Aurelia Pomponiu: Restaurarea tapiseriilor de la TNB

În mai, anul trecut, a început restaurarea tapiseriilor din foaierul Sălii Mari, o parte din proiectul renovării Teatrului Naţional Bucureşti. Dimensiunile impresionante ale celor trei tapiserii, care împodobesc pereţii foaierului, au transformat restaurările într-un demers grandios. În 1978, ele au supravieţuit marelui incendiu de la Sala Mare a Teatrului Naţional, iar una dintre acestea este considerată cea mai mare tapiserie din lume. Aurelia Pomponiu, doctor în estetica restaurării textilelor, a fost chemată pentru a scoate din nou la lumină culorile originale ale ţesăturilor.

S-au terminat lucrările de restaurare a tapiseriilor?
Restaurarea acestor tapiserii a presupus trei probleme: cercetarea, partea de curăţire şi conservare şi partea de restaurare. Prima problemă care s-a pus în momentul în care mi-au cerut părerea în legătură cu aceste tapiserii şi am fost propusă să mă ocup de ele a fost cercetarea stadiului în care ele se găsesc. Partea de restaurare a fost dificilă, pentru că, în momentul în care am făcut cercetarea asupra stării lor, am constatat că erau atacate de molii şi din acest motiv a trebuit să desfacem dublurile şi chingile de rezistenţă pe care tapiseriile le aveau pe spate. Din aproape în aproape, am constatat că, între chingi şi tapiserie, pe toată zona unde au fost chingi, urzeala a fost din trei-patru fire, iar chinga rupsese unul-două sau toate firele, şi atunci toate moaţele care au rămas pe afară au trebuit desfăcute şi cusute din nou pe toate zonele afectate, unde au fost benzile. Şi sub bandă au intrat moliile care au mâncat lâna. Marginile au fost afectate cel mai mult, dar nesemnificativ raportându-ne la dimensiuni. Tapiseria lui Florin Ciubotaru, Teatrul Lumii, nu a avut dublură şi a fost afectată şi în centru, în mai multe zone. Nu în suprafeţe foarte mari, dar la asemenea întinderi cred că ar fi trebuit două vieţi ca să se restaureze. Sistemul de prindere şi întărire a rămas acelaşi.

Care au fost etapele restaurării?
Tapiseriile au fost scoase de pe perete şi au fost depozitate într-o laterală care a fost dărâmată (în timpul renovării Teatrului Naţional – n.r.), dar în care noi am putut să le desfăşurăm pe toate trei, o şansă nemaipomenită. Aveau depuneri de praf şi fum în cantităţi imense, pe fire, adică în ţesătură, pur şi simplu depozitate dimensional. Nu puteai să ridici tapiseria sau să pui mâna pe ea ca să vezi ce e dedesubt fără să nu te faci negru pe mâini numai la micile atingeri. Am făcut o primă fază de cercetare, în care am verificat în ce stadiu sunt, ce fel de coloranţi au, pentru că ele au fost executate în regimul trecut, când posibilitatea de a avea materiale de bună calitate, în care să cunoşti calităţile produselor pe care le ai pentru asemenea opere de artă, erau reduse. A trebuit să investigăm ce se întâmplă cu culorile şi pe urmă să găsim formula. Sunt trei tapiserii care au în total 350 mp. Teatrul Lumii are 150 mp şi celelalte două, Odă patriei şi Război şi Pace, au câte 100 mp fiecare. La asemenea dimensiuni era exclus să folosim metodele prin care eu încerc să-mi curăţ preşul de pe jos sau un obiect de dimensiuni obişnuite.

Cât cântăresc?
Nu ştiu. Uitaţi-vă la asta desfăcută (Război şi Pace – n.r.), de pe bancheta de lucru, încercaţi să o trageţi spre dvs.

Să zic că se poate trage un pic...
Deci, problema este greutatea tapiseriilor. Nu poţi să le rulezi.

Miros ca după curăţarea covorului.
Tapiseriile au fost protejate în interior, cu folie neţesută şi cu pânză ţesută de bumbac şi, deşi curăţatul lor a fost terminat de anul trecut din septembrie, periodic, la trei luni, le-am desfăcut şi le-am verificat. Pentru ca, în perioada asta când sunt rulate, când e şantier, căldură şi praf, să nu se producă un atac, o degradare a lor. Trăim într-o ţară în care, din cauza climatului, moliile sunt cel mai mare duşman al ţesăturilor din lână. O dată la trei luni, când se face verificarea, dăm şi cu spray K600.
Când este cald, se petrece fenomenul de acasă: după iarnă, după ce moliile şi-au găsit locul şi s-au aşezat, tot mai vezi că zboară câte una. Asta a fost prima parte de cercetare, cu metodologia acceptată, dar şi cu consultarea colegilor de la alte muzee care au mai lucrat la curăţirea tapiseriilor şi la întregirea uneia dintre ele, Odă Patriei, afectată de incendiul de la TNB.

Ce metode aţi folosit?
Curăţarea s-a făcut numai cu solvenţi. A dat rezultate foarte bune, pentru că a permis ventilaţia în spaţiul respectiv: tapiseriile au fost aşezate pe un sistem de schelet, pe grătare suspendate, care permiteau să intre circuitul de apă şi aer atât sus, cât şi jos. Am folosit aer rece, pentru că ne-a fost teamă ca aerul cald să nu afecteze. Mai ales că lucrăm cu apă distilată introdusă în soluţie şi ne-a fost teamă ca ea să nu afecteze coloranţii, care au o rezistenţă, dar dacă stau o perioadă îndelungată în contact, cedează la un moment dat. N-am avut probleme de nici un fel, totul a decurs bine.
Tapiseria Război şi Pace a fost foarte murdară pentru că nu a fost curăţată deloc, nefiind afectată la incendiu. Am o poză unde am înconjurat zona cu bandă adezivă şi am lăsat proba – cum era înainte şi cum este acum – şi este o diferenţă imensă, ca de la verde închis la verde deschis. Firele erau şi îmbătrânite, fiind făcute acum 20 de ani, şi au suportat o degradare în timp, pe lângă poluarea obişnuită şi poluarea agresată, astfel că am făcut şi emoliere cu glicerină. Nu pe suprafaţă. Emolierea normală se face prin impregnare. În cazul ăsta, n-aveai cum să impregnezi glicerina cu apă distilată, şi atunci am făcut impregnarea la cald, pe un suport textil, care a pătruns în fir, în interior, redând elasticitatea textilelor.

Care dintre aceste faze a fost cea mai grea?
Cea mai grea a fost cea dintâi, pentru că atmosfera în care s-a lucrat era extrem de toxică. Am lucrat în extrem de mult fum şi praf. Te usturau pielea şi ochii, în primele săptămâni, până s-a îndepărtat cea mai mare parte dintre depuneri. Când lucrezi pe un obiect curat poate să dureze oricât, nu te mai expui atât de mult.

Toată restaurarea tapiseriilor a fost făcută manual?
Absolut tot. Singura operaţiune care nu se poate face manual a fost punerea acestei benzi de pe margine, pentru care am apelat la d-l Mihai de la Facultatea de Arte Plastice. Acolo au o maşină mai puternică, care poate să coasă cele trei grosimi, cu aţă foarte tare, ca să nu cedeze în timp.

Cam câţi oameni au lucrat? Am înţeles că au fost mulţi absolvenţi de la facultate.
Da, mulţi. Au venit, au fost interesaţi să vadă. Facultatea de Arte doreşte să facă un master pe restaurare la care să atragă tinerii ca să vadă despre ce e vorba. Există în prezent un trend către obiectele de artă mult mai mare ca înainte, mai ales că cea mai mare cantitate de obiecte de artă din lume, pot spune, sunt textilele. Ele deţin ponderea cea mai mare, de la obiectele cu care ne îmbrăcăm până la cele care sunt în jurul nostru, chiar dacă sunt utilitare sau au un scop decorativ sau estetic. Aria lor e foarte largă. Norocul cel mare cu aceste tapiserii a fost ceresc, aş putea să spun, pentru că eu cunosc tapiserii care sunt în custodia diferitelor ministere şi care ar avea nevoie urgentă de restaurare. Probabil că le vor restaura când vor cădea de pe perete.

Cel mai mult ce a costat? Restaurarea, curăţirea?
Cel mai mult costă restaurarea. Curăţirea este un proces care durează mai puţin, fiindcă este manuală, dar nu cureţi punctual. Operaţiile de restaurare se fac cu acul la fir. Nu se pot face la maşină. Şi toate chingile care sunt de nu ştiu câte sute de metri numai cu cleştele au fost montate.
Sunt tapiserii foarte frumoase. Tapiseria lui Florin Ciubotaru şi a lui Şerban Gabrea sunt un univers al timpului, al lumii. Şi cea a lui Ion Nicodim, cu omul în mijlocul universului, este foarte frumoasă.

Cât mai durează restaurările?
Teatrul Lumii este aproape gata. Război şi Pace, cea la care lucrăm acum, mai are nevoie de câteva luni, probabil. Cu cealaltă, Odă patriei, vom vedea ce va fi. Procedurile de execuţie a operaţiilor de restaurare nu sunt invenţii pentru tapiseriile astea, sunt proceduri clasice prin care noi trebuie să reconstituim tehnica iniţială în ornamentică şi culorile. Unde sunt toate ornamentele, trebuie vopsite culorile identice cu aceleaşi fire, în aşa fel încât tot ce introducem nou să nu se cunoască pe faţă absolut deloc. Firul care se ţese are o culoare pe faţă şi alta pe spate. E o întrepătrundere între cele două şi noi trebuie să găsim acea patină care să fie identică.

După terminarea lucrărilor se va face o expoziţie cu fotografii?
Va hotărî teatrul. Dar cred că va trebui făcut aşa, pentru că am văzut şi în străinătate în foarte multe locuri unde au fost restaurate catedrale sau alte opere, că sunt expuse fotografii cu etapele de lucru şi toate fazele, să nu rămână într-un dosar în teatru.

Interviu realizat de NICOLETA M. DUMITRAŞCU