Andrei Cornea & Alexander Baumgarten: Va fi reformată universitatea românească?

ANDREI CORNEA: În ultimul timp, ai publicat un text critic pe HotNews, referitor la o Scrisoare deschisă pe care a publicat-o Gabriel Liiceanu, protestând împotriva unei posibile manipulări a examenului pentru un post de lector universitar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Deci, pe scurt, care îţi e opinia în această privinţă? Ți-ai modificat-o cumva de la Scrisoarea deschisă?
ALEXANDER BAUMGARTEN: Am luat o distanţă, care nu-mi modifică opinia, ci dispoziţia psihică asociată ei. Cred şi acum că s-a petrecut o oroare, că un tânăr excepţional a fost refuzat, pentru a promova pe cineva care nu putea dovedi aceeaşi competenţă. Apoi, acesta este un caz individual al unui concurs organizat în România, tocmai după ce s-a dat o Lege a învăţământului care pledează pentru internaţionalizarea învăţământului şi a universităţilor româneşti. Dar acum am luat o distanţă, pierzând ceea ce aveam iniţial: respectul şi o oarecare dragoste faţă de o anumită parte a Filosofiei de la Bucureşti. Acum gândesc mai simplu: nu vor prestigiu internaţional? Clasarea şi finanţarea lor viitoare va arăta consecinţele acestei opţiuni.

A.C.: Întrebarea pe care o pun eu este dacă există totuşi o anumită legitimitate în a prefera un om care înţeleg că era un bun pedagog în Facultatea de Filosofie şi dacă singurul criteriu al unor articole şi publicaţii internaţionale este decisiv. Şi de ce pun această întrebare? Pentru că, în ultimul timp, ni s-a făcut capul calendar cu publicaţiile ISI. Ştiu că şi tu ai luat o poziţie la un moment dat, arătând că aceste publicaţii nu sunt absolut decisive de multe ori în domeniul umanioarelor, că mai sunt şi alte criterii care trebuie avute în vedere, că, de pildă, cărţile contează mai mult. Iată că acum ne aflăm exact pe poziţia de a susţine criteriile ISI.
A.B.: Să nu mergem încă aşa de departe, pentru că întrebarea ta e cumva cu doi paşi înaintea răspunsului meu. Vom generaliza imediat. Acum sunt dator cu încheierea răspunsului anterior. Am pierdut credinţa că, la Filosofie, la Bucureşti, aici şi tocmai aici trebuie să se manifeste excelenţa şi m-am gândit pur şi simplu, după ce am intervenit pe HotNews, după ce am citit reacţia facultăţii, că vor avea un punctaj produs exact de oamenii pe care îi au. Dacă privim peisajul, vom constata că există acolo o grupare foarte performantă, în faţa căreia toate facultăţile de filosofie din ţară trebuie să manifeste reverenţă: este partea de filosofie teoretică; dar, în acelaşi timp, există o parte de istoria filosofiei, unde nu există competenţa limbilor vechi, unde nu s-a produs nimic notabil în ultimii 15-20 de ani şi care, evident, va trage acea facultate în jos. Dar e dreptul lor să decidă. Nu trebuie să manifestăm patos.

A.C.: Eu aş spune că nu e chiar aşa simplu. Da, ei au decis, e dreptul lor să decidă. Dar se menţine obiceiul de a bloca examenele pentru cei veniţi din afară – şi când spun veniţi din afară mă gândesc şi la cei cu doctorate în străinătate, care vor să vină din nou în ţară. Până acum eu n-am prea văzut multe cazuri de succes de acest tip. Există aproape pretutindeni la noi un spirit de corp, nu numai în învăţământul universitar, ci şi în alte locuri, de exemplu în justiţie, un spirit de corp distructiv. Şi poate că asta a fost problema de la Filosofie. Dar hai să trecem peste acest episod. Aş vrea să te întreb dacă nu crezi că felul în care a fost totuşi abordată reforma are, cum spunea într-un editorial Nicolae Manolescu, la bază un spirit politehnist, ingineresc. Prea multe calcule, punctaje, număr de articole, număr de citări etc. Surprind ele realitatea?
 

A.B.: Există o crispare a umanistului în faţa criteriilor cantitative care îl evaluează. Dar lucrurile sunt mult mai profunde şi eu le-aş degaja pe trei secvenţe diferite. Prima ar fi înţelegerea evaluării cantitative în modul cel mai profund în care o putem gândi. A doua ar fi racordarea umanistelor la nişte standarde ale scientometriei care sunt într-adevăr cantitative şi pe care trebuie să le judecăm, înainte de a le pune doar pe seama politehniştilor. A treia: să gândim aplicarea acestor principii dincolo de nivelul teoretic şi să urmărim faptele care au rezultat deja din actuala Lege a învăţământului, pentru a putea să îi judecăm eficacitatea acesteia din urmă. Le voi lua pe rând.
Prima secvenţă: pot recunoaşte în această evaluare aceeaşi problemă care traversează România de la naşterea ei în modernitate, şi anume întrebarea legată de occidentalizare, pusă acum sub forma supunerii producţiei ştiinţifice româneşti unor criterii cantitative, în vederea finanţării cercetării. Dintotdeauna, aici s-au definit două extreme. Una dintre ele este o europenizare forţată, care înseamnă azi „standarde internaţionale în cercetare“, în interiorul căreia, fireşte, există spaima pierderii identităţii. Cealaltă extremă este apărarea identităţii locale cu preţul închiderii unor graniţe ale ştiinţei, ale cercetării. În interiorul acestor extreme, trebuie să găsim un termen mediu. Cum putem să facem parte dintr-o comunitate ştiinţifică internaţională fără să ratăm nimic din identitatea noastră?

A.C.: Eu nu cred că problema identităţii se pune atunci când faci articole ştiinţifice pe teme foarte generale. Nu asta e problema.
A.B.: Nu generalitatea sau particularitatea temelor contează, ci apartenenţa la o comunitate internaţională a cercetării care te validează sau te respinge, care arată unde eşti ca cercetător şi care nu mai poate fi folosită ca o formă de impostură academică, în care nu poţi să te arăţi priceputul satului, pentru simplul motiv că te văd şi te aud toţi. Internaţionalizarea aceasta aduce aşadar profesionalizare şi deontologie. Putem face parte din comunitatea ştiinţifică internaţională adoptându-i criteriile, dar judecând cu discernământ ponderea dintre evaluarea cantitativă şi calitativă. Aceasta este a doua secvenţă pe care am schiţat-o: când vorbim de scientometrie, în sensul unei evaluări cantitative, şi pe aceasta trebuie să o gândim în planul ei cel mai profund. El înseamnă a înţelege scientometria drept o formă de expresie a idealului modern care vrea să exprime prin cantitate, excesiv, tot ceea ce înseamnă produsul cunoaşterii. Acest ideal s-a manifestat la noi uneori isteric şi mai ales exclusivist, prin cei care, în anii trecuţi, au transformat alăturarea a trei litere (ISI) într-o sperietoare cu care ameninţau comunitatea cecetătorilor inadaptaţi la noii termeni. Şi totuşi, problema este că avem, firesc, nevoie de criterii cât mai bune pentru a înţelege valoarea unei cercetări şi pentru a găsi argumente convingătoare în a o finanţa sau nu. Iar aceste argumente înseamnă să nu reduci totul la cantitate, ci să echilibrezi, în judecata evaluării unei cereri de finanţare a cercetării sau într-un concurs pe un post, adică peste tot unde e vorba de bani publici, judecata calitativă cu judecata cantitativă. Nici una dintre ele nu poate avea o pondere mai mare în raport cu cealaltă.

A.C.: Ce pot constata deocamdată este predominanţa cantitativă. Şi să-ţi dau un exemplu. Pentru a deveni director de grant trebuie să fii prezent cu cărţi în nu ştiu câte biblioteci internaţionale. Aici cel mai bine ar ieşi Nicolae Ceauşescu, că el are foarte multe cărţi acolo. Altceva: se cere uneori, pentru abilitare, să aduci dovada unor citări. Dacă ai o cronică serioasă la o carte, asta trece drept citare, iar dacă cineva te trece într-o notă de subsol minusculă, asta se cheamă tot citare? Deşi ele au o valoare şi o pondere completamente diferită, pot fi ele punctate la fel? După mine, scientometria este o nerozie. Nu numai în domeniul umanistic. Dacă cineva publică un articol genial de fizică nucleară şi altul publică 200 de articole mediocre, cine are mai mult dreptul să devină profesor universitar?
A.B.: Simpla cantitate produce monştri. Am exemple simpatice în acest domeniu, din simplă experienţă. Totuşi, pledez pentru ideea că ea nu poate fi eliminată. Într-adevăr, orice criteriu cantitativ poate fi păcălit, dacă este lăsat să funcţioneze în regulile proprii. În finanţarea cercetării de anul acesta, într-adevăr, dar numai la nivel aparent, a existat o prioritate a evaluării cantitative. De fapt, sistemul evaluării a avut două etape, foarte matur şi eficient gândite: o primă evaluare cantitativă, dublată de una calitativă, lăsată în seama unei evaluări internaţionale. Ce poate fi mai bine decât să cauţi pe pământ cei mai competenţi oameni ai unui domeniu şi să îi rogi să facă o ierarhie justă în proiectele la care se pricep? Şi i-am găsit, şi am reuşit. Aceasta chiar dacă instrumentele cantitative nu au fost perfecte, pentru că nici comunitatea internaţională nu le oferă totdeauna la un standard excepţional.

A.C.: Eu am un criteriu, dar, din păcate, văd că nu ne preocupăm suficient de el. Acela de a face comisii bune calitativ, din oameni cinstiţi şi care nu sunt în conflict de interese. Până la urmă, asta este tot.
A.B.: Criteriul strict cantitativ produce aberaţii, dacă e folosit singur, iar cele mai bune instrumente existente mai greşesc. De pildă, m-am căutat pe mine însumi, pe celebrul sistem worldcat, folosit în evaluarea aplicaţiilor de finanţare depuse la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice în acest an. M-am găsit, dar şi cu o carte care nu era a mea, ci a colegului meu de catedră, domnul Andrei Bereschi, căruia îi semnasem o prefaţă de o pagină. Figuram ca autor pe worldcat, puteam lua fără nicio grijă acel punctaj, ca şi cum cartea ar fi fost a mea. Ceea ce înseamnă că sistemul produce monştri. Am pledat şi împotriva lui. Mi-am dat seama însă că este cel mai universal instrument internaţional prin care pot să-mi verific vizibilitatea. Şi, prin votul colegilor din Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, l-am adoptat.
În schimb, el nu este decât interfaţa cantitativă a unei judecăţi calitative care ilustrează ceea ce ai spus mai înainte. Iată în ce sens. În ultimii 20 de ani, finanţarea cercetării a fost distribuită pe criterii locale. Banii au mers cum au mers, rezultatele nu au fost pe măsura aşteptărilor, au existat momente asupra cărora planează suspiciuni, aşa încât finanţarea cercetării din acest an a decis să rupă nodul gordian şi să apeleze exclusiv la cercetători străini pentru a evalua ştiinţa din România, dând de fapt un vot negativ evaluatorilor români care, în 20 de ani, nu au reuşit producerea performanţei. Şi aceasta nu definitiv, ci până când ne vom forma instrumente de evaluare credibile şi eficiente, complementare evaluării internaţionale: o acreditare specializată a editurilor şi revistelor, un registru al cercetării care să evite repetiţia finanţărilor etc.

A.C.: Te referi la activitatea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice. E bine de precizat că asta este acum politica CNCS, de a aduce experţi străini.
A.B.: Aceşti evaluatori străini sunt invitaţi să judece exclusiv din punctul de vedere al calităţii. A lor este judecata calitativă, ei sunt acei oameni „oneşti şi cinstiţi“ pe care mizăm. Atâta doar că actualul CNCS s-a gândit să nu-i aleagă din comunitatea românească, până în momentul în care reuşeşte să formeze instrumentele locale credibile exemplificate mai sus. Adică ne-am gândit să invităm evaluatori străini cărora să le încredinţăm judecata calitativă, până în momentul în care vom produce nişte instrumente suficient de eficace pentru ca, punându-le şi în mâna evaluatorilor români, să avem garanţia unei evaluări performante, corecte, eficiente.

A.C.: Trebuie să producem oameni cinstiţi, nu instrumente.
A.B.: Adevărat, dar nu ştiu pe nimeni care să fi dat o reţetă de producere a lor; în schimb, instrumentele bine gândite pot constrânge la cinste, mai hobbesian, dacă vrei. Iată la ce instrumente mă gândesc. Am să spun un lucru care te va şoca. În finanţarea cercetării româneşti, până anul acesta, nu a existat memorie. Adică totul mergea în logica unui timp păgân care, odată cu consumarea lui, se reiterează şi uită ce a fost înainte, un timp circular. Nu a existat un timp linear, al memoriei şi al acumulării. Adică, evaluatorul nu avea niciodată la dispoziţie un răspuns la întrebarea: proiectul pe care îl citesc a mai fost studiat? Se repetă? Există aici o linie de cercetare? Pot încuraja ceva existent deja, promite ceva acest proiect, mai mult decât scrie în aplicaţie? Aceasta dădea posibilitatea unora de a-şi refinanţa proiecte care au mai primit bani, trăind o viaţă sigură, călduţă, pe o singură idee produsă cândva, în adolescenţă. O asemenea chestiune a fost acum eradicată, în sensul în care actualul Consiliu a înfiinţat un registru unic al cercetării, în care proiectele finanţate apar sub forma unui instrument pe care orice evaluator îl va consulta ca să înţeleagă care sunt direcţiile fundamentale de cercetare în România şi ce se repetă în van. Cu un asemenea instrument putem îngrădi corupţia. Mie mi se pare onest. Mai sunt şi altele: evaluarea revistelor şi editurilor umaniste este acum specializată pe domenii, certificând acele mecanisme editoriale care au un control specializat asupra calităţii unei publicaţii ştiinţifice. Ne interesează continuitatea şi construcţia culturală de lungă durată: am dat un semn în această evaluare că mizăm pe existenţa colecţiilor de carte ştiinţifică, pentru a proba existenţa unor comunităţi de cercetare care construiesc tradiţii.

A.C.: E un început bun. Trec la altceva. Tu ai vorbit de mai multe ori, ai scris şi o carte pe tema asta, despre problema umanioarelor în general, a filosofiei în special, cât şi a prezenţei (sau absenţei) limbilor clasice în sistemul nostru de învăţământ universitar şi preuniversitar. Te-aş întreba totuşi cum vezi această chestiune acum. Mai ales fiindcă am constatat că există o abordare a ministerului bazată pe principiul utilităţii imediate. De pildă se spune: universităţile vor trebui să ştie cât de repede se încadrează foştii studenţi şi dacă se încadrează în domeniul pe care l-au studiat. Mă întreb acum: dacă cineva urmează filosofia, cum se va încadra el în domeniul pe care l-a studiat?
A.B.: Mulţumesc pentru întrebare, cu ea ajungem la a treia secvenţă promisă la început: analiza a ceea ce facem din perspectiva consecinţelor care deja se văd. Fără îndoială că prezenţa filosofiei şi a umanistelor în modul în care este gândit sistemul de învăţământ actual este încă precară. Liceul este încă undeva într-o fază a afirmării identităţii naţionale, aşa cum avusese el cândva o misiune reală, în urmă cu mai bine de un secol. Se studiază şi acum atât de multă literatură română, atât de multă confesiune religioasă, încât abia dacă mai este loc pentru gândirea reflexivă şi materiile care îi corespund. Or, acest lucru ameninţă filosoful, evident. În schimb, în ce priveşte modul în care îşi găsesc disciplinele umaniste locul actual în finanţarea cercetării, în ierarhizarea învăţământului superior, cred că lucrurile s-au schimbat fundamental în bine; şi acestea sunt consecinţele la care vroiam să mă refer. În Bună dimineaţa, filosofie, o carte pe care mi-o iubesc ca pe o carte de copil, când abia deschideam ochişorii şi scriam în Idei în dialog diferite texte în care îmi imaginam cum mi-ar plăcea mie să fie finanţarea şi evaluarea cercetării româneşti…

A.C.: La ea mă refeream.
A.B.: … erau două idei pe care le retrăiesc în continuu de atunci şi pe care am încercat să le pun cât am putut în aplicare. Ele erau: un echilibru între judecata calitativă şi judecata cantitativă în evaluarea cercetării (în sensul în care mă simţeam şi eu presat, stresat, agresat de cantitativism) şi, pe de altă parte, o strategie foarte specială de construcţie a mediilor de cercetare românească (acolo mă gândeam doar la filosofie, dar principiul e universal). Dacă despre primul principiu am vorbit deja, al doilea se poate enunţa astfel: acum avem mai puţină nevoie de opere originale care să dea nişte sinteze individuale şi să ducă o instituţie în spate pe umerii unei singure persoane...

A.C.: Vorbeşti de parcă operele originale ar apărea ca ciupercile după ploaie!
A.B.: Genul lor există şi dacă este ilustrat de performeri mai mărunţi. Aşadar: în locul individualităţilor creatoare, avem mai mare nevoie de formarea impersonală a unor medii ştiinţifice iradiante, a unor şcoli cu dezvoltare de lungă durată, care să producă şi să pună la dispoziţia tuturor membrilor comunităţii noastre sursele semnificative ale domeniului. Pentru cazul filosofiei, este ca o sarcină de generaţie: a traduce textele fundamentale ale culturii filosofice, astfel încât ele să cristalizeze un limbaj, să ofere o problematică, să pună idei în circulaţie disponibile tuturor, astfel încât nivelul nostru comun de discuţie să crească şi, în locul unui arhipelag format din mici munţi submarini, să apară un continent. Aceasta pentru că istoria domeniului umanist, în România, numără personalităţi de excepţie între care nu există legături, continuităţi, filiaţii, tradiţii şi şcoli, pentru că ele nu întreţin încă un adevărat mediu de lungă durată.

A.C.: Într-adevăr, nu există un corp de specialişti în astfel de domenii, capabili să-ţi primească şi critice competent ceea ce ai făcut.
A.B.: Aici lipsesc două lucruri, nu doar corpul specialiştilor. El este absent, pentru că nu am avut o strategie de a forma medii, ci am admirat doar indivizi apăruţi fulgurant. Apoi, cât priveşte recenziile, lipseşte un cod deontologic al profesionistului care să se simtă dator să reacţioneze dacă în domeniul lui a apărut ceva nou. E un simţ al datoriei care lipseşte aici. Dar al doilea lucru care lipsea până acum era strategia noastră de a forma acest corp de specialişti. Acum, cel puţin un pas am făcut: am admis criterii de evaluare a cercetării umaniste încurajând producerea de ediţii critice. Acum aceste criterii există. Ele nu existau anterior. Înainte, nu conta pentru nimeni dacă l-ai tradus pe Kant. Acum, contează. Aici s-a produs o modificare fundamentală în 2011. Dacă citim criteriile prin care poţi deveni conferenţiar, profesor sau să primeşti un grant de cercetare, aici o carte de autor este ponderată cu o ediţie critică definită ca realizabilă cu maximă dificultate.

A.C.: Să înţeleg că ai avut un rol în impunerea acestui criteriu?
A.B.: Da, în formarea criteriilor de finanţare a cercetării, împreună cu celălalt umanist al Consiliului, istoricul Flavius Solomon, un distins cercetător de la filiala Academiei Române din Iaşi, definind conceptul ediţiilor critice cu dificultate maximă de editare.

A.C.: Aţi avut un vot?
A.B.: Da. Despre asta e vorba. Onest. Am scris acum cinci ani Bună dimineaţa, filosofie, iar acum mi-am văzut visul cu ochii, ridicând mâna şi spunând „da“. Mi se pare important.

A.C.: Da, este important. Până acum era totuna să traduci din franceză un text contemporan şi să traduci din greaca veche sau din sanscrită un text clasic şi să-l comentezi şi să-l introduci în mod competent.
A.B.: Ceea ce nu s-a înţeles atunci este faptul că a traduce un text vechi, care ţine de patrimoniul unei culturi şi implicit de rădăcina noastră intelectuală, înseamnă a-ţi gândi propria identitate şi a-i da determinaţii noi. Or, faptul de a da determinaţii şi a produce istorie şi progres spiritual printr-o traducere era complet absent în mintea celor care vedeau că iei un text original şi-i dai o variantă românească.

A.C.: De acord. Asta e o reuşită. Şi totuşi, ce vor face universităţile care vor trebui să urmărească ce fac foştii studenţii? Vor constata: 95% dintre ei nu-şi câştigă pâinea din filosofie. Pentru că aşa se va întâmpla, în mod evident. Sigur, vor fi câţiva care mai fac câte o traducere, dar majoritatea nu trăiesc din traduceri, ci din nu ştiu ce alt job. Conform acestor indicatori pe care îi anunţă d-l ministru Funeriu, ăştia vor fi desfiinţaţi.
A.B.: Fiind vorba de viitor, ca orice viitoare bătălie navală, despre care putem discuta oricât fără să ştim dacă va avea loc, am trei posibilităţi: să fiu foarte sceptic şi să spun că pentru filosof totul va fi foarte prost; să fiu ponderat şi să spun: s-ar putea să găsim câteva porţi de ieşire; sau să fiu frenetic şi să spun: vine paradisul filosofiei. Nu ştiu ce va fi, dar eu aş merge pe a treia variantă, cu două argumente. Primul este acela că ierarhizarea universităţilor ajută realizarea unor studii de înalt nivel acolo unde există performanţă, dirijând studenţii care o doresc spre aceste centre. Faptul că nu vei mai putea da un doctorat în filosofie oriunde...

A.C.: O paranteză: S-a făcut clasificarea universităţilor, foarte bine. În schimb, am aflat că unele universităţi de stat ierarhizate B, C continuă să dea doctorate. Nu le sunt interzise doctoratele, le sunt interzise doctoratele finanţate de la buget. Aşadar ele dau doctorate pe bani. Pentru că ele au avut de la ARACIS o acreditare a doctoratului, iar ARACIS, pentru că e o instituţie independentă de minister, nu s-a simţit obligat să se refere la clasificarea universităţii. Aici e o mare lipsă.
A.B.: E vorba doar de timpul necesar aplicării unei legi. Asta nu înseamnă că ele nu vor trece printr-un examen foarte critic şi foarte serios. Al doilea argument pe care voiam să-l dezvolt este faptul că succesul profesional al unui filosof, aşa ne arată statistica ultimilor 20 de ani în România, nu ţine neapărat de domeniul filosofiei. Cei mai buni profesionişti ai domeniilor conexe, începând cu finanţe-bănci, terminând cu media, jurnalistică sau diferite forme sunt absolvenţi de filosofie. Acest lucru dezvăluie ceva curios: că isteria persuasiunii de specializare lasă loc unei formaţii de cultură fundamentală, în care omul format cu vederi largi şi cu o cultură bine întemeiată adesea „bate“ specialistul.

A.C.: Ai statistica asta?
A.B.: O pot ilustra cu exemple.

A.C.: Bun. Întotdeauna am crezut că a avea un tip de gândire creativ şi în acelaşi timp ingenios şi logic te avantajează în orice domeniu. Dar asta să le-o spunem şi celor din minister, poate înţeleg şi ei asta. Şi acelaşi lucru l-aş spune şi despre alte domenii. Dacă cineva face filologie clasică – dacă mai face cineva filologie clasică –, e greu de crezut că-şi va găsi de lucru în domeniu, ca să spunem aşa!
Aş reveni acum de unde am plecat, ca să încheiem circular. Cum crezi totuşi că s-ar putea reduce spiritul de corp din universităţi? La noi, la Bucureşti, sunt facultăţi unde, ca principiu, nu intră nimeni din afară; nu e nici măcar invitat să ţină cursuri opţionale, chiar dacă ar avea ce să le spună studenţilor, pentru că ideea este: noi facem tot cu resursele interne. Şi, deşi studenţii au credite transferabile şi ar putea urma cursuri opţionale la diverse facultăţi, ei nu beneficiază în realitate de aceste avantaje decât într-o foarte mică măsură pentru că nu sunt încurajaţi să o facă. Şi nu sunt încurajaţi pentru că în general facultăţile se comportă ca nişte organisme închise şi impenetrabile.
A.B.: Nu vreau să produc o judecată universală, pentru că, dacă m-aş referi la nivelul universal, ar trebui să spun – şi aşa sună un răspuns corect – că este odios să te închizi într-o castă în care să ocroteşti impostura.

A.C.: Nu spun că întotdeauna este vorba de impostură. Dar adesea aici se ajunge.
A.B.: Aici vreau să ajung. De aceea nu vreau să produc o judecată universală, ci vreau să mă refer exclusiv la domeniul umanist, poate mai restrâns, la domeniul filosofiei. Cum transmiţi de la o generaţie la alta cunoaşterea în acest domeniu? Avem două modele, dintre care ambele cred că sunt deficitare şi, în spaţiul românesc, ca şi poate oriunde aiurea, produc accidente. Unul dintre ele este cel al concursului liber, în care vine orice competent, cel care a acumulat puncte pe criterii cantitative, cel care în judecata calitativă stă bine, cel care are o bună imagine. Iar celălalt model este cel al corpului închis...

A.C.: Este modelul patriarhal, să-i spunem aşa. În care există un patron, care-şi găseşte un discipol, pe care îl creşte, îl lasă în loc, eventual îl căsătoreşte cu fiică-sa, dacă are.
A.B.: Ceea ce în sine nu cred că este rău. Adică, avem de a face cu cealaltă extremă, faţă de concursul absolut liber, în care există o şcoală preocupată să-şi transmită cunoaşterea şi mesajul ei propriu către o altă generaţie care îl poate dezvolta. Este natural să-ţi alegi discipolul şi să-l creşti. Aşa e natural să transmiţi cunoaşterea în filosofie şi aşa s-a petrecut mereu acest lucru. Dar când e vorba de bani publici cu care finanţezi un post sau o cercetare, atunci societatea trebuie să aibă un instrument de control al faptului că acolo, într-adevăr, există profesionalitate. Ceea ce înseamnă că trebuie să găsim un termen mediu. Adică trebuie să găsim acel tip de şcoală în care să avem încredere, iar apoi să o lăsăm să-şi decidă care îi sunt urmaşii. Ambele forme de a alege urmaşi, exclusiv din interior sau exclusiv din afară, sunt falacioase în domeniul umanist. Eu nu i-aş spune patriarhal, ci magisterial. E până la urmă natural, într-o logică a culturii, să-ţi căsătoreşti discipolul cu fiica. Hai să dăm un exemplu. Mă gândesc la Symmacus şi la Boethius. Primul a transmis o tradiţie politică romană, un anumit tip de virtute politică spre Boethius, oferindu-i o bibliotecă, crescându-l, ajutându-l să scrie comentarii la Aristotel, dar şi căsătorindu-l cu fiica lui.

A.C.: Eu am un exemplu şi mai tare. Platon l-a lăsat moştenitorul Academiei nu pe Aristotel, care evident era „Messi“, ca să vorbim în termenii fotbalistici din Scrisoarea deschisă a lui G. Liiceanu; în schimb l-a lăsat în locul lui pe nepotul lui de soră, Speusippos, un filosof mediocru, care, însă, i-a continuat ideile. Ce-i drept, în acest caz, s-ar putea spune: da, dar nu era pe bani publici. Academia era o întreprindere privată.
A.B.: Excelent. Sunt fericit că ai dat exemplul acesta, pentru că întrebarea noastră acum s-a transformat. Adică nu se mai pune problema care este cel mai bun criteriu pentru ca o şcoală de umaniste să-şi aleagă urmaşii, ci cum să pui la îndemâna societăţii un instrument de control al banilor cu care ea finanţează o asemenea şcoală? Şi răspunsul aici este simplu şi revine la ce spuneam la început, legat de discernământul în evaluarea ştiinţei: printr-o ierarhizare a produsului ştiinţei, care este vizibilă, care este transparentă pentru toată comunitatea contribuabililor. Iar aici cantitatea are ceva de spus, bine temperată de o comunitate a savanţilor, una largă, internaţională, care şi-a probat, pe cât posibil, dragostea de cunoaştere. //