Pe aceeași temă
Într-un articol din revista Le Débat din 2003, Paul Ricoeur vedea o legătură între puterea traumatică a memoriei şi memoria afectivă a fiecăruia dintre noi. Cum împăcaţi în scrierile dvs. această putere traumatică a memoriei cu memoria afectivă a oraşului?
Cred că ele sunt despărţite artificial sau didactic, pentru că e una şi aceeaşi, la fel ca sensibilitatea fizică la plăcere sau durere. Constat însă că nu avem toţi în aceeaşi măsură această însuşire şi că sunt mulţi oameni în jurul nostru care nu posedă deloc aceste forme de memorie, nici afectivă, nici traumatică. Traumatică, ce să mai vorbim, e greu de găsit. Dar nici afectivă, aşa au crescut, lipsiţi de acest lob al creierului. Şi, evident, asta nu e, cred eu, spre binele societăţii în care trăim, mai săracă sufleteşte în felul acesta, mai expusă poticnirilor, greşelilor. Aici se găseşte probabil rădăcina unui rău mai mare: indiferenţa faţă de tot ce nu este interesul personal cel mai meschin.
La începutul anilor 2000, a apărut un număr tematic în Le Monde intitulat Tout garder?, adică: să nu renunţăm la nimic? În Occident, nu poate fi tăiat un arbore pentru că sub coroana sa a luat odată masa Churchill. Glumesc, desigur. Noi, în România, avem o prea mare delăsare şi foarte puţin respect faţă de memorie. Cum vă explicaţi din punct de vedere istoric această fractură între Orientul şi Occidentul Europei?
Momentul în care s-a format statul român modern, adică această societate s-a întregit în interiorul unor graniţe care în sfârşit corespundeau concepţiei naţionale, a venit târziu. În ajunul acestor mari transformări, şi tocmai pentru a le grăbi, s-a dezvoltat la noi istorismul. Cu greutate, n-a fost primit uşor. Societatea românească de la sfârşitul secolului XIX se găsea oarecum în condiţii asemănătoare cu cele pe care le trăim astăzi. Era preocupată de organizarea economică şi socială mai mult decât de aceste probleme ale identităţii istorice. Şi atunci s-a întâmplat un fenomen pe care îl recunoaşte numai istoria literară...
Ca de obicei, îmi permit să adaug.
Dar îl judecă greşit. Adică superficial şi tendenţios: semănătorismul. Sunt cel puţin patru generaţii de când e condamnat semănătorismul, fără apel. Indiferent de valoarea inegală a reprezentanţilor lui în materie de literatură, el tocmai asta a fost: o mişcare de creare a memoriei şi de înteţire a ei, de consolidare a cunoştinţelor istorice şi de răspândire a lor. Îmi daţi voie să spun că această acţiune era însufleţită în cea mai mare măsură de un singur om, Nicolae Iorga. Singur n-a fost niciodată, pentru că a avut alături istorici sau scriitori şi, mai ales, a avut elevi. Deci ceea ce se înfiripa în preajma primului război mondial şi în preajma Unirii a mai durat două generaţii. E foarte mult pentru acţiunea unui om sau a unui grup. Dar pe urmă împrejurările istorice au trunchiat această acţiune, au împiedicat continuarea ei. Ce vreau să spun cu asta? Deja în anii ‘30 mişcarea era puternic contestată, după cum ştiţi, de altă generaţie, care ţinea să-şi afirme propria originalitate şi care, evident, necunoscând din experienţă personală împrejurările în care se formase mişcarea pe care o combăteau, nu realizau importanţa şi utilitatea ei în dezvoltarea naţiei. Şi atunci, evident, a venit întâi această desprindere de mişcare, contestarea ei şi pe urmă schimbările foarte abrupte, dramatice, războiul, regimul comunist, altă ţară. Încercarea de a crea o memorie durabilă şi larg răspândită până la nivelul intelectualităţii satelor s-a epuizat, s-a sfârşit. Eu am cunoscut câţiva supravieţuitori care puteau duce mai departe această învăţătură şi care au murit singuri şi trişti. Uite, am aici pe birou o carte care trebuie să fi apărut prin 1910. O semnează Alexandru Lapedatu, istoric şi om politic liberal, care a fost un vârf al primei generaţii de elevi ai lui Iorga şi care a urmat calea deschisă de dascălul său, el, în direcţia protecţiei monumentelor istorice. Cartea se cheamă Monumentele noastre istorice şi este o culegere de texte de diverşi autori despre cele mai importante piese ale zestrei noastre istorice. Biserici şi mănăstiri moldovene, Cetatea Severinului, Mănăstirea Govora, Mănăstirea Dealu etc. Este o carte foarte semnificativă pentru un anumit moment al dezvoltării acestor studii şi nu numai a lor, ci a unei întregi sensibilităţi memoriale.
Sociologul Maurice Halbwachs, în cartea sa Cadrele colective ale memoriei (apărută recent şi la Institutul European), spune că „memoria colectivă este o reconstrucţie a trecutului, o sedimentare a amintirilor“ şi că „memoria colectivă a unui grup social are nevoie de puncte de sprijin“. Care mai sunt azi punctele de sprijin ale memoriei colective a Bucureştiului?
Mă tem că nu sunt cele pe care le-aş fi ales eu. Este vorba pur şi simplu de cele care au fost popularizate, cele care apar pe cărţi poştale: Ateneul, inevitabil, şi, vai, Casa Poporului. Aşa că trebuie să fii un rafinat estet ca să-ţi aduci aminte de Stavropoleos sau, alegerea mea, Biserica Kretzulescu. Punctele de reazem au fost supuse, întâi, unei selecţii brambura, adică întâmplătoare şi, al doilea, mai şi dărâmăm din ele. Asta e, din păcate. Văcăreşti ar fi putut să fie un punct de reazem, n-a mai ajuns să fie. Şi ce punct de reazem! Ce extraordinar monument, întru totul spre gloria acestei ţări...
În cel de-al treilea volum al trilogiei Les lieux de mémoire ( 1992), istoricul Pierre Nora a publicat un studiu intitulat Generaţia ca loc memorial. Memoria unei generaţii, spune el, nu este în legătură cu psihologia individuală. Ea se concentrează în locuri comune şi centre de participare comune. Dacă luăm această idee ca reper, putem spune că există memorii generaţionale diferite ale oraşului Bucureşti?
Că au existat este absolut sigur, îmi dau seama citind cărţile mai multor generaţii. Nu încape îndoială. În momentul de faţă mă întreb ce a mai rămas dintr-o altă memorie decât a generaţiilor astăzi în viaţă. Cei mai vârstnici dintre noi, din ce în ce mai rari, au avut un Bucureşti al lor, fără îndoială, care era la vremea sa un Bucureşti nou, un Bucureşti aproape revoluţionar, dacă-mi îngăduiţi cuvântul. Era în primul rând un oraş cu multe spaţii verzi, deschise pentru plimbare şi chiar pentru petrecere, pentru că, desigur, erau oameni care trăiau mai uşor, într-un stil aproape hedonist.
Cum ar fi, de pildă, cultul grădinii de vară, pe care l-am pierdut astăzi...
Cu totul. Ceea ce ne face să ne uităm la Atena ca la un Bucureşti regăsit.
Am trăit mulţi ani în Occident, ca student. Acolo, când primăria sau autorităţile locale construiau ceva pentru binele cetăţeanului, şantierul era deschis. În România, în Bucureşti în special, când se construieşte ceva, chiar şi pentru un aşa-zis bine public...
Se ridică parapete.
... de 3 metri, se sudează panouri metalice, se angajează „badigarzi“ pentru pază, combinaţie toxică de mafie şi miliţii paramilitare. Cel mai rapid exemplu care-mi vine în minte este Piaţa Obor. Cum vă explicaţi acest lucru?
Este unul dintre reflexele, atâtea din păcate, pe care autorităţile de astăzi le-au moştenit de la autorităţile de ieri. Adică ideea că aici nu se îngăduie niciun amestec, nici măcar privirea din afară, care poate fi critică. Nu vă vom arăta decât în ziua inaugurării cu foarfeci, flori şi cu fanfară ceea ce s-a lucrat timp de luni sau chiar ani.
Acum trei-patru ani am primit vizita unor buni prieteni din Elveţia. Ca orice „bun“ bucureştean, am încercat să-i farmec, să-i introduc în istoria oraşului arătându-le albumele cu Bucureştiul anilor ‘30 etc. Unul dintre ei s-a uitat atent la imagini şi a spus: „vai, ce interesant fenomen de continuitate!“. A observat că reclamele erau plasate la fel de anarhic şi haotic în acei ani ca şi acum. Întrebarea mea: dacă e să ne referim doar la comunicarea vizuală, nu ne înscriem într-o continuitate de veselă dezordine balcanică a comunicării vizuale?
Dar este iarăşi absolut firesc, pentru că este semnul exterior al unei frământări, al unei creşteri rapide, precipitate chiar, şi până şi stângăcia cu care sunt scrise unele cuvinte sau nume pe reclame arată această grabă, această alergare înainte. Apropo de reclame, ca o dovadă de cât de prăpăstioasă era imitarea, pe la începutul lui 1917 au apărut în Bucureşti o mulţime de reclame în nemţeşte. Asta este! O dată e o ocupaţie, o dată e pur şi simplu prestigiul străinătăţii care invadează.
Statele „tinere“ din Estul Europei au avut tendinţa de a imita, de a arde etape vrând să se racordeze la Europa. Personal, am impresia că România o face cu o pasiune mai mare decât vecinii săi. Cum se explică oare acest fapt?
Nu cred. Cred că doar noi ne batem cu pumnul în piept şi ne punem cenuşă în cap. Vreau să spun că, da, acest blam este meritat, dar l-am putea împărţi şi cu vecinii noştri. Ce vreţi? Am mers în acelaşi pas. Nu mai e vorba de decalaje aşa de puternice ca acelea la care făceam referinţă mai devreme: Franţa, Italia, Germania – altceva.
Aţi vizitat de curând capitalele vecine? Cum arată? Puteţi să faceţi o comparaţie cu Bucureştiul?
Într-un articol din Dilema Veche fac o comparaţie cu Belgradul şi altădată voi scrie ceva asemănător pentru Sofia. Asemănări şi mai mari văd cu Atena. Atâta doar că acolo nici nu mai e un oraş, acum e o ţară. S-a întins aşa de mult încât este tipul de metropolă pe care îl creează o ţară în curs de dezvoltare. Sau, cum le numeam altădată, ţări înapoiate. Nu ieşim deci din acest ritm. Sau cu diferenţe neînsemnate.
La fel de mutilate sunt oraşele şi acolo? Tot la fel de haotice planurile de construcţie?
Ei nu l-au avut pe Ceauşescu, care, totuşi, e responsabil de foarte mult din ce s-a făcut în Bucureşti. A avut vreo 10-15 ani ca să-şi aducă la îndeplinire visurile de urbanist. Dar, iată, de pildă, o comparaţie cu Atena ne arată că, după ce în anii ’50-’70 a fost o speculă de terenuri sălbatică, care a distrus foarte mult şi în Capitală, şi în provincie, acum au apărut nişte legi atât de drastice încât s-a ajuns la o situaţie pe care şi noi o cunoaştem, măcar pe alocuri. Pe străzile din centrul oraşului sunt schelete de clădiri gata să se prăbuşească, părăsite şi lăsate în voia ruinei de decenii, te uiţi cu jale la eleganta feronerie a balcoanelor ce stau să cadă. Nu văd deosebiri mari. Dar măcar e un semn că legislaţia e luată în serios.
Dar imaginea clădirilor nou construite reflectă imaginea vremurilor pe care le trăim? Recent am vorbit cu un cunoscut arhitect român care mi-a demonstrat cu argumente că unele dintre ele sunt totuşi nişte clădiri reuşite.
Chiar sunt.
Atunci de unde vine sentimentul acesta de inadecvare a lor cu mediul înconjurător?
Păi, sunt două lucruri diferite. Pot să fie reuşite, fără să fie adecvate. Unele, puţine la număr, îndeplinesc ambele condiţii. Iar cele mai multe, desigur, sunt doar imitaţii a ceea ce se făcea în Occident acum 30 de ani şi, slavă Domnului, nu se mai face. Acolo.
După ce am citit cartea lui Jurgen Habermas despre spaţiul public din Occident, m-am gândit dacă nu cumva religia ortodoxă a modelat un alt raport faţă de spaţiul public, radical diferit de cel din Occident. Am impresia că, aşa cum putem vorbi de o linie Huntington a geopoliticii în Europa, am putea vorbi şi de o linie Huntington a preţuirii spaţiului public. Exemplul pentru mine este oraşul Sibiu şi fericita reconstrucţie a centrului, deocamdată. Ştiu că este o întrebare delicată, totuşi: ortodoxia ne-a modelat o altă atitudine faţă de spaţiul public? În sensul că ne simţim foarte bine în spaţiul nostru strâmt interior, foarte intim, dar nu ne pasă foarte mult de ceea ce se întâmplă în afara porţilor bisericii? Simplific, evident.
Nu simplifici. Greşeşti pur şi simplu, luând în consideraţie împreună două tipuri de spaţiu public. Spaţiul public în interiorul bisericii care adună comunitatea la un loc şi spaţiul public al pieţei, care e la altă scară şi care are nevoie de o privire de ansamblu. Această privire de ansamblu, da, hotărât, lipseşte. Lipseşte de aici, dar nu a fost pentru că din capul locului vatra cultului ar fi fost mititică şi concentrată pe interior. Sfânta Sofia, iartă-mă, este totuşi tot ce poate fi mai răsăritean şi deci mai ortodox. Dar Bizanţul a căzut şi pe urmă au venit turcii, în timpul cărora nu se puteau croi biserici noi, decât dacă le săpau ca bordeiele în pământ. Nu te uita la situaţia noastră, care a fost privilegiată faţă de sudul Dunării. Şi nici noi n-am folosit prea mult aceste avantaje. Doar din când în când şi ne gândim cu mândrie şi recunoştinţă la aceste excepţii. Este deci un element de care trebuie ţinut seama. Pe urmă, după turci vin ruşii. Adică, ortodoxia secolului XX este o ortodoxie rusificată la o scară maiestuoasă, aşa se poate vedea la bulgari, la sârbi, la greci, ba sunt unii şi la noi care jinduiesc după un monument care să imite această întrecere întru măreţie, care ne lipseşte. Asta e. În sfârşit, dă-mi voie să mai introduc undeva în această discuţie o propunere simplă pe care aş face-o. Pentru că am văzut în străinătate acest spectacol care m-a surprins şi m-a emoţionat. Era vorba de un oraş german unde era necesar să se adune bani pentru restaurarea unui monument medieval, la Mainz. Şi atunci am văzut că mai mulţi particulari s-au asociat pentru acest mic joc de societate: adică au pus la bătaie cafeaua lor şi prăjiturile lor, anunţând că banii pe care îi va plăti orice trecător pe tejgheaua lor vor fi puşi pentru restaurare. Era un mic sacrificiu pe care îl făceau aceşti oameni, dar în acelaşi timp un fel foarte cordial de a atrage atenţia trecătorului şi de a obţine de la el o ofrandă.
Dominique Volton, marele specialist al comunicării în spaţiul public din Franţa, afirmă: „nu există un singur spaţiu public, ci mai multe spaţii publice, care se negociază reciproc“. Dumneavoastră şi ceilalţi cărora le pasă de soarta oraşului, în care dintre ele v-aţi situa?
Mi-e greu să înţeleg ce vrea să zică Volton prin spaţii publice concurente, dacă nu cumva e chiar ce spuneam eu adineaori, despre biserică şi piaţă. Însă eram pe punctul să te întreb eu pe dumneata: ai văzut undeva un spaţiu public care să fie rezultatul consensului populaţiei, al acordului solidarităţii? Da, poate în oraşele elveţiene, pe care, ştiu, le cunoşti bine. Dar e o excepţie. În restul Europei, de obicei este voinţa impusă de sus în jos a guvernanţilor, a echipei care se găseşte la putere.
Puteţi face o caracterizare globală a rolului mass-media în actuala criză a patrimoniului bucureştean?
Am putut constata cu satisfacţie, în ultimele luni, că mass-media, întâi unele ziare, pe urmă şi televiziunile, au înţeles importanţa acestei probleme. Creşte numărul asociaţiilor în societatea civilă care îşi propun să stăvilească distrugerea centrului istoric al Capitalei. Şi sunt oameni care acţionează cu tenacitate şi competenţă. Aş cita numele lui Nicuşor Dan. Şi din fericire nu e singur, Andrei Bârsan, de asemenea, nu-i înşir aici pe toţi cei care ar merita şi ei o menţiune onorabilă. Rămâne să vedem ce efect va avea această mişcare, fiindcă deocamdată ea nu a dus la rezultate practice. Ea a dus doar la conferinţe de presă şi adunări frecventate, în fond, de oamenii care aveau de acasă aceeaşi părere: trebuie cruţat puţinul ce a mai rămas din Bucureştiul istoric. După umila mea părere, în loc să ţinem câte două parastase pe săptămână după casele dărâmate, ar fi mai bine să aplicăm legea. Deci să se ia măsuri drastice împotriva celor pe care îi ştim vinovaţi de asemenea vandalisme. Cine este, de exemplu, firma Trei Lacuri SRL care a dărâmat casa de pe str. Maria Rosetti? Cât o să tolerăm distrugerea Morii lui Assan, bucată cu bucată, de către Grâul SRL? Se şterg urmele înainte şi după demolare.
În Occident, oraşele investesc mult în memoria colectivă, se ocupă atent de patrimoniu mai bine decât statul şi devansându-l uneori. De ce nu se întâmplă acelaşi lucru şi la noi, ci, din contra?
Poate că greşesc. Nu pot să afirm că aş cunoaşte situaţia pe întreg teritoriul. Cred că sunt şi autorităţi municipale ori judeţene mai sensibile din când în când la aceste probleme. Depinde de cine a dat un telefon, cine s-a prezentat în audienţă şi a izbutit să determine o mişcare benefică. Dar în multe alte cazuri ştim că, dimpotrivă, aceste autorităţi lucrează duşmăneşte, împotriva patrimoniului şi în avantajul unor protejaţi ai lor. De ce să ne mirăm? Nu vedem aceleaşi lucruri la scara întregii ţări?
Ştiu că istoricii detestă să facă proiecţii istorice pentru viitor. Şi totuşi: cum vă imaginaţi Bucureştiul anului 2050?
Îmi pare bine că n-o să-l văd. //
Trecutul
Sub domnia lui Carol al II-lea oraşul a cunoscut o modernizare îndrăzneaţă a centrului. Ei, după asta nu mai văd nimic. Doar cărţile ne mai spun ce fusese înainte, cum simţeau bucureştenii acest oraş în care incă nu despărţeau trecutul de prezentul lor, care e acum trecut pentru noi.
Prezentul
Placa memorială de pe locuinţa lui Vlahuţă de pe Visarion, menţionând trecutul casei, a dispărut cu mult înainte de demolare. Mi-am spus: „S-a scos placa pentru a inlesni vânzarea casei, ca să şteargă orice memento“. Într-adevăr, cei care au cumpărat-o, fără placă, au dărâmat-o şi în trei luni s-au ridicat cinci etaje.
Respectul
Ne găsim în faze diferite de dezvoltare şi tocmai aceasta îndreptăţeşte încrederea mea într-un viitor în care să fim şi noi respectuoşi cu un trecut din care am purces. Un trecut de care nu suntem câtuşi de puţin străini, chiar dacă ţinem ochii închişi. Şi atunci, aş spune că suntem rămaşi în urmă, pur şi simplu.
Monumentele
Iniţiativele cetăţeneşti pentru întreţinerea şi restaurarea monumentelor, similare cu cele din Occident, lipsesc cu desăvârşire la noi. Ele ar fi o soluţie de deblocare a
situaţiei, în loc să ne cheme ministrul Culturii la cuvântări despre asemenea probleme, unde să ne jeluim, să ascultăm muzică şi să aprindem lumânări.
Bucureşti, 23 iunie 2009
Interviu realizat de MIREL BĂNICĂ
