Pe aceeași temă
Revista 22 a realizat în exclusivitate un interviu cu Andrew Exum, expert în contrainsurgenţă la Center for a New American Security (CNAS) şi fondator al blogului Abu Muqawama.
Care este strategia NATO pentru următoarele 12 luni în Afganistan?
Ceea ce îşi propune generalul Stanley McChrystal să facă în Afganistan se rezumă la implementarea unei campanii de contrainsurgenţă, al cărei obiectiv primordial este protejarea populaţiei civile. Pe fond însă, ne confruntăm cu două obstacole majore: nu dispunem de suficiente trupe NATO şi afgane pentru a proteja întreaga populaţie, ceea ce ne obligă să ne concentrăm prioritar pe cele mai populate regiuni aflate sub controlul talibanilor. A doua problemă majoră o constituie nu doar slăbiciunea structurală a guvernului afgan sau ineficienţa unor instituţii cheie, precum forţele de securitate locale, ci mai ales comportamentul rapace al anumitor oficiali guvernamentali. Afganistanul se află pe locul 5 al celor mai corupte state din lume (este depăşit doar de Haiti, Myanmar, Irak şi Somalia), în condiţiile în care comunitatea internaţională încearcă din răsputeri să consolideze legitimitatea guvernului de la Kabul. La acest moment, criza de legitimitate a guvernului de la Kabul reprezintă o ameninţare la fel de mare pentru succesul misiunii NATO din Afganistan ca şi insurgenţa talibană. Să nu uităm natura războiului pe care îl purtăm în Afganistan: insurgenţele sunt în mod fundamental competiţii de guvernare. Strategia talibană presupune o tactică de uzură, de subminare sistematică a performanţei guvernului de la Kabul, astfel încât acesta se află într-o permanentă cursă contra cronometru pentru a-şi demonstra eficienţa şi pentru a-şi câştiga legitimitatea. În final, totul se reduce la o problemă simplă de guvernare: care dintre cele două părţi reuşeşte să impună o structură eficientă şi legitimă de autoritate asupra populaţiei locale.
Misiunea principală a NATO în Afganistan a devenit protejarea civililor. Totuşi, de ce efortul major al operaţiunilor NATO nu este orientat spre eliminarea insurgenţilor?
Motivul pentru care ne concentrăm pe protejarea comunităţilor locale, şi nu pe eliminarea insurgenţilor este o consecinţă a unei realităţi tactice complexe: 1) este foarte dificil să faci o distincţie clară între insurgenţi şi populaţia locală; 2) populaţia locală este fixă, rămâne în acelaşi loc, pe când insurgenţii, prin natura lor, au nevoie de libertate de mişcare; 3) pentru ca o insurgenţă să fie eficientă, populaţia locală trebuie să facă anumite lucruri: să-şi ţină gura (cu alte cuvinte, să menţină o conspiraţie a tăcerii) şi să îi ajute pe insurgenţi în activitatea lor. Prin securizarea comunităţilor locale, întrerupem această legătură între insurgenţi şi populaţia civilă, prevenind totodată posibilitatea insurgenţilor de a controla o comunitate prin campanii de intimidare şi teamă. În cele din urmă, comunităţile locale nu îi tolerează pe extremişti în mijlocul lor pentru că le acceptă agenda, ci pentru că sunt intimidaţi prin teroare. Pe fond, ceea ce facem în Afganistan este să ne adaptăm permanent realităţilor tactice ale unui război de natură politică. De aceea, prioritatea noastră nu poate fi eliminarea inamicului, ci încercăm crearea unui spaţiu public lipsit de intimidare.
De altfel, mediul operaţional post 11 septembrie ne obligă să adoptăm un model neconvenţional de purtare a războiului şi care reflectă, în esenţă, anacronismul paradigmei tradiţionale influenţate de Antoine-Henri Jomini. Acesta din urmă consideră că reţeta victoriei în război depinde doar de necesitatea de a învinge decisiv forţele combatante ale inamicului în teatrul de operaţiuni. Dar în luptele de gherilă cu grupările talibane şi în general în insurgenţele populare nu ne confruntăm cu un număr fix de luptători, pe care, dacă am reuşi să îi eliminăm sau captura, ne-ar putea garanta victoria. Deci în primul rînd este vorba despre construcţia şi consolidarea unor instituţii capabile să corecteze deficitul de legitimitate a guvernului. Iată prioritatea zero într-un conflict de natură politică. Înfrângerea forţelor combatante inamice este importantă, dar rămâne un obiectiv secundar.
Unde ar trebui să ne aflăm peste 12 luni pentru a considera strategia generalului McChrystal un succes?
Într-un an trebuie să reuşim două lucruri: să înclinăm vizibil balanţa de putere în favoarea NATO şi a guvernului de la Kabul, concomitent cu recuperarea iniţiativei, a momentului strategic care astăzi aparţine talibanilor. Să nu uităm că în campaniile de contrainsurgenţă timpul contează. Totuşi, NATO nu are timp; este o cursă contra cronometru. Dacă după 12 luni talibanii se află încă în ascensiune, atunci cu certitudine strategia noastră se află în criză. În al doilea rând, trebuie să extindem cât mai mult cu putinţă capacitatea instituţiilor de securitate afgane. În acest sens, efortul NATO trebuie să fie, deopotrivă, cantitativ şi calitativ: nu doar să creeze şi să antreneze cât mai multe unităţi afgane, dar să reuşească şi să le imprime o cultură operaţională eficientă, adecvată războiului de contrainsurgenţă (să le dezvolte aptitudini care să le asigure performanţa în campaniile de protejare a comunităţilor locale).
Ce ar presupune însă un eventual eşec, o eventuală înfrângere?
Înfrângerea nu trebuie să ne-o imaginăm asemenea unor cohorte de luptători talibani care patrulează pe străzile Kandaharului. Dimpotrivă, căderea Kandaharului în mâinile talibanilor presupune exercitarea unui control difuz asupra comunităţilor locale, prin campanii de teroare şi intimidare, crearea unui mediu în care forţele şi reprezentanţii guvernului nu pot să funcţioneze, pe scurt, un teritoriu inaccesibil din punct de vedere ideologic guvernului de la Kabul sau forţelor coaliţiei. Este foarte posibil ca, acolo unde nu există prezenţă guvernamentală sau forţe disponibile să-i protejeze pe localnici, să vedem reproducându-se acest război difuz purtat prin teroare şi violenţă împotriva comunităţilor vulnerabile.
Este oare posibilă repetarea scenariului din Irak, unde generalul David Petraeus a reuşit cooptarea elementelor moderate ale insurgenţei?
În orice insurgenţă colaborarea elementelor locale cooptabile urmează controlului. Pentru a obţine colaborarea elitelor locale, guvernul trebuie să demonstreze că are capacitatea de a învinge insurgenţa. În consecinţă, înainte să ne gândim la reconciliere, la „deal“-uri contextual tactice cu acele componente moderate ale insurgenţei, trebuie să stabilim un anumit grad de securitate şi control care reflectă o balanţă a puterii în favoarea guvernului de la Kabul.
Să nu uităm însă că provocarea majoră cu care NATO se confruntă derulând o campanie de contrainsurgenţă este aceea că interesele guvernului gazdă s-ar putea să fie diferite de interesele Alianţei. Şi chiar dacă interesele coincid, succesul NATO în teatrul de operaţiuni depinde în mare parte de capacitatea guvernului gazdă de a iniţia un proces de reformă politică şi de disponibilitatea de a se angaja într-un proces de reconciliere politică cu elementele cooptabile ale insurgenţei. Ceea ce putem noi face din această poziţie este să ne folosim capitalul de putere pentru a crea un spaţiu temporar de securitate care să le permită actorilor locali să negocieze un compromis politic. O campanie de contrainsurgenţă poate fi executată perfect din punct de vedere militar, dar poate eşua din punct de vedere politic. În Irak, succesul generalului Petraeus a fost în mare parte de natură operaţională, dar până astăzi nu a condus la o reconciliere capabilă să stabilizeze ţara pe termen lung. //
INTERVIU REALIZAT DE OCTAVIAN MANEA
