Anne Applebaum: „Am scris o Istorie a Gulagului pentru simplul fapt că ea nu exista înainte“

În cartea dumneavoastră, vorbiţi de o învăţătură a Gulagului. Ce înseamnă, mai exact, această lecţie?
E dificil să spui că există o singură lecţie sau o singură învăţătură a experienţei Gulagului. În ultimii ani, asistăm la o mare derută politică şi economică. E foarte uşor să pierdem din vedere faptul că alternativele la democraţia politică şi la capitalism nu sunt foarte bune. Experienţa totalitarismului ar trebui, măcar ea, dacă nu altceva, să ne înveţe importanţa menţinerii – deşi e dificil – în societăţile noastre a unui sistem care susţine exprimarea diversităţii de puncte de vedere, unde oamenilor li se permite să urmărească interese şi scopuri diferite şi unde e imperativ ca statul să joace un rol cât mai redus cu putinţă. Fireşte că avem nevoie de statul de drept şi de legi, dar cele mai fericite societăţi sunt acelea în care oamenii sunt lăsaţi să se exprime şi să facă alegeri în modul cel mai liber cu putinţă.
Când te uiţi la istoria omenirii, constaţi că Gulagul nu e unic, că instituţiile create pentru persecuţie sau ucidere în masă au existat mai peste tot. În Statele Unite vorbim aproape exclusiv de Holocaust sau de Gulag, dar experienţele de acest tip sunt pretutindeni. Am fost acum câteva luni în Rwanda, unde în 1994 s-a produs una dintre cele mai teribile acţiuni de ucidere în masă a unui număr mare de oameni într-o foarte scurtă perioadă de timp. Sunt apoi Cambodgia, China... Există în datele culturale ale umanităţii posibilitatea producerii, oricând, a unui fenomen similar. De aceea devine atât de importantă menţinerea instituţiilor noastre democratice, care pot preveni acest tip de catastrofe.

Porniţi în fresca dumneavoastră impresionantă despre Gulag de la o premisă uşor provocatoare, anume că modalităţile în care unii oameni decid să omoare, în masă, semeni de-ai lor sunt, la un anumit moment, condiţionate cultural.
Am constatat că există mari diferenţe între o societate şi alta, în modul de organizare a instituţiilor de ucidere în masă şi cred că e important să reţinem acest aspect, anume că fiecare sistem totalitar a organizat un tip particular de conducere a persecuţiei. De aceea, Holocaustul nu seamănă cu Gulagul.
Există apoi o diferenţă de timp. Hitler a fost la putere 12 ani, dar în această perioadă a condus şi a pus la punct în mod consecvent un uriaş program de ucidere în masă. URSS a durat 70 de ani, dar a cunoscut multe etape: războiul civil, anii ‘30, care au fost extrem de duri, al doilea război mondial, apoi moartea lui Stalin, perioada Hruşciov şi aşa mai departe. Istoria crimelor din Gulag nu e mai puţin atroce, dar intensitatea lor a cunoscut suişuri şi coborâşuri.
E foarte dificil să compari cele două sisteme, pentru că au fost diferite. Dacă ne referim la metodele concrete, şi aici diferenţele sunt sesizabile. Acel tip de lagăr de concentrare german, construit în scopul unic de a ucide o mare masă de oameni într-un timp foarte scurt, nu a existat, identic, în Gulag. Au existat ucideri în masă, dar ele s-au produs – vezi cazul de la Katin – în păduri, nu în lagăre, şi nu erau ucişi cu gaze letale, ci cu mitraliere.

Dar mutarea populaţiilor sau foametea programată din Ucraina?
Sunt, de asemenea, cazuri diferite. Nu încerc aici să stabilesc care sistem a fost mai criminal, pentru că amândouă au ucis foarte mulţi oameni. Hitler a construit lagărele în scopul precis de a omorî oameni. Ruşii au omorât foarte mulţi oameni, însă nu în locuri construite în mod declarat în acest scop, ci mutându-i, înfometându-i, internându-i în lagăre de muncă construite în scopuri economice şi politice, în acelaşi timp.
Diferită era şi viziunea asupra duşmanului. Pentru Hitler, era clar: evreii au fost o ţintă precisă de la bun început. Bolşevicii, Stalin schimbau în permanenţă definiţia duşmanului, ceea ce lăsa, chiar şi în unele lagăre, o anumită marjă de negociere. Unii prizonieri – nu toţi! – puteau să-şi negocieze, în anumite limite, fireşte, o situaţie ameliorată, o slujbă mai puţin istovitoare în lagăr. Singurul echivalent posibil ar fi între lagărele de muncă germane şi lagărele sovietice. Auschwitz sau Treblinka nu au însă un echivalent în Gulag.
Dacă ne referim la cazul foametei din Ucraina, putem spune că a existat în mod cert o intenţie a lui Stalin de a distruge naţiunea ucraineană, dar nu de a omorî toţi ucrainenii. De altfel, a existat o categorie întreagă de ucraineni care au ajutat şi au colaborat cu sovieticii.

Diferenţele pe care le constataţi nu se opresc aici, ci merg chiar în ţesătura Gulagului însuşi. Periodizarea pe care o faceţi în volum mă determină să vă întreb dacă nu există, totuşi, un soi de „fir roşu“ care unifică această imensă crimă, fie ea şi fragmentată din punct de vedere istoric.
Au existat elemente care au rămas neschimbate: sistemul în sine, de la început până la sfârşit, anumite categorii de oameni definiţi ca duşmani – deşi chiar delimitarea noţiunii de duşman era, cum am spus, fluctuantă, în funcţie de nevoile de moment şi de scopurile ideologice. Apoi, ceea ce a rămas constant a fost felul cum erau organizate lagărele. După o perioadă experimentală la început, lagărele de muncă s-au stabilizat într-o logică a cotidianului. Zilele în lagăr, condiţiile în care erau ţinuţi prizonierii, relaţiile dintre prizonieri şi acţiunile permise acestora nu s-au modificat prea mult. La fel şi reglementările privind gardienii şi ceea ce li se permitea acestora să facă. Adesea, până şi clădirile au rămas neschimbate. Închisorile din Rusia de astăzi nu s-au modificat foarte mult din anii ‘30. Am vizitat o închisoare în Arhanghelsk, unde nu numai locul în sine era neschimbat, dar aş spune că şi condiţiile erau similare. Singura diferenţă e că numărul prizonierilor politici s-a diminuat, deşi mai sunt şi astăzi câţiva.

 

Îl citaţi pe Soljeniţîn, cu dubla imagine a Gulagului: interior, concret – lagărele de muncă – şi exterior – întreaga URSS. Arhivele v-au confirmat această imagine sau nu?
E greu să spui că viaţa în Gulag şi în exteriorul lui erau identice. Existau anumite aspecte similare: propaganda, instituţiile, înregimentarea vieţii, felul în care oamenii erau limitaţi dramatic în alegerile lor, imposibilitatea de a călători, care potenţa impresia universului carceral. Dar nu aş putea spune că am rămas cu impresia unei identităţi, ci mai degrabă cu a unui paralelism.

Vorbiţi, mai ales în Introducere, despre diferenţele dintre percepţia publică asupra Gulagului, pe de o parte, şi a Holocaustului, pe de alta. Spuneţi că Gulagul nu este, în majoritatea cazurilor, „vizualizat“, aşa cum s-a întâmplat cu Holocaustul: poze, filme, documentare...
Sunt foarte multe motive pentru absenţa imaginilor, unele explicabile. Motivul principal este că Uniunea Sovietică a existat până în 1991, iar arhivele au fost inaccesibile până în acel moment, în vreme ce arhivele Holocaustului s-au deschis începând cu 1945 şi au oferit o imensă cantitate de material documentar, inclusiv fotografic. Nu există fotografii din Gulag, cu foarte puţine excepţii, pur şi simplu pentru că sovieticii nu au făcut aproape niciodată, spre deosebire de nazişti, poze ale lagărelor. Nu le-au distrus, ci pur şi simplu nu le-au făcut.
Un alt motiv, pe care nu l-aş exploata foarte mult, dar care trebuie neapărat menţionat, este că stânga occidentală, îndrăgostită de comunism, a ocultat – în parte cu bună ştiinţă – problematica lagărelor sovietice. De aceea, atunci când în 1974 a apărut cartea lui Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, publicarea ei a stârnit reacţii senzaţionale în Franţa, unde subiectul nu mai fusese niciodată discutat.

Vă referiţi la cazuri precum cel al lui Sartre?
Exact, Sartre a fost cel mai evident, dar au mai existat şi alţii. Se poate deci vorbi de o anumită complicitate a stângii occidentale în ascunderea realităţilor Gulagului.
Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că există o anumită ciclicitate în interesul pentru crimele sovietice. Nu s-a vorbit despre ele în timpul războiului, dar situaţia s-a schimbat în anii ‘50, la începutul Războiului Rece, mai ales în Statele Unite. S-a scris foarte mult, au fost valuri de imigranţi din Europa de Est şi din URSS care au povestit experienţele lor şi au relatat despre Gulag. A existat apoi o descreştere, apoi o nouă creştere. Cu alte cuvinte, nu se poate spune că nu s-a ştiut despre Gulag, ci că interesul pentru discutarea lui a fluctuat de-a lungul Războiului Rece.
Aşadar, până în 1991, relatările şi informaţiile despre Gulag au venit, aproape fără excepţii, din surse interioare, precum Soljeniţîn şi foarte, foarte rar din câte vreun document lăsat, din cine ştie ce motive, să circule.

Cum aţi defrişat imensa cantitate de documente la care aţi avut acces?
Documentele erau toate acolo, iar din 1991 accesul a fost liber, fără niciun fel de piedici. Sunt foarte mulţi cercetători care au demarat, aşadar, studiul arhivelor. După ce am publicat cartea, în 2003, au apărut o mulţime de cercetători care au publicat în ultimii 5 ani cărţi, monografii, istorii ale Gulagului, ceea ce ne permite să scriem despre aceste lucruri folosind un ton mai puţin emoţional, mai documentat. Oameni pe care i-am întâlnit atunci, la începutul anilor ‘90, lucrând prin arhive, şi care erau majoritatea doctoranzi, predau acum istoria Gulagului în universităţi americane. Şi nu sunt numai americani, ci o mulţime de cercetători ruşi, foarte curajoşi, polonezi etc.

Aţi fost cu toate acestea o deschizătoare de drumuri. Când aţi ajuns în Rusia şi aţi început să mergeţi prin arhive, aţi simţit că vi se puneau piedici de vreun fel? Responsabilii, directorii de arhivă au colaborat sau au fost rezervaţi în a vă pune la dispoziţie documentele?
Nu, dimpotrivă, am fost foarte ajutată, mai ales de câteva persoane. Există mai multe categorii de arhive în Rusia. Cea mai importantă este Arhiva Naţională a Federaţiei Ruse, unde am fost foarte ajutată de un arhivist, cu care am lucrat direct şi era expert în arhivele Gulagului. Nu am avut de a face cu oameni din conducerea arhivelor, el nu făcea parte din conducere, dar am lucrat extraordinar împreună.
Pe de altă parte, arhivele din Rusia nu funcţionează toate la fel, sunt conduse diferit, iar gradul de cooperare şi de deschidere faţă de cercetătorii din Occident depindea adesea, în absenţa unei politici unitare, de persoana care conducea arhiva. În anii ‘90, acest fenomen coincidea cu o depolitizare a istoriei, care a continuat aproximativ până în anul 2000. Nu exista un interes pentru trecut, pentru exploatarea arhivelor, politicienii nu se interesau de Gulag. Istoria nu a fost, în acei ani, o chestiune politică, dar a redevenit una după venirea la putere a lui Putin.

Aţi spune că este acesta un simptom legat de ce se întâmplă în Rusia în zilele noastre, luând în calcul aplecarea regimurilor autoritariste spre manipularea ideologică a istoriei?
Într-un anume sens. Putin e un personaj antrenat în tehnicile KGB-ului, aşa că a făcut ce a învăţat. Gândeşte ca un om al regimului totalitar, ca un ofiţer KGB, ceea ce şi este. Nu spun că este acelaşi lucru ca acum 30 sau 40 de ani, Rusia nu mai e aceeaşi. Dar Putin restabileşte reperele unei istorii naţionale care pune victoria din războiul patriotic din 1945 în centrul discursului propagandistic.
În anii ‘90, nu exista nici măcar preocuparea de a fabrica un discurs. Nu se discuta despre masacrul de la Katin sau despre pactul din 1939 sau despre 1945, dar senzaţia mea a fost în permanenţă că nu era vorba de o ocultare a trecutului, ci de o lipsă de interes, de miză. Trecutul nu mai era învestit cu acea valenţă propagandistică şi de control de dinainte şi de după. Sunt convinsă că am fost lăsată să lucrez în arhive pentru că nimănui nu-i păsa, de fapt, de ce făceam.

 

Cu alte cuvinte, în anii ‘90, politicienii ruşi au abandonat propaganda sovietică şi nu au pus nimic în loc?
Exact, nimic. Şi e păcat, e o tragedie a Rusiei. Pentru că, trebuie spus, orice naţiune are nevoie de momente-reper, de teme care să inspire şi să dea curaj şi demnitate. Nu poţi exista ca popor plângându-te în permanenţă de neajunsurile propriei tale istorii, trebuie să găseşti momente de celebrare. De pildă, Rusia a inventat forma modernă de disidenţă, de apărare a drepturilor omului şi putea să recupereze acest moment ca un motiv de mândrie naţională.

Puteţi să explicaţi?
Mă refer la mişcarea modernă pentru drepturile omului, constituită pornind de la grupuri mici de oameni care au contactat organizaţiile internaţionale, cerându-le să facă presiuni asupra guvernului sovietic pentru ca acesta să se supună tratatelor la care aderase. Procedeul a fost o inovaţie a disidenţilor ruşi din anii ‘60 şi ‘70. Într-o societate totalitară, ai foarte puţine mijloace de protest, dar disidenţii ruşi au meritul de a-l fi inventat pe acesta: au ridicat protestul la nivel internaţional, au vorbit despre drepturile universale ale omului, au rămas în contact cu Radio Libertatea, cu Radio Europa Liberă. Modelul a fost apoi preluat de polonezi, de cehi.

Ceea ce spuneţi este cu atât mai interesant cu cât Rusia este percepută de vreo două sute de ani – deci nu numai de la instalarea Sovietelor – ca refuzată de democraţie. Mă gândesc, de pildă, la Scrisorile din Rusia ale lui Custine, scrise la începutul secolului XIX.
Istoria Rusiei e plină de momente de despotism, totalitarism, autocraţie, fără îndoială. Cu atât mai important ar fi fost ca istoria oficială să recupereze acest moment luminos al mişcării pentru drepturile omului şi să-l transforme într-un reper. În anii ‘90, ruşii au traversat o criză identitară, au simţit că, odată cu destrămarea URSS, nu mai au repere, nu mai au motive de mândrie. Exista atunci posibilitatea de a reconstrui identitatea naţională rusă, pornind de la momentul disidenţelor, iar Putin a ratat-o.

Probabil că intenţionat, nu-i aşa?
Sigur că un om cu educaţia şi formaţia lui Putin nu putea să recupereze în sensul acesta mişcarea lui Saharov sau pe Soljeniţîn. Ceea ce se întâmplă în Rusia astăzi nu este însă nici o recuperare făţişă a discursului de tip marxist sau bolşevic – există, fireşte, întotdeauna nostalgici care cântă vechiul imn sovietic, poartă uniforme şi decoraţii şi ies la paradă defilând cu steaguri roşii, dar discursul oficial nu mizează pe vechile teme, ci pe o variantă mai naţionalistă a mândriei ruseşti. E un procedeu mai subtil decât recursul la vechea propagandă.

Cum aţi trăit, la nivel personal, această experienţă, învecinarea cu expresia documentară a unui rău fundamental, cum a fost Gulagul?
A fost o experienţă foarte instructivă, pentru că-ţi dă o perspectivă diferită asupra stării noastre actuale. Cu toţii ne plângem de greutăţile vremurilor noastre, de economie, guverne etc., dar, pe de altă parte, noi suntem extrem de norocoşi, istoric vorbind. De aceea, privirea asupra trecutului îţi dă o măsură mai exactă asupra stării noastre actuale, care nu e atât de rea cum ne închipuim, în comparaţie cu experienţa Gulagului sau a Holocaustului.

Interviu cu ANNE APPLEBAUM, jurnalistă şi scriitoare distinsă cu Premiul Pulitzer, autoare a volumului Gulagul - o istorie, realizat si tradus de RALUCA ALEXANDRESCU din limba engleza