ANDREI PIPPIDI: Din Bucureştiul despre care vorbim acum, în 30 de ani vor rămâne doar cărţile poştale

Spuneaţi la un moment dat, în rubrica din Dilema Veche, că la început v-aţi temut că nu veţi găsi suficiente subiecte pentru o publicaţie săptămânală, dar aţi ajuns la concluzia că aţi avea nevoie, în ritmul în care se desfăşoară distrugerile din Bucureşti, de un cotidian. În acest cotidian al distrugerii Capitalei, care ar fi ultimele ştiri, după părerea dvs.? Ce v-a atras atenţia în ultima vreme?

La un colţ al străzii Christian Tell, la nr. 19, este o casă Ghika din anii 1890, care, după părerea mea, e una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat. Fără a fi de proporţii  impunătoare, ea se remarcă tocmai prin discreţia elegantă a unei clădiri neoclasice, semirotundă ca plan, cu o terasă care înconjoară o parte din latura dinspre stradă. Despre valoarea ei, ca arhitectură şi, în acelaşi timp, ca monument memorial, am scris de mai multe ori. Am arătat pericolul în care se găseşte când mi s-a atras atenţia că e vandalizată şi părăsită, fiind aleasă, împreună cu alte cinci clădiri din cartier, de către acelaşi investitor care plănuieşte să ridice acolo blocuri înalte.

Casele pe care le vedem aşa – există multe de acest fel –, abandonate, părăginite, sunt de cele mai multe ori sortite demolării şi, dintr-un motiv sau altul, cei care le-au pus gând rău nu atacă încă. Cauza poate să fie pur şi simplu lipsa de fonduri, pentru că o demolare costă. Sau poate fi  statutul de monument istoric ori împrejurarea că unul sau altul dintre ONG-urile care veghează asupra patrimoniului a atras atenţia asupra interesului clădirii. Atunci, tactica obişnuită este de a lăsa aceste case să se macine singure, până când vor ajunge într-o stare de colaps şi, ca să nu se prăbuşească, vor fi dărâmate. Aceasta e situaţia, de cele mai multe ori. E posibil, de asemenea, să nu existe o rea intenţie din partea proprietarului, ci, pur şi simplu, să fie vorba despre lipsa de mijloace pentru a restaura clădirea.

Cine ar trebui să se implice, dacă proprietarul nu o poate îngriji, când e vorba de o clădire cu valoare istorică?

Nu se implică nimeni. Legea din 2001 prevedea şi un ajutor din partea statului atunci când e vorba de clădiri a căror valoare de monument istoric e recunoscută, iar proprietarul nu e în stare să suporte singur cheltuiala. Ei bine, această prevedere a fost suprimată la Ministerul de Finanţe. Aşa că proprietarul e cel mult scutit de impozitul pe clădire. Şi gata, pe urmă lăsăm să treacă timpul, să curgă ploile şi zăpezile pentru care stau ferestrele deschise. Să dau un alt exemplu: două case închise şi goale pe Calea Griviţei, în apropiere de colţul cu strada Semicercului. Aceste case, asupra cărora am atras atenţia de mult, sunt o frumuseţe. Nu ştiu nici măcar ale cui au fost, n-am fost capabil să găsesc un crâmpei de istorie pe care să-l leg de existenţa lor. Dar este vădit că ar trebui cruţate. Şi sunt lăsate să se sfărâme. De câte ori trec pe acolo, mai văd câte o bucată care a căzut.

Care e situaţia acum cu Cinematograful Dacia?

Este, tot aşa, părăsit.

Aţi scris frecvent despre zona Griviţa, în general.

Am scris, şi fără nici un efect. În realitate, oricui îi vine mai uşor să spună că nu e răspunderea lui şi atunci toate astea se duc pe apa Sâmbetei.

Ce ne puteţi spune despre casa Oromolu şi Moara lui Assan, cele două cazuri sunt similare din punct de vedere al incendiilor?

În amândouă cazurile au fost incendii suspecte. În altă parte au fost înscenate chiar explozii de gaze.

False?

Pretexte pentru a provoca dărâmarea. Într-un singur caz, cine ştie ce noroc a făcut ca lucrurile să se desfăşoare altfel: o casă care stătea să cadă a trecut şi printr-un incendiu care a fost pus pe seama unor vagabonzi care se oploşeau pe acolo. Evident, pompierii au venit, au stins focul, dar clădirea era într-o stare şi mai jalnică decât înainte. După ce am scris despre acest incident, nu imediat, dar după vreo două luni, a început restaurarea. A fost cumpărată de cineva (te şi miri cum îndrăzneşte cineva să cumpere o casă adusă în starea asta), iar acum o văd restaurată. Nu la perfecţie, dar, în fine, casa salvată de-acum poate să înceapă o altă viaţă. A fost o împrejurare fericită, alte clădiri n-au avut acest noroc.

De cine a fost cumpărată?

N-am de unde să ştiu. Găsisem istoria ei. Casa e pe Hristo Botev la colţ cu Theodor Şerbănescu şi fusese a unei familii burgheze destul de importante, negustori bulgari stabiliţi în Bucureşti după Războiul de Independenţă. Dar din momentul când a fost naţionalizată a trecut prin vârste din ce în ce mai greu de îndurat.

Un reprezentant al unei organizaţii nonguvernamentale pentru salvarea Bucureştiului spunea la un moment dat că aproximativ 50% dintre noile construcţii din Bucureşti sunt ilegale. Este exagerată această estimare?

Evident, pentru asta trebuie să urmărească cineva situaţia generală, iar intervenţiile mele sunt punctiforme, se referă la cazuri particulare care îmi atrag atenţia. Sigur că există tendinţa de a nesocoti legea. De pildă, asemenea construcţii se ridică, dacă nu chiar în locul unei case istorice, atunci lângă clădirea de patrimoniu, pe care legea ar trebui s-o înconjoare cu protecţie pe 100 de metri. Ei, asta nu se respectă. Primul exemplu care îmi vine în minte: alături de casa din str. Buzeşti 42, în care a trăit Nicolae Iorga, clădire recunoscută ca monument istoric şi, prin urmare, având un statut special, a fost întâi o gogoşerie, pe urmă acea şandrama a fost înlocuită de un bloc, apoi blocul a crescut şi are acum vreo 4 etaje, devenind între timp un hotel chiar lipit de acea casă veche de o sută de ani. Norocul este - cel puţin până când, la iarnă, se vor desfrunzi copacii - că vechea casă, în care altădată se aduna redacţia Sămănătorului şi, săptămânal, se tipărea revista în pivniţă, este ascunsă de nişte salcâmi splendizi care au crescut în curte.

Ce se întâmplă în acest moment cu Hala Matache? Voiau să o mute, ce se preconizează în legătura cu situaţia ei?

E suspendată între cer şi pământ. Legal, acţiunile întreprinse împotriva Primăriei au avut succes. Clădirea a fost grav avariată cu buldozerele, într-un moment în care nu fusese declasată. De altfel, nu e nici acum. Când s-a văzut că nu merge astfel, s-a renunţat la asaltul direct, făţiş şi, de atunci, diverşi indivizi dubioşi dau târcoale pe acolo cu baroasele şi lărgesc spărturile în zid, până când aceste ziduri nu vor mai sta în picioare. Toate aceste agresiuni se desfăşoară sub ochii poliţiei, care nici gând nu are să intervină. În schimb, atunci când ONG-urile au organizat o manifestaţie de protest, Nicuşor Dan şi prietenii lui au fost îmbrânciţi în dube, ca şi cum ar fi fost nişte răufăcători. Deci asistăm la o complicitate evidentă între Primărie şi alte autorităţi, plus, probabil, unele firme, ca Euroconstruct, care acţionează pentru demolare.

De când scrieţi despre distrugerile care au loc în Bucureşti, având în vedere că sunt interese financiare foarte mari la mijloc, vi s-a întâmplat vreodată să fiţi ameninţat sau să vi se sugereze să încetaţi, să nu aprofundaţi un anumit subiect?

Nu chiar. Cel mult, mi s-a povestit că unul dintre aceşti oameni de afaceri, scos din sărite de faptul că cineva venise să fotografieze o casă a cărei dărâmare continua ilegal, a răcnit: „eşti din mafia lui Pippidi!“. Şi, cu această ocazie, am aflat că am o mafie. Sunt mândru, fiindcă, dacă e vorba de o mafie, suntem, ştiu eu?, câteva zeci.

Care vi se pare zona cea mai afectată din Bucureşti, în privinţa căreia aproape nu mai există speranţă de regenerare?

Calea Griviţei este atât de rău muşcată, încât nu cred că mai sunt speranţe, partea cea mai distrusă fiind, să zicem, de la Gară către Buzeşti şi încă vreo două grupuri de clădiri mai încolo. Mi se pare greu de spus altceva, pentru că e ca un bombardament. Sunt lovituri care cad pe neaşteptate, într-un colţ sau altul, după socotelile unor oameni pe care nu-i cunoaştem. Nu putem nici măcar afla numele lor. Există chiar un caz în care Ordinul Arhitecţilor era dispus să încerce o negociere, dorea, eventual, să cumpere o casă care a fost a lui Spiru Haret. Mai mult, acolo funcţionase înainte de război un muzeu închinat memoriei unuia dintre cei mai vrednici administratori pe care i-a avut naţia asta, creatorul învăţământului nostru modern. Ei bine, nimeni n-a putut să spună cum se numeşte proprietarul, pentru că acesta, evident, nu vrea să intre în tratative. Între timp agresiunea contra acestui monument istoric nu a încetat, i se smulg uşa, ferestrele... Aceeaşi situaţie am întâlnit-o, o repet a suta oară, în ce priveşte casa Nanu-Muscel din Piaţa Romană, lângă Academia Comercială. Conducerea ASE a vrut să cumpere această nobilă casă, care a împlinit un  veac, pentru a-i găzdui, de pildă, pe oaspeţii străini pe care îi primeşte sau pentru a instala acolo birourile unor profesori. A oferit o sumă atât de mare încât mi-e şi greu s-o cred. Dar proprietarul a refuzat. Pentru că, desigur, dacă această casă se va prăbuşi într-o zi, iar ziua aceasta nu e departe, un bloc înalt de beton şi sticlă se va ridica acolo, în Piaţa Romană, unul dintre centrele cele mai importante ale oraşului. Cum terenul este, în această zonă, cel mai scump din Bucureşti, va fi o sursă de venit extraordinară. Iar în vremea asta se adună mormane de gunoaie în jurul casei devastate.

Într-un articol de anul trecut, cred, vorbeaţi despre zvonurile privind o posibilă distrugere a Şcolii Centrale.

Da, a fost o alarmă foarte serioasă. Sunt sigur că această iniţiativă primejdioasă a fost blocată.

N-a fost o alarmă falsă.

Nu. Dar a existat o mişcare foarte puternică de apărare la mai multe niveluri. Vedeţi, trebuie să ştii în ce birou trebuie să intri, cine trebuie să dea telefon şi cui. Asta e valabil şi în bine, şi în rău.

Se poate spune că ceea ce n-a apucat să facă Ceauşescu în privinţa distrugerii oraşului a fost cumva desăvârşit în cei 22 de ani care s-au scurs de la Revoluţie încoace?

Desăvârşit, nu, însă continuat. Această acţiune este chiar mai agresivă decât înainte, pentru că atunci aveam un singur duşman. Ce hotăra el era imposibil de stăvilit, după cum foarte bine ştiu din cauza dărâmării unei case pe bulevardul care se cheamă acum Iancu de Hunedoara, fost Ştefan cel  Mare, casa lui Nicolae Iorga. (Cea de care am vorbit înainte, de pe Buzeşti, a fost locuinţa lui pentru numai câţiva ani, până în 1907, înainte de a se muta la Văleni.) Casa aceasta era, credeam noi, pe cale de a fi salvată. Numeroase persoane influente se asociaseră acestei încercări şi credeam că este o cauză câştigată. Din nenorocire, Ceauşescu a trecut pe acolo într-o dimineaţă şi a întrebat: „Ce e magherniţa asta?“. Şi i s-a răspuns: „E casa lui Iorga“. N-o să vă vină să credeţi - dar martori de încredere mi-au povestit -, reacţia lui a fost: „Daţi-i nişte bani ăstuia şi până luni să nu mai fie!“. Şi până luni n-a mai fost. Pur şi simplu. O casă care era de altfel donată de bunicul meu statului.

Asta era situaţia înainte de ‘89. Tot aşa, îmi vine în minte cazul dureros al unor clădiri care au fost sacrificate în vara anului 1989: splendida casă Olănescu, venind chiar din Piaţa Victoriei, între Ana Ipătescu, cum se numea pe atunci Lascăr Catargiu, şi Calea Victoriei, şi casa lui Gheorghe Balş, ceva mai încolo, pe Buzeşti, care a trebuit aruncată în aer cu dinamită, aşa de trainică era.

Ei, toate astea credeam că reprezintă un trecut închis. Acum, spre deosebire de acea perioadă, când ştiam de unde ni se trage, nu ştim niciodată de unde poate să vină lovitura, ce complicităţi se înnoadă. Şi mi-e teamă că, trebuie s-o spun, rămân din ce în ce mai puţine casele pe care ne străduim să le apărăm. Lista oficială din 2001 e incompletă, are lacune mari. Am crezut atunci, am sperat că nu orice casă construită sub Carol I trebuie ocrotită de un statut juridic special. În realitate, s-a ajuns ca, dacă nu există o protecţie legală, casa să fie condamnată şi, mai devreme sau mai târziu, să cadă pradă demolatorilor. Legile există, dar pur şi simplu nu se respectă.

În continuare, chiar şi acum, în 2012.

Da. Pentru că e foarte puternică, pe de o parte, indiferenţa locuitorilor oraşului faţă de un trecut de care au fost învăţaţi să se considere rupţi definitiv, iar, pe de alta, la fel de solid este interesul material sau, să-i spunem pe nume, lăcomia. Oamenii nu se mai gândesc decât la câştigul pe care îl poate aduce cutare casă moştenită sau recuperată, casă care, deodată, ar putea face bogăţia familiei pentru încă o generaţie.

În privinţa nesocotirii legii, când este vorba de clădiri de patrimoniu, vi se pare că Bucureştiul are un echivalent într-o altă capitală europeană?

Atena a trecut prin transformări uriaşe, în acest moment are populaţia unei ţări mai mici. Pare absolut nesfârşită, atât de mult s-a întins (aşa cum unii ar vrea să întindă şi Bucureştiul, din câte am auzit). Aşa că în centrul vechi, construit în secolul XIX, poţi să vezi case în paragină, poate chiar în prag de colaps, pe care însă nu le poate dărâma nimeni, fiindcă acolo, după ce în anii ‘50-’70 s-a demolat în neştire, s-a trecut la legi extrem de severe, care interzic dărâmarea sub orice motiv a caselor vechi. Şi atunci, şi acolo, ca şi aici, poate mai mult decât aici, vezi exemple de arhitectură frumoasă, nobilă, adusă în ultimul hal de dărăpănare. Aceste schelete îţi aduc aminte din când în când de oraşul care a existat odinioară: au rămas feroneriile la balcoane, la uşi sau la ferestre şi atât. Altminteri, în Occident, s-a părăsit tendinţa, altădată foarte activă, de a „moderniza“. Poate Bruxelles să fi avut cel mai mult de suferit, pentru că ajungi acolo şi te întrebi: „A fost bombardată capitala Belgiei?“. Nu, bineînţeles, şi, cu toate acestea, aproape întregul centru este refăcut, cu excepţiile pe care le ştie orice turist: Marea Piaţă, câteva străzi. Acolo s-a mers foarte departe, s-a pătruns foarte adânc cu reconstrucţia.

Cum priviţi situaţia clădirii fostului restaurant al Casei Regale Flora, de pe Kiseleff, a cărei demolare a fost considerată de Curtea de Apel ilegală? Primăria Capitalei ar trebui să o reconstruiască, nu?

Evident, reconstruirea unei case demolate ilegal e prevăzută prin lege. Nu ştiu dacă răspunderea îi revine Primăriei sau persoanei care cumpărase imobilul, aşa cum a acumulat şi multe alte proprietăţi în scopuri de speculă.  Singura dată când un ministru al Culturii a încercat să respecte această prevedere legală a fost atunci când Ion Caramitru a aflat că la Botoşani s-a dărâmat o casă veche boierească şi a dorit s-o reconstruiască. Însă Caramitru n-a mai fost ministru, iar casa nu s-a reconstruit.

Deci în aceşti 22 de ani s-a întâmplat o singură dată ca un demnitar să respecte această prevedere, a reconstruirii unei case demolate ilegal, sau măcar să dorească s-o respecte?

După ştirea mea, da.

În această atmosferă generală de nepăsare sau distrugere, vedeţi şi semne încurajatoare în privinţa apărării clădirilor istorice din Bucureşti? De unde vin ele?

Văd, în orice caz, interesul crescând pe care îl are, de doar doi-trei ani, opinia publică faţă de această problemă. Acest interes se manifestă, de exemplu, la nivelul studenţilor, de la Arhitectură şi nu numai. Se manifestă prin diverse acţiuni publice, despre care ştiţi, prin manifestaţii, prin expoziţiile organizate privat de grupuri de persoane, care vor, de pildă, să arate cu fotografii devastările săvârşite şi nevoia imperioasă de a rezista. Da, sunt bucuros să văd cum se leagă în momentul acesta diverse alianţe între apărătorii vechiului oraş. E clar, înotăm împotriva curentului. Dar asta nu ar trebui să ne descurajeze. Eu aş vedea mai degrabă unele succese, ici-colo, care, deocamdată, nu pot fi decât izolate.

Cum vi se pare renovarea sau amenajarea care a avut loc în centrul istoric? Poate fi ea un model şi pentru alte zone ale Bucureştiului?

Din punct de vedere al profesiei de arhitect sau din perspectiva judecăţii istorice, nu e exemplară. Dar poate fi un model ca succes. Vreau să spun că a stârnit curiozitate, simpatie, văd că e un cartier din ce în ce mai căutat de oamenii care caută un divertisment şi, sigur, pe calea asta trebuie mers înainte. Altfel, clădirile restaurate la perfecţie de arhitecţi sunt puţine. Totdeauna citez casa Petraşcu din Piaţa Romană, de care s-a ocupat arhitectul Beldiman, casă care acum adăposteşte o librărie, ceea ce e o destinaţie foarte bună. E una dintre cele mai frumoase case care au fost reabilitate.

Dintre toate clădirile despre care aţi scris, de care v-aţi simţit cel mai legat afectiv? În care situaţie v-aţi implicat emoţional cel mai mult?

Sunt totdeauna implicat, fiindcă e ca şi cum te-ai găsi în faţa unei persoane accidentate căreia vrei să-i dai ajutor înainte să treacă şi alte maşini peste ea. Deşi, hai să încercăm. E un alt exemplu, din păcate, al unei  clădiri care nu a fost şi poate nici nu va fi salvată; deocamdată situaţia ei este neschimbată de şase ani. E vorba despre casa lui Pompiliu Eliad, pe cheiul Dâmboviţei, lângă Podul Hasdeu, un mic castel în stilul istorist francez, care era, acum un secol, locuinţa unui profesor, critic literar şi chiar istoric. Aşadar, vorbim despre o clădire care merită, şi prin valoarea ei memorială, şi prin calitatea acestei arhitecturi care evocă o epocă, să fie restaurată. Vedem că locuiesc acolo o familie sau două de oameni fără căpătâi, nevoiaşi, care sunt toleraţi cum ai primi un câine vagabond pe lângă casă, iar asta în orice caz nu va dura multă vreme. Nu se face nici o încercare de a apăra casa sau măcar de a-i aduce reparaţiile strict necesare.

Să presupunem că aţi fi primarul Bucureştiului...

Doamne fereşte!

Care ar fi măsurile pe care le-aţi lua pentru protejarea clădirilor de patrimoniu ale Capitalei?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Eu socoteam că-mi fac datoria doar trăgând un semnal de alarmă. A fi primar aici ar fi o tristă soartă, o sarcină care într-adevăr ar putea să sperie pe cineva. Mă mir întotdeauna că se găsesc oameni care sunt gata să accepte, ba chiar râvnesc să obţină această funcţie. În orice caz, nu-l întrebaţi pe d-l Oprescu, pentru că ştiu ce vrea şi aici nu sunt de acord.

Cu ce anume nu sunteţi de acord?

Cu risipa de bani în proiecte grandomane când cu mai puţini s-ar putea investi în identificarea şi prezervarea clădirilor vechi. Poftim, de două-trei săptămâni, observ o activitate febrilă, înverşunată, pentru a înlocui asfaltul trotuarelor cu dale de piatră la Şosea (după ce piatra cubică de pe carosabil, varianta veche, a fost înlocuită cu asfalt) şi pentru a înlocui (iarăşi!) bordurile în centrul oraşului. Cineva ar putea să creadă că sunt bani risipiţi.

Cum vedeţi Bucureştiul peste 20-30 de ani, dacă tendinţele de acum continuă?

Nu vor mai rămâne din clădirile despre care vorbim acum decât cărţile poştale. Adică poze de vândut pentru turişti. E un asemenea haos în oraşul acesta, o confuzie totală, încât nici măcar nu poţi spune: „peste 20 sau 30 de ani va arăta aşa sau altminteri“. Nu vă poate răspunde nici Oprescu, fiindcă nici el nu are o idee clară despre ce trebuie făcut. Din păcate, sunt 50 de ani şi mai bine de când se tot spune că oraşul acesta are nevoie de o concepţie pentru viitorul său. Ei bine, ea nu s-a închegat încă, pentru că nu s-au unit încă bugetele sectoarelor într-unul singur. Din acest motiv, precum şi din cauza unor manevre politicianiste, sunt mişcări contradictorii şi totul se schimbă cum se schimbă frunzişul după anotimpuri.

Dintre toţi primarii sau consilierii care s-au perindat la conducerea Bucureştiului în ultimii 22 de ani, vi se pare că au existat unii mai receptivi la sugestiile de a proteja patrimoniul decât ceilalţi?

Cinstit să spun, nu.

Interviu cu ANDREI PIPPIDI, realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU