semnat contractul, apoi, cu o zi înainte de primul concert, am plecat din Bucureşti cu ei. În maşină, în primele 2-3 ore, nimeni nu îndrăznea să spună nimic şi se auzea la nesfârşit un CD cu Clayderman. Am ascultat o dată, de două ori, dar, când am văzut că începe şi a treia oară, am zis: „puteţi schimba, vă rog?“. De la acest stadiu am ajuns să ne cunoaştem foarte bine şi să formăm o echipă, să ne împrietenim realmente, iar ei au ajuns să cunoască muzica foarte bine, aproape ca nişte profesionişti. În clipa în care bodyguardul care păzeşte vioara spune: „în seara asta ţi-a ieşit mai bine decât acum două seri“ sau are o bucată preferată din Capriciile de Paganini, îţi dai seama de transformare. Într-o seară a avut loc o chestie extraordinară. Nu aveam întorcător de pagini la un concert şi tot căutam, când, unul dintre ei vine şi îmi spune: „pot să dau eu paginile“. „Cum , când tu nu ştii notele?“ „O să mă descurc.“ Concertul a decurs perfect, întotdeauna a dat paginile la timp. De multe ori muzicienii înşişi se lasă furaţi de muzică, se uită în sală, se gândesc la altceva şi nu dau pagina. Rolul întorcătorului de pagină este crucial şi îţi poate distruge un concert. Eram foarte curioşi să aflăm cum de a reuşit bodyguardul să dea paginile, neştiind să citească notele. Explicaţia a fost pe cât de simplă, pe atât de neaşteptată: ne-a zis că pur şi simplu a urmărit privirea pianistului şi, atunci când ajungea la ultimul portativ, dădea pagina. Simplu şi eficient!
Dincolo de asta, recunosc că, în anumite momente, şi eu simt o strângere de inimă când îmi dau seama că ţin în mână patrimoniul României, un obiect a cărui valoare depăşeşte cu mult ceea ce mi-aş putea permite vreodată. Însă, din fericire, momentele acestea trec repede şi văd în Stradivarius o vioară, un instrument extraordinar care deschide nişte porţi cu totul neaşteptate. Este cu adevărat o plăcere să ai în mână un astfel de instrument atunci când ştii să-l şi înţelegi, când ştii să te bucuri de fiecare detaliu al perfecţiunii sale.
Care este cel mai neobişnuit loc în care ai cântat?
Am cântat într-o mulţime de locuri neobişnuite. Am şi studiat într-o grămadă de locuri ciudate pentru asemenea activitate. Acum 20 de ani, când făceam călătoria premianţilor, oferită de Ministerul Tineretului elevilor olimpici, am mers cu autobuzul până la Londra. Eram obsedat să studiez şi ştiu că am studiat în autobuz, iar în Anglia făcusem rost de o sală de studiu care era într-un fel de spălătorie şi studiam stând cu fundul pe maşina de spălat. Cu vioara poţi cânta practic oriunde - şi sub un copac, sub cerul liber, şi într-o barcă.
* * *
Perfecţiune
„Viorile Stradivarius sunt printre puţinele obiecte perfecte. De la 1700, când Stradivari a atins perfecţiunea, nu s-au făcut viori mai bune. S-au făcut poate viori, în cele mai fericite cazuri, de o calitate comparabilă, dar mai bune, nu. Un Stradivarius este ca un fel de bucăţică din Sfântul Graal. Orice lutier, în clipa în care are un Stradivarius în mână, trăieşte un moment de transă, fiindcă ţine în mâini o parte a Secretului. Toţi încearcă să-l descifreze, dar încă nu s-a reuşit.“
România
„Un artist nu este neapărat cantonat într-o singură ţară, iar activitatea mea nu se desfăşoară exclusiv în România. Am concerte în străinătate şi sunt plecat foarte mult timp. Dar, dincolo de toate acestea, există pentru fiecare dintre noi un loc unde te simţi acasă şi acel loc pentru mine este România. Aici mă simt cel mai bine. Este o relaţie de iubire cu ţara mea - nu o iubire oarbă, idealizantă, ci una matură, în sensul înţelegerii şi acceptării, cu toate părţile bune şi rele.“
* * *
Acum doi ani ai cântat într-o staţie de metrou din Bucureşti...
Iniţial, a fost un experiment sociologic. Ideea a fost a unor ziarişti de la Washington Post, care l-au pus pe Joshua Bell să cânte în metroul din New York, ca să vadă câţi oameni se vor opri să-l asculte. În 2007, când se făceau lucrurile astea, prietenii mi-au trimis e-mailuri cu ce s-a întâmplat, şi le-am zis: „poate o să mă vedeţi în staţie la Piaţa Victoriei într-o zi“. Eu am vrut să dau o altă dimensiune acestei ieşiri la metrou, aceea de a le arăta văzătorilor că nu ştiu ce văd. Concertul de la metrou a fost practic deschiderea acţiunii caritabile de a strânge fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor şi atunci s-au adunat primii bani. Pentru mine a fost un moment nemaipomenit, am avut nişte emoţii fantastice. Nici când am cântat la Carnegie Hall nu tremuram aşa. Şi pe bună dreptate, fiindcă, după primele 10 minute, a apărut o patrulă de la poliţia metroului. „Ce faceţi aici?“ „Cânt!“ Noroc că era cineva pe acolo care avea aprobarea. Peste alte câteva minute, a venit un om care voia să ştie dacă acela era Stradivariusul. A fost foarte interesantă motivaţia celor care au dat bani, pentru că, să fim serioşi, nu am fost şi nici nu voi fi singurul muzician care cânta la metrou sau pe stradă. Însă oamenii aceia, care nu se găseau într-o sală de concert (mulţi dintre ei nici nu erau melomani) au perceput diferenţa de cântat, muzica aceea le-a atins coarda sensibilă şi au vrut să mă ajute. Majoritatea credeau că sunt un student care, săracul de el, n-a găsit loc într-o orchestră şi cântă la metrou. Cea mai tare atitudine a fost a unui domn care le spunea ulterior celor de la televiziune că mă cunoaşte foarte bine şi că eu cânt la metrou de vreo trei luni!
Înainte de concertul de la metrou am mai cântat pe strada Visarion din Bucureşti, lângă o casă de patrimoniu care stătea să se prăbuşească. Din păcate sau din fericire, acum, la 2 ani de la acel eveniment, casa este în aceeaşi stare, nici n-a fost demolată, dar nici renovată. E vorba despre o casă lăsată intenţionat să se degradeze, i s-a luat acoperişul, au fost demolate nişte elemente ca ea să se prăbuşească de la sine.
Un alt moment foarte frumos pentru mine a fost cel în care am cântat într-o pădure. Cosmin Bumbuţ, prietenul meu fotograf, m-a invitat la un vernisaj al unei expoziţii de fotografii. Mi-a zis că nu va fi un vernisaj ca oricare altul şi că fotografiile vor fi expuse pe nişte trunchiuri de copac. Încercam să-mi imaginez o sală în care cresc copaci. „Nu, mi-a spus, va fi într-o pădure, dar o pădure cum n-ai mai văzut până acum, o pădure de stejari seculari.“ Aceşti stejari cresc la mare distanţă unul faţă de celălalt şi era o atmosferă aproape ca într-o catedrală. În acea pădure fusese o acţiune a celor de la Tăşuleasa Social, care fac în fiecare an împăduriri şi atunci lucrau cu liceeni din zonă. A fost pentru mine un fel de ambianţă paradisiacă. Paradisul e văzut ca o grădină. Şi era o grădină în care eu cântam unor copii foarte curioşi şi interesaţi, foarte deschişi. Astfel de momente sunt cele care dau sens existenţei mele în România.
În final, vorbeşte-mi, te rog, despre DVD-ul pe care îl vei lansa în curând.
Turneul Stradivarius din anul acesta a fost singular şi total diferit de ce am făcut până acum, din toate punctele de vedere. A fost un turneu solo, am plecat la drum doar eu şi vioara. Concertul a devenit un spectacol în care am însoţit Capriciile lui Paganini cu o serie de proiecţii video. Succesul de care s-a bucurat seria de 16 concerte a depăşit tot ce-mi imaginam eu vreodată. N-am crezut că vor fi locuri insuficiente la toate concertele din turneu. De câteva ori am reluat concertele, fiindcă mai aveam o zi pauză să mă odihnesc şi, în ziua aceea, am mai făcut un concert pentru sutele de oameni care voiau să vină şi n-au mai găsit bilete. Şi atunci m-am gândit că ar fi frumos să fixăm acest spectacol pe un suport mai longeviv decât acela al rezonanţei unei săli de concert.
Ideea acestui DVD a fost însoţirea muzicii cu imagini. Ele au fost legate de muzică şi au rolul de a potenţa ce se întâmplă pe scenă. Sunt şi momente de interacţiune cu proiecţia. Imaginilor din turneu li s-a adăugat o serie nouă de imagini filmate în vara aceasta. Spectatorii turneului Stradivarius vor recunoaşte unele imagini care poate le sunt familiare, dar vor avea şi foarte multe surprize. Am colaborat pentru prima dată cu un inginer de sunet din Germania, care nu doar că era neamţ, dar era şi câştigător al Premiului Grammy pentru ce făcea şi am fost pur şi simplu copleşit nu doar de profesionalismul lui, ci şi de rezultat. Cred că niciuna dintre înregistrările de până acum nu s-a apropiat atât de mult de sunetul real al viorii Stradivarius.
DVD-ul se va numi Alexandru Tomescu - 24/24, un titlu care mi se pare foarte potrivit: pe lângă cifra numărului total de Capricii, semnifică şi gradul în care te poţi lăsa absorbit de o pasiune. Cât timp am pregătit acest turneu şi cât s-a desfăşurat el, din ianuarie până în mai, 24 de ore din 24 am fost dedicat acestui proiect. Lansarea o vom face în cadrul Festivalului „George Enescu“, pe 12 septembrie, la ora 19.00, în piaţa festivalului, în aer liber – întotdeauna am fost iubitorul spaţiilor ample şi nonconformiste.
Interviu cu violonistul ALEXANDRU TOMESCU, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
Citeste si despre: vioara Stradivarius, turneu national, concurs pentru incredintarea viorii Stradivarius, arta ca terapie, profesionalism si competenta.
