Pe aceeași temă
Petre M. Iancu: Putin s-a folosit de parada militară de Ziua Victoriei, la 9 mai, cum se celebrează ea prin tradiție la Moscova, spre a acuza Vestul de o plănuită invazie „în Rusia”, adică în Crimeea și aiurea, „fără să decreteze, concomitent, mobilizarea generală. „Operațiunea lui specială” ar fi fost deci „inevitabilă”, ca să înăbușe din fașă presupusa agresiune. Ce înseamnă toate acestea pentru războiul din Ucraina? Dar pentru Moldova și Transnistria?
Armand Gosu: Cred că asistăm la o recalibrare a discursului lui Putin. Din el par să dispară termeni precum denazificare, drogați, iar accentul să fie pus, cum corect ați sesizat, pe inevitabilitatea războiului. Adică, pe faptul că nu exista alternativă la război, că Putin a făcut doar ceea ce trebuia să facă. Iar ce a făcut e fundamental corect.
N-ar trebui să fim mirați de această atitudine, ea e specifică birocrațiilor comuniste de tip sovietic și zonelor militarizate, cum e cea din care provine și Putin. E un tip de cultură birocratică larg răspândită. N-aș insista pe explicarea acestui fenomen, pentru că și la București, cultura dominantă în Guvernul României, ministere, serviciile secrete este, dacă nu aceeași, cel puțin una foarte asemănătoare. În care șeful are întotdeauna dreptate, nu există alternativă la ce zic ministrul, președintele. Oficialii nu pot greși niciodată. În astfel de culturi, nu există expertiză autonomă, reală, autentică. Pentru că birocrația militarizată săracă cultural și modestă intelectual, dar care flutură doctorate (și la Moscova, dar și la București) nu acceptă existența unor zone necontrolate de către servicii în politica externă, de apărare și de securitate. Rădăcinile acestei culturi sunt ceva mai vechi decât regimul bolșevic, ducând în Imperiul Rus, un stat construit de o birocrație militarizată, organizată după Tabelul rangurilor și unde instituția cea mai importantă este cea a șefului, a nacialnik-ului, în limba rusă. E o cultură specifică societăților rurale, care n-au apucat să se modernizeze sau care pur și simplu resping cultura occidentală.
În ceea ce privește Moldova și Transnistria, despre care m-ați întrebat, discursul lui Putin nu schimbă cu nimic situația și nici nu aduce vreo lumină asupra intențiilor Moscovei.
Ați spus, într-un interviu, că acest conflict se va tranșa pe câmpul de luptă, iar nu la masa negocierilor. De ce nu diplomatic?
Pentru că Rusia e convinsă că poate câștiga acest război. Și face tot ce se poate imagina pentru a-l câștiga. Adică, armata rusă face „clești”, mai mici și mai mari, în care să prindă armata ucraineană. Asta se învață în academiile militare de la Moscova. După tacticile militare sovietice din cel de-Al Doilea Război Mondial. Asta a făcut Rusia în august 2014 la Ilovaisk. Și a urmat Minsk 1. Asta a făcut la Debalțevo, în februarie 2015, și a urmat Minsk 2. După ce a eșuat planul mare de îngenunchere a întregii Ucraine printr-un Blitzkrieg, dar și planul de încercuire a Kievului și a Harkiv-ului, cele mai importante două orașe, armata rusă se concentrează în Donbas, unde încearcă să facă acei „clești”, adică să înconjoare mari unități ucrainene și să-l oblige pe Zelenski să accepte concesii politice printr-un armistițiu. Tot ce ar putea obține Putin este un armistițiu, nu un Minsk 3, ci un simplu armistițiu care să-i permită să conserve teritoriile ocupate și care să-i ofere răgazul să-și refacă capacitatea militară pentru a relua ofensiva împotriva Ucrainei.
Problema lui Putin este că după opt ani de lupte în Donbas, ucrainenii și-au construit o armată modernă, bine pregătită, o infrastructură de apărare în Donețk și Luhansk greu de cucerit. După săptămâni întregi de ofensivă disperată, rușii abia dacă au avansat câțiva kilometri. Ca să completeze efectivele militare, în Rusia a început o campanie de mobilizare secretă sau să-i spun discretă, care să nu sperie populația. Dacă de soldați au de unde să facă rost, în curând or să constate că nu au arme și muniție suficiente. Iar fabricile din industria de armament nu au de unde să facă rost de componente electronice, din cauza sancțiunilor. Aproape cu disperare, Putin forțează o victorie, un „clește” cât de mic, în care să prindă câteva sute, poate mii de soldați ucraineni, în speranța că va putea forța negocierea unui armistițiu. La rândul lor, ucrainenii sunt într-o cursă contra cronometru cu rușii, sperând să primească mai repede armamentul american, pentru a-l folosi în operațiunile din Donbas, unde războiul se poartă cu o intensitate fără precedent. Și unde pierderile de vieți și tehnică de luptă sunt uriașe.
Dacă războiul se va tranșa, cum afirmați și cum cred și eu, pe câmpul de luptă, cum va trebui Ucraina să definească victoria ei militară? Ajunge să se recucerească teritoriile ocupate și anexate?
Președintele Ucrainei, dar și ministrul său de externe au declarat recent că obiectivul este eliberarea teritoriului de ocupanții ruși, adică revenirea la frontierele de drept ale țării, dinainte de anexarea Crimeei și de proclamarea republicilor populare separatiste.
La rândul ei, Rusia vrea să anexeze Herson, Melitopol, Mariupol, cât mai mult din Donbas, adică teritoriile controlate de armata rusă. Există teama că odată ce Rusia va anexa aceste teritorii, în momentul în care contraofensiva ucraineană pentru eliberarea lor se va intensifica, Putin va declara că Rusia este atacată, va decreta mobilizarea generală și va invoca paragraful din strategia de securitate în care se menționează că în fața amenințărilor existențiale va riposta cu arme nucleare.
Ce anunță acuzele antioccidentale ale lui Putin pentru raporturile Rusiei cu Vestul? Și ce ar trebui să mai facă Vestul în replică la ostilitatea Moscovei? Cum s-a comportat Germania până acum? Dar SUA și Marea Britanie? Dar România și Moldova?
Acuzațiile împotriva Occidentului nu fac decât să întărească narațiunea fundamentală a Kremlinului potrivit căreia Vestul e vinovat de izbucnirea războiului, că Putin n-a avut altă soluție, că Rusia este victima unui mare complot al americanilor. De fapt, al anglo-saxonilor… acesta este noul termen la modă, la Moscova.
Întrebați ce să facă Vestul…. Să ajute Ucraina să se poată apăra singură. Adică împrumuturi, armament ofensiv, susținere morală din partea opiniei publice, susținere politică. Vestul n-are conștiința pericolului rusesc, anul 1814, când soldații ruși au ocupat Parisul, e departe, Europa de Vest are memorie scurtă, e cinică și mercantilă. Europa Centrală și de Est are un noroc istoric cu lumea anglo-saxonă, cu SUA, Canada și Marea Britanie. Un rol fundamental joacă însă Polonia, depozitara memoriei istorice a Europei Centrale și de Est, vreme de secole cea mai importantă putere politico-militară în regiune.
Polonia va fi liderul națiunilor slave care se vor integra în lumea euro-atlantică în câteva decenii. Va fi un bloc slav format din Ucraina, Belarus (Putin o să-l tragă după el și pe Lukașenko), Cehia, Slovacia la care or să se alăture și balticii. Odată cu aderarea Finlandei și Suediei la NATO, flancul estic se va consolida decisiv spre nord, în zona Balticii, continuând procesul început la summitul NATO de la Varșovia, din iunie 2016. Acest bloc slav cu 100 de milioane de locuitori va remodela raportul de forțe în tabăra occidentală, influența Franței și Germaniei scăzând, ele devenind tot mai irelevante în materie de securitate. Polonia și Ucraina sunt deja și vor fi pentru mulți ani de acum încolo principalii aliați și parteneri ai americanilor în Europa. Asta chiar în cazul în care Ucraina nu va deveni membru NATO. De fapt, cu membri precum Ungaria lui Victor Orbán, încrederea în capacitatea de răspuns a NATO în fața amenințărilor rusești o să tot scadă.
Tot estul Europei va fi remodelat de acest război. Deci și destinul Moldovei se va schimba. Va merge spre UE în siajul Ucrainei, dar nu va avea șanse reale decât după ce va reglementa problema transnistreană. Cu ceva noroc, se va crea un context propice pentru rezolvarea acestui dosar, important e ca Maia Sandu să nu rateze momentul.
Chiar dacă România va încerca un tandem cu Bulgaria, ceea ce nu e deloc sigur, Sofia evită orice asociere cu Bucureștiul, și pe Schengen, și pe aderarea la zona euro. România va fi tot mai departe de jocurile importante din regiune, deși era cel mai bine poziționată pentru asta. Frustrarea elitei politice și de securitate de la București o să crească odată cu temerea că va fi măturată la viitoarele alegeri, într-un context similar anului 2004, dominat de Revoluția portocalie din Ucraina, când Băsescu a câștigat în mod surprinzător alegerile prezidențiale.
Și dacă Kremlinul, pentru care adevăratul casus belli a fost aderarea ucrainenilor la valorile occidentale, e, practic, în război cu Vestul, cât se va mai putea evita ciocnirea directă dintre Rusia și NATO? Cât de mare e pericolul unui duel nuclear? Și ce forțe mai există în Rusia care să poată să împiedice o escaladare și să-l debarce pe Vladimir Putin?
Eu cred că Rusia e demult în război cu Vestul, doar că din 24 februarie acest război a luat forma unuia convențional. În ceea ce privește capacitatea elitei rusești de a împiedica escaladarea, nu-mi fac iluzii. Dar nici nu exclud un scenariu în care Putin este îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat, iar un nou lider va încerca să încheie războiul pentru a evita o înfrângere umilitoare și condiții de pace care presupun dezarmarea Rusiei și de-fascizarea acesteia. Și, în fond, stabilirea unei noi ordini mondiale, stabilită după alte criterii, în care Rusia n-are cum și de ce să mai fie acceptată ca membru permanent în Consiliul de Securitate. În caz contrar, generațiile care vin după noi vor avea și ele războaiele lor cu Rusia și nu se știe dacă le vor mai putea câștiga. Oricând, un nou Putin poate să apară la Kremlin și să amenințe Europa Centrală și de Est. //
Interviu realizat de Petre M. Iancu (DW)
Interviul apare concomitent și pe site-ul secției în limba română a DW.
