Pe aceeași temă
Premiile Academiei Franceze din acest an cuprind la secţiunea Literatură şi filosofie numele Ancăi Vasiliu, căreia i s-a acordat, la 5 decembrie 2013, Premiul „Montyon“ pentru volumul Images de soi dans l’Antiquité tardive, în semn de recunoaştere a calităţilor filosofice şi literare.
Premiul Academiei Franceze este o recunoaştere a drumului excepţional pe care l-aţi parcurs în mediul academic francez. Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre cartea premiată, care ştiu că face parte dintr-o serie dedicată „esenţei şi evidenţei vizibilului“, din care în limba română a apărut deocamdată doar volumul Despre diafan (Polirom, 2010).
Premiul „Montyon“ nu este singurul premiu al Academiei Franceze. Există mai multe premii, mai vechi şi mai noi, unele decernate unei singure lucrări, altele acordate pentru întreaga operă a unui om de cultură. Anual sunt recompensaţi astfel 70 de oameni de cultură de expresie franceză din domeniile umaniste şi ştiinţifice. Cartea Images de soi dans l’Antiquité tardive, apărută în octombrie 2012 la editura Vrin, face parte dintr-o serie care a început într-adevăr cu cartea despre diafan pe care o menţionaţi. Dar între cartea despre diafan şi trilogia din care face parte Images de soi s-au scurs 10 ani. Prima este teza de doctorat rescrisă pentru publicare şi apărută la sfârşitul lui 1997 la Vrin şi în 2010 la Polirom, în traducere. Ultimele trei cărţi, Dire et voir. La parole visible du Sophiste (Vrin), Eikôn. L’image dans le discours des trois Cappadociens (PUF) şi Images de soi (Vrin) au apărut în 2008, 2010 şi 2012. În aceste trei volume, cercetarea se deplasează de la o analiză aristoteliciană a imaginii ca obiect al văzului şi al imaginaţiei către trei zone de reflecţie şi de analiză textuală a rolului jucat de imagine la Platon şi în tradiţia filosofiei platoniciene, la sfârşitul Antichităţii.
Primul volum din această trilogie este dedicat definirii statutului imaginii din punct de vedere „ontologic“. Sunt analizate părţi din Sofistul şi din Republica, cu precădere cele referitoare la relaţiile imaginii cu „ceea ce este cu adevărat“: pe de-o parte, categoriile sau genurile fiinţei, pe de altă parte, argumentele care stabilesc că ceva „este cu adevărat“, actele de limbaj şi formele cunoaşterii. În acest context, terminologia imaginii nu trimite în mod preferenţial la obiecte artistice, ci la funcţiile intelective şi retorice împlinite de imagine. Pentru ca imaginea să devină un obiect semnificativ al privirii, ea este mai întâi o creaţie a limbajului. Limbajul este cel care indică vizibilitatea sau nonvizibilitatea fundamentală a unui lucru, îndepărtându-se de lucrul văzut pentru a dezvălui sensul pe care îl are vederea acestui lucru. Şi tot limbajul este cel care descoperă posibilităţile cunoaşterii lucrului văzut plecând de la evidenţa sa, evidenţă care nu ţine doar de aparenţă. Încerc, de asemenea, să sistematizez în acest volum, atât cât este posibil, vocabularul grecesc al imaginii şi al tehnicilor de producţie a imaginilor, numite şi tehnici ale mimêsis-ului, precum şi vocabularul specific al vederii, al privirii, al viziunii mentale şi al contemplaţiei, aşa cum le foloseşte Platon.
În urma unor strălucite studii în România şi Franţa, fost cercetător la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti, Anca Vasiliu este astăzi director de cercetare la Centrul Léon Robin (CNRS-Univ. Paris-Sorbonne); este îndrumător de doctorate şi predă cursuri de filosofie antică; este codirector al publicaţiei universitare Chôra – revistă internaţională de filosofie antică şi medievală (editată în România).
A doua carte este închinată moştenirii platoniciene a problematicii imaginii la cei trei părinţi capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz). Sunt analizate pe rând funcţiile retorice, hermeneutice şi teologice ale imaginii în comentarii la Geneză, omilii despre pericope evanghelice şi tratate trinitare. Problemele contradictorii ridicate de statutul ontologic paradoxal al imaginii, de tehnicile mimetice de producţie a imaginilor şi de funcţiile cognitive ale diferitelor tipuri de imagini, conceptuale sau imanente percepţiei, toate probleme specifice filosofiei platoniciene, sunt asociate de teologii capadocieni temelor specifice gândirii creştine care implică o anume concepţie a imaginii: omul, chip al lui Dumnezeu, Fiul, chip al Tatălui, lumea, chip extins al revelaţiei. Existentul este vizibil în măsura în care este privit şi înţeles ca o imagine a ceea ce nu este şi nici nu poate fi doar imanent câmpului vizibilităţii. Asupra naturii acestei imagini discuţiile nu au încetat niciodată.
Ultima carte, Images de soi, este consacrată rolului imaginii în raportul dintre individual şi universal. Odată cu definirea conştiinţei de sine ca loc al împlinirii percepţiei într-un proces de cunoaştere a sinelui, se realizează diferite forme de recuperare a sinelui individual şi de raportare la natura umană în care imaginea directă (oglindirea, umbra, urma), imaginea indirectă (portretul) şi viziunea participantă la obiectul viziunii (contemplaţia) joacă un rol fondator. Cartea este compusă din patru studii consacrate analizei unor texte din secolele II-IV. Autorii sunt cu toţii de opţiune filosofică platoniciană (Apuleius, Plutarh, Plotin, Porfir, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Iulian împăratul), iar textele analizate abordează din patru unghiuri diferite rolul imaginii în raportarea la sine şi în constituirea unei imagini a sinelui care fixează identitatea proprie prin adresarea ei unei alterităţi. Relaţia de deschidere către un „celălalt“ fictiv permite astfel accesul omului la propria-i identitate. Aceste patru unghiuri − a) oglindirea ca dezvăluire a daimonului interior, b) cele două stadii ale contemplaţiei, mimetică şi dezobiectivantă, c) amprenta invizibilă a sufletului asupra chipului şi d) amprenta vizibilă a trupului ca mesaj al identităţii invizibile a omului − descriu un pătrat al cărui centru rămâne vid fiindcă identitatea sinelui este surprinsă din aceste patru unghiuri de perspectivă, dar nu poate fi complet închisă şi definită de nici unul din ele, şi nici chiar de toate cele patru în interacţiune. Desenând un pătrat invizibil, aceste patru unghiuri de vedere dezvoltă axele analizelor textuale sprijinindu-se unele pe celelalte fără să închidă figura geometrică descrisă; altfel spus, ele nu epuizează subiectul şi nu închid sinele într-o definiţie unică, circumscrisă acestei figuri. Un asemenea demers ar fi imposibil dacă s-ar vrea exhaustiv. Alegerea perioadei antichităţii târzii pentru studierea acestei teme filosofice nu este desigur întâmplătoare. Sub triplul impact al platonismului, al stoicismului imperial cu efecte importante ale eticii asupra juridismului roman şi al începuturilor antropologiei reflexive creştine, acest moment este cel în care apar şi se definesc primele forme ale subiectivităţii. Conştiinţa de sine ca expresie a singularităţii şi a particularului iese de sub dominaţia conflictului tragic al fiinţei cu determinismul şi devine locul privilegiat al gândirii sinelui în raport cu alteritatea. Sinele nu se identifică cu actul însuşi al gândirii, ca mai târziu la Descartes, dar este de acum încolo locul conştiinţei, cel în care fiecare om se asumă pe el însuşi în raport cu celălalt, asumând astfel condiţia transcendentă drept determinantă a identităţii proprii.
Indubitabil, este un legato între cercetările dvs. de istorie a artei şi cele de filosofie antică şi medievală oglindite în studiile şi cărţile pe care le-aţi publicat. Ce datoraţi culturii române şi, mai ales, faptului că aparţineţi creştinismului răsăritean?
Faptul de a fi lucrat mai întâi în domeniul culturii bizantine, şi al iconografiei în primul rând, mi-a oferit şansa de a merge spre filosofia imaginii plecând de la studiul imaginii obiective: cum o imagine devine imagine şi cum se constituie un discurs figurativ prin asocierea imaginilor între ele şi în dialog cu formele arhitectonice şi geografice ale unui spaţiu dat. Adesea procesul este inversat, de la filosofie către studiul imaginilor, şi adesea accesul la imagini apare drept facil, aparent mai facil decât accesul la concepte. Este însă o eroare de viziune. Limbajul imaginilor, iar cel utilizat în cultura de tradiţie bizantină e un excelent exemplu în acest sens, este un limbaj complex, dificil, comportând multiple tipuri de mediaţie. Nu pentru că oricine poate să vadă într-o imagine care reprezintă un bărbat şi o femeie de-o parte şi de alta a unui copac o „ilustraţie“ a textului biblic al Genezei, putem spune că imaginea este simplă, accesibilă prin însăşi evidenţa sa şi că avem, imediat ce recunoaştem „obiectul“ reprezentat, o raportare completă la această imagine, ştiind de ce este acolo unde este şi cum a ajuns să arate aşa cum arată. Ideea că imaginile au fost „inventate“ pentru a-i învăţa pe analfabeţi şi a-i îndruma pe „calea cea bună“ a înţelegerii este o falsă bună idee. Ea a fost rostită într-un context discursiv şi comportă o semnificaţie retorică, dar nu indică felul în care pot fi înţelese imaginile şi nici ce sunt imaginile. Nici un lucru imediat vizibil nu este în mod necesar o imagine, şi nici o imagine nu prezintă în mod necesar un lucru vizibil căruia imaginea i s-ar substitui. Imaginea construieşte vizibilităţi proprii şi constituie un limbaj care utilizează vizibilul pentru a da sens unui conţinut fiinţial şi conceptual. Doar imaginea plastică este făcută în exclusivitate pentru văz, pentru a fi privită, dar acesta este un caz aparte în domeniul imaginilor. Pe scurt, plecând de la imagini şi simţind, până la a fi copleşită, complexitatea lor conceptuală, dincolo de orizontul istoric, tehnic şi stilistic al imaginilor artistice, am căutat să înţeleg sursele lor teoretice şi textuale şi să determin tipologia mediaţiilor şi a transferurilor care conduc către obţinerea unei imagini fie strict circumscrise expresiei lingvistice şi referinţelor textuale, fie datorate unei experienţe artistice autonome. Am avut privilegiul de a pleca în acest demers de la exemplul artei româneşti de tradiţie bizantină; mai precis, am plecat de la iconografia mănăstirilor din Nordul Moldovei şi, mai înainte, de la iconografia mănăstirilor brâncoveneşti din Oltenia, pe care le-am analizat ca fiind în primul rând expresii ale unei gândiri teologice în limbaj figurativ, şi acest fundal de studiu şi de experienţă directă mi-a îmbogăţit considerabil orizontul şi mi-a dat posibilitatea unei confruntări permanente a reflecţiei teoretice cu exemplul acestor tezaure artistice. Acestea îmi servesc şi azi drept reper, chiar dacă ele nu sunt stricto sensu contemporane cu autorii textelor filosofice pe care le studiez şi nici direct implicate tematic.
Sunteţi profesor şi îndrumător de doctorate în Franţa, sunteţi membru al unei comisii de evaluare şi finanţare de proiecte academice europene la Bruxelles, aveţi o bună perspectivă a mediului universitar internaţional. Vă întreb deschis: unde ne situăm, care este astăzi nivelul universităţilor româneşti?
Din punctul de vedere al standardului doctoratelor franceze, doctoranzii români care ajung să se înscrie în universităţile franceze au un bun nivel de pregătire, filologic şi istoric chiar foarte bun, şi au toate şansele să reuşească cu brio dacă se îndreaptă spre şcolile doctorale şi spre profesorii cei mai potriviţi temei lor de cercetare. E foarte important pentru buna desfăşurare a doctoratului ca tinerii să fie ajutaţi să-şi găsească cel mai adecvat îndrumător în străinătate, fiindcă de relaţia cu profesorul depinde tot parcursul lor academic ulterior. Recenta vizită a profesorului Jean-Luc Marion în România s-a încheiat cu un colocviu în care actualii şi foştii doctoranzi români au adus un omagiu profesorului analizând diferite aspecte ale operei sale filosofice. Nivelul a fost excelent şi profesorul Marion a fost deosebit de impresionat de calitatea intervenţiilor precizând că nu a întâlnit de pildă în America un mediu academic care să reunească atâtea competenţe filosofice, filologice şi istorice (el este actualmente profesor la Divinity School la Chicago şi a fost de asemenea profesor la Boston în paralel cu profesoratul la Paris IV Sorbonne).
În schimb, din punctul de vedere al proiectelor academice europene, România nu stă bine. Dar nu numai România nu stă bine. Două treimi din ţările europene, Franţa inclusiv, nu ajung să obţină stipendii europene pentru proiecte academice în domeniul umanist. Există anumite exigenţe în alegerea temelor cercetării, în caracterul inovant al metodologiei propuse şi în valorificarea rezultatelor pe care doar mediile anglo-saxone le cultivă şi le impun drept un fel de standard. A face un proiect european e o meserie care se învaţă şi se practică nu de către cercetătorii înşişi, ci de oficiile care realizează formal proiectul pe baza temei date de un cercetător sau de un laborator. Abia după ce finanţarea este obţinută, rolul revine integral cercetătorului responsabil de proiect şi mediului academic respectiv. Acest lucru nu este încă suficient de bine înţeles în multe din ţările europene, aşa încât majoritatea fondurilor merg către instituţiile academice nord-europene.
Care consideraţi că sunt vectorii esenţiali pentru reuşita în cercetare? Folosind expresia uneia dintre personalităţile care ştiu că au însemnat foarte mult pentru dvs., pr. prof. Andrei Scrima, care sunt vectorii „purtători de viitor“ pentru reuşita în plan academic?
Munca, buna selecţie a temei propuse, în adecvare cu mijloacele proprii şi cu mediul ales pentru a desfăşura proiectul şi nu în ultimul rând consecvenţa. Toate acestea sunt condiţii fireşti pentru orice reuşită. Acum se vorbeşte mult de mobilitate şi de flexibilitate. Nu ştiu dacă asemenea noţiuni sunt într-adevăr oportune pentru a defini reuşita în mediul academic. Când ai un proiect şi o pregătire adecvată, te poţi adapta până la un punct diferitelor cerinţe, dar la un anumit moment e bine să adaptezi tu însuţi mediul la ceea ce doreşti să faci, dacă cu adevărat ştii ce vrei. Intervine la un moment dat un joc subtil între ceea ce ţi se cere şi ceea ce vrei să faci; este important să nu te supui acestui joc, ci să-l conduci tu însuţi către ţelurile propuse. Şi ar mai fi ceva: să nu imiţi mediul, ci să rămâi tu însuţi oriunde te-ai afla, dar perfecţionându-te continuu, învăţând mereu, îmbunătăţindu-te, în sensul major al cuvântului.
Premiul „Montyon“, după numele fondatorului său Baronul de Montyon, este unul dintre cele mai vechi premii ale Academiei Franceze (din 1780 până azi). De-a lungul timpului, au fost recompensaţi cu acest premiu: Anatole France (1881), Marcel Brion (1938), Raoul Follereau (1946 şi 1950), Olivier Clément (1973), Jean Delumeau (1980), Yves Congar (1982), Alain de Libera (1992), Lambros Couloubaritsis (1999), Jean-François Mattéi (2008).
În prefaţa cărţii Despre diafan, profesorul Jean Jolivet subliniază că faceţi o „reflecţie despre sensul teoretic şi spiritual al icoanei“. Mai este posibilă o perspectivă iconică a lumii în care trăim?
Desigur că este posibilă. Lumea are în mod firesc această dimensiune iconică, altfel ea nu este, nu subzistă. Extensia materială a lumii nu este o condiţie suficientă de subzistenţă a lumii. Dimensiunea iconică este cea care îi dă sens şi care permite, fenomenologic vorbind, ca lumea să fie locul în care ceea ce este se împlineşte perpetuu ca eveniment. Această perspectivă iconică nu este citibilă doar în cheie teologică. Este vorba de o condiţie a cunoaşterii lumii plecând de la datul ei imanent facultăţilor sensibile şi de la semnificaţia pe care o are posibilitatea acestei cunoaşteri.
Într-un interviu de acum câţiva ani pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-l acordaţi pentru revista Adevărul literar şi artistic (nr. 798/ 13 decembrie 2005), mi-aţi spus că aţi învăţat mai întâi „meşteşugul privirii, apoi o anume disciplină a gândirii“. Ce i-aţi spune unui tânăr care păşeşte pe drumul cercetării, dar şi în viaţă, pur şi simplu, cum se învaţă „meşteşugul privirii“?
„Meşteşugul privirii“ e o disciplină cu două ascuţişuri: cel al atenţiei şi cel al concentrării. Privirea înseamnă desigur un act mental de cunoaştere a ceea ce vezi şi a ceea ce este dincolo de limitele văzului. Atenţia la tot ce se întâmplă în jur, la tot ceea ce este dat, înseamnă o îmbogăţire continuă a experienţei perceptive. Dacă nu suntem în stare să luăm în seamă lucrurile mărunte care ne înconjoară, nu putem să fim atenţi nici la lucrurile mari, la ansambluri şi la principii. Există o ierarhie a experienţelor perceptive şi a exerciţiilor mentale care conduc la cunoaşterea teoretică, dar chiar cunoscând ierarhia aceasta tot nu putem sări peste etapele ei. Detaliile sunt uneori tot atât de importante pe cât sunt universaliile. Iar dacă ştii să priveşti cu adevărat un arbore sau o modestă plantă căreia îi simţi cu ochiul elanul spre lumină, atunci cu siguranţă vei şti să vezi cu adevărat o pictură sau să scrutezi un chip fără a-l viola cu privirea. Concentrarea, ca şi atenţia, se ascute prin exerciţiu. Exerciţiul concentrării presupune însă analiză şi interpretare, facultăţi diferite faţă de cele de acuitate şi de fineţe a distincţiei pe care le reclamă atenţia. Concentrarea presupune de asemenea depăşirea datului imanent şi asigurarea unei anumite autonomii care poate converti cercetarea datului în creaţie.
Observ că stăpânirea „meşteşugului privirii“ v-a adus la o anume detaşare față de orice distincţie primită - cea a Academiei Franceze nu este singura. Puţină lume ştie, sunteţi traducătoarea în limba franceză a poetului Daniel Turcea. Vă întreb, în final, mai aveţi timp de poezie?
Da, am întotdeauna timp pentru poezie fiindcă poezia nu cere timp, ci o dispoziţie interioară, atât a minţii, cât şi a privirii. Poezia uneşte extremele într-o fracţiune, aproape instantaneu; expresia ei traduce atenţia pe care omul o acordă celui mai mărunt detaliu din lumea care îl înconjoară şi care îl conduce de îndată la posibilitatea de a îmbrăţişa universul; este ceea ce filosofia face în mod laborios, prin demonstraţii logice şi prin sisteme de referinţă complexe; este de asemenea ceea ce poate realiza matematica sau muzica, fiecare cu mijloacele ei specifice. Nu am timp să traduc atât cât mi-ar plăcea (am tradus şi din Nichita Stănescu, nu numai din Daniel Turcea), dar contactul cu poezia nu s-a întrerupt niciodată.
Interviu cu ANCA VASILIU, laureată a Academiei Franceze pe anul 2013, realizat de MARIUS VASILEANU
