Pe aceeași temă
În ultimii ani a devenit tot mai populară sintagma Europei cu mai multe viteze. Pentru statele din Vechea Europă este un deziderat politic, dar care se suprapune peste o anumită realitate economică. State precum Franța lui Macron propun proiecte în acest sens – Europa nucleului dur, o zonă euro cu propriul buget și Minister de Finanțe. Se face astfel apăsat distincția între Europa primară și Europa periferiilor. De unde decalajul dintre Europe?
În interiorul Europei decalajale de dezvoltare sunt o realitate istorică destul de veche. Într-un anumit sens, erau diferențe mari și în Antichitate, între anumite spații meridionale din zona mediteraneană, care erau mai puternic dezvoltate, și Europa nordică, mai slab dezvoltată. Din Evul Mediu s-a produs o mutație de la axa Sud-Nord spre o axă Vest-Est. Dar și în interiorul fiecărei regiuni sunt disparități interne semnificative. Decalajele s-au amplificat în momentul accelerării dezvoltării în secolele XIX-XX. Au existat însă și perioade de convergență economică. Uniunea Europeană a fost din perspectivă istorică unul dintre elementele care au favorizat această convergență.
În ce constă diferența dintre nucleul dur al Europei și zonele de periferie?
Depinde cum definim nucleul dur. Nucleul dur poate fi definit din perspectiva primelor 6 state fondatoare ale UE. Cu mențiunea că Italia are o poziție destul de ambiguă din acest punct de vedere. Italia însăși are multiple viteze și, într-un fel, problemele pe care le întâmpină în ultimii ani sunt în parte legate și de faptul că ea amalgamează zone cu potențialuri foarte diferite. Pe de altă parte, sunt țări ale UE aderate mai recent, dar care sunt foarte dezvoltate - Danemarca, Suedia, Finlanda.
Aș vrea să ne uităm la Europa fostă comunistă cu moștenirea sa și startul pe care l-a avut în 1990. Ea însăși este foarte inegală.
Regimurile comuniste nu au reușit o omogenizare deplină a regiunii. Anumite elemente s-au moștenit încă de dinainte de comunism, altele au fost evoluții determinate de specificul politicilor și performanțelor regimurilor comuniste din diverse țări. În același timp, situația din primii ani de după răsturanarea comunismului a condus la noi diferențieri. Dacă, însă, ne vom uita la indicatorul cel mai sintetic (PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare), vom vedea că, dincolo de diversele straturi de moștenire, există o anumită convergență a regiunii în ansamblul său. Datele Eurostat arată că există o anumită apropiere. Sigur că niciunul dintre statele foste comuniste nu este în ansamblul său la nivelul mediu al UE, dar toate, fără excepție, au micșorat distanța față de acest nivel mediu în ultimele două decenii.
Este o problemă de timp?
Este și o problemă de timp, dar există și alte aspecte care s-ar putea să cântărească diferit. Ma gândesc în primul rând la anumite lucruri pe care le-am putut observa din experiența statelor care au aderat mai demult la UE și care, în momentul aderării, aveau un nivel de dezvoltare sensibil mai scăzut decât media UE, mă gândesc aici la Irlanda (care a aderat în 1973) și la țările din Europa sudică, care au aderat în anii 1980 – Grecia, Portugalia și Spania. Dintre toate, doar Irlanda a reușit performanța de a intra stabil, durabil, în liga țărilor dezvoltate, depășind cu mult media UE. Și în cazul Spaniei, și în cel al Portugaliei, pentru a nu mai vorbi de situația încă și mai dramatică a Greciei, s-a putut observa o plafonare și chiar o nouă fază de divergență, aceste țări nereușind să se stabilizeze la un nivel mediu în interiorul UE. În analiza mea, acest lucru este în legătură cu epuizarea capacității de tracțiune a diferențialului de salarii medii în raport cu restul UE, în condițiile în care în aceste țări nu au început să aibă impact factori suplimentari de competitivitate sau – metaforic spus - noi motoare ale creșterii economice. Nu este o problemă de climă, nici de geografie sau civilizație, ci de faptul că anumite acumulări nu s-au realizat. S-au ratat anumite elemente de competitivitate și rămâne de văzut dacă la un moment dat vreuna dintre aceste țări va reuși să urmeze calea irlandeză sau se vor afunda într-o variantă mai degrabă grecească. Este o problemă de elite, dar și de politici economice și de performanță educațională, de cum îți pregătești capitalul uman.
La începutul anilor ’90 exista această percepție că eram destul de apropiați de Europa Centrală și că datorită unor decizii ale elitei politice aceasta s-a detașat masiv.
Detașarea grupului Vișegrad a avut efect o perioadă de timp. Însă nu trebuie uitat că recuperarea în țările mai rămase în urmă (statele baltice, Bulgaria, România) a fost chiar mai spectaculoasă în ultimele două decenii. Rămâne însă de văzut dacă transformările sociale reușesc să se stabilizeze, deoarece societatea are nevoie de timp să asimileze schimbările. Uneori, dacă schimbările sunt prea rapide, fie societatea răspunde prost, fie la un moment dat anumite lucruri neasimilate se răzbună.
Oare vorbim de o răzbunare a societății în cazul derivelor anumitor țări din spațiul CEE? Totuși, Europa Centrală de astăzi nu este Europa lui Václav Havel sau a lui Adam Michnik. Ce explică resurgența etnocentrismului identitar, îmbrățișarea iliberalismului și chiar, pe alocuri, denunțarea democrației liberale?
În opinia mea, două sunt aspectele care contează. Mai întâi, este lipsa timpului suficient de maturizare a mecanismelor democratice, de statornicire a lor nu doar la nivelul jocului politic, dar și la nivelul mentalităților, care trebuie să internalizeze valorile democratice, toleranța la diversitate, deschiderea la schimbare, respectul pentru instituții și o anumită cultură a acceptării compromisului și echilibrului. Al doilea aspect ține de faptul că transformarea postcomunistă, integrarea în Uniunea Europeană și procesele de recuperare a decalajelor s-au făcut cu prețul creșterii disparităților sociale. Nu au existat nici suficientă empatie socială și nici politici adecvate pentru a avea grijă de cei care erau mai puțin performanți sau mai puțin pregătiți pentru a face față unei economii tot mai globalizate, integrate și deschise. Din acest punct de vedere, există în societățile postcomuniste central-est-europene grupuri relativ însemnate de oameni care sunt pierzători neți ai tranziției și ai integrării. Aceștia inevitabil au tendința de a fi nostalgici ai regimurilor de dinainte de 1989 și refractari față de transformările aduse de integrarea în Uniunea Europeană, față de sistemul democratic occidental și societatea deschisă. Frustrările acestor oameni sunt ușor de manipulat de grupuri de interese bine coagulate. Aceasta nu înseamnă în mod necesar că cei care capitalizează politic aceste frustrări împărtășesc valorile și empatizează cu adevărat cu masa electorală care îi susține; de multe ori, avem de-a face doar cu instrumentalizări cinice.
Ce explică existența disparităților dintre regiunile României la aproape 30 de ani de tranziție?
Sa nu uităm că România este una dintre țările care au adoptat cota unică, iar aceasta favorizează polarizarea socială. Cota unică este un simptom de insensibilitate socială, este categoric un factor agravant, dar nu este cauza unică a disparităților.
Dar oare este ceva și mai profund care ține de un anumit tipar de dezvoltare istorică, de o moștenire istorică? Moldova noastră începe să se apropie de Moldova fostă sovietică. În Ardeal se vede o diferență tot mai mare față de rest. În ’90 decalajele parcă nu erau atât de mari. Ce conservă aceste decalaje?
Pe lângă Moldova (regiunea Nord-Est), cifrele ne arată că un nivel foarte scăzut are și Oltenia (regiunea Sud-Vest) și că unele județe din sudul Munteniei concurează și ele Moldova în competiția pentru locurile din coada listei. Însă, pe fond, avem două aspecte. Unele care țin de dificultățile de menținere a unor industrii în mare măsură artificiale sau insuficient de bine concepute de comunism, care au capotat masiv în anii 1990. Acest proces a fost mai puternic în regiunile care fuseseră neindustriale înainte de comunism (Oltenia și Moldova). Al doilea aspect ține de faptul că politicile statului român au mers în direcția „să-i lăsăm să se îmbogățească pe cei care sunt bogați și ghinion cu ceilalți“. Acest proces ar trebui să ne îngrijoreze pentru că falierea și divergența crescândă în interiorul societății este un factor de instabilitate și de risc. Aceste divergențe nu țin doar de nivelul veniturilor economice, ci se manifestă și prin anumite falii culturale și experiențiale.
Alianța Vestului (coagularea marilor orașe din Vestul României – Timișoara, Arad, Oradea, Cluj), dar și Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei sunt reprezentative pentru disparitatea de astăzi existentă între regiunile României. Există o lipsă de empatie a Bucureștiului față de aceste regiuni?
Alianța Vestului este un răspuns la carența, la deficiențele guvernării centrale din București. Este, până la urmă, un răspuns legitim, care ține de nevoia de a repara câte ceva la nivel local sau regional.
Cu empatia sau lipsa acesteia este ceva mai complicat. Bucureștiul și alte câteva mari orașe – Cluj, Timișoara, chiar Iași – au profitat de tranziție și au reușit să aibă niveluri de venituri și de PIB/locuitor mult peste cele din alte părți ale țării. Este un fenomen în accentuare în ultimele decenii, dar care, istoricește vorbind, nu este chiar nou. Capitalele întotdeauna au profitat de poziția lor de centru și au reușit să aibă acces la mai multe resurse decât restul societății. Or, problema empatiei sociale este aceea dacă cei care au mai mult decât semenii lor sunt dispuși (sau nu) să promoveze politici și măsuri care să-i ridice și pe ceilalți la nivelul lor. În acest sens, eu nu sunt convins că aceia dintre concetățenii noștri care au un nivel de afluență economico-socială mai ridicat sunt dispuși să renunțe la unele dintre prisoase sau să accepte un sistem care să le ia o parte din aceste resurse pentru a putea face politici de coeziune la nivel național. Una dintre marile probleme ale României, după ce va reuși să-și pună ordine în cheltuirea banilor publici, va fi aceea că nu poți să ai servicii publice de nivel occidental cu un nivel al veniturilor statului raportate la PIB care se află la circa 15% sub nivelul mediu al UE. Această distanță trebuie micșorată.
Dacă lucrurile continuă să rămână astfel, își mai poate permite establishmentul din România să rămână nepăsător la acest proces?
Polarizarea socială este un fenomen periculos, care, dacă nu este contracarat eficient, poate face ca lucrurile să scape de sub control. Desigur, există și paleative și soluții punctuale, dar pe termen mediu este nesănătos să lași societatea să diveargă atât de mult. Am avut destule experiențe istorice neplăcute din acest punct de vedere și România nu are nevoie să se plaseze într-o zonă de risc socio-politic, chiar de tulburări sociale.
Se poate ajunge până acolo încât modelul de stat național unitar centralizat să fie pus sub semnul întrebării? Preferându‑se altceva – o federalizare?
Nu cred că este de actualitate scenariul unei federalizări. Societatea nu este pregătită și ar fi un salt în necunoscut. Frustrările în unele părți ale României cresc câtă vreme Bucureștiul oferă mostre de rea guvernanță. De aceea, soluția este aceea de a repara în primul rând nivelul central de exercitare a puterii, fără a neglija nevoile de îmbunătățire care sunt mari și în teritoriu. În anumite privințe, și guvernanța de la nivelul orașelor, comunelor și județelor este deficitară. Practic, există o anumită similitudine de rea guvernare și la nivel central, și în multe dintre nivelurile subordonate.
Ce ar trebui să se întâmple pentru a intra într-un ciclu sănătos?
Românii trebuie să aleagă în cunoștință de cauză mai bine decât la ultima rundă de alegeri parlamentare. În plus, mai trebuie să existe un concept clar de reforme și de secvențializare a lor, pentru că nu totul se poate schimbă de-a valma, în asalt. Trebuie deci să existe deja o anumită viziune, să fie setate priorități și mecanisme, cu alte cuvinte, să fie organizat întregul proces de asanare instituțională. De acest lucru ar trebui să se ocupe partidele politice. Există în anumite locuri oameni care sunt preocupați de aceste lucruri, dar vor trebui să fie ascultați la nivelul partidelor.
Până recent, în spațiul public se vorbea despre „teleormanizarea“ elitelor. Nu de puține ori după ’90 avem o administrație publică dominată/colonizată de clanuri politice. Din punct de vedere istoric, cum afectează recrutarea elitelor modelul de dezvoltare a României?
Capturarea statului de anumite grupuri de interese și contraselecția sistematică în funcții politice și administrative nu sunt fenomene strict actuale. Ele au existat și în timpul lui Ceaușescu, când putem să vorbim despre Scornicești - zarea elitelor. Este mai degrabă un model de subdezvoltare decât de dezvoltare. Rămâne de văzut cum vor funcționa lucrurile în viitorul ciclu politic. Cred că vom asista în 2020 la o înnoire substanțială a elitei politice.
Sugerați un model în care economia se dezvoltă, politicul este inadecvat, dar până la urmă este nevoie de un autoreglaj.
Nu poate fi numai un reglaj mecanic, avem nevoie de un reglaj conștient amplificat. Lecțiile trebuie să ni le facem noi. Marile transformări trebuie gândite cu o anumită sensibilitate socială și istorică. O operație de acest tip trebuie gândită cu grijă. Analogia cea mai bună este cea cu operațiile medicale. Dacă avem un pacient cu celule canceroase în diverse părți ale organismului, nu-l putem vindeca cu toporul, ci va trebui lucrat într-un mod gândit, îmbinând operațiunile punctuale cu diverse alte tratamente pentru ansamblul organismului, și totul într-o secvențialitate susținută, astfel încât să câștigăm cursa cu cancerul, asigurând și vindecarea pacientului.
Ar ajuta pregătirea pentru integrarea în zona euro reglarea acestor decalaje?
Pregătirea integrării în zona euro este foarte importantă. România are un interes real să se alăture zonei euro, atunci când va fi pregătită pe fond, nu doar când va îndeplini parametrii tehnici de convergență. Ceea ce se întâmplă în pregătirea aderării la euro este un proces de reflecție serioasă cu privire la ce este de făcut. Deși diabolizate și slăbite de politicieni iresponsabili, există anumite locuri, insule de expertiză, care acționează în folosul nostru, al tuturor. Nu este însă suficient ca transformarea să se facă doar în economie. Este nevoie și de transformări politice și sociale. De exemplu, sunt probleme imense la nivelul administrației locale – avem comune care nu sunt sustenabile economic și, la un moment dat, va fi nevoie de un proces de comasare a unităților administrativ-teritoriale. O asemenea comasare ne plasează inevitabil pe curs de coliziune cu o parte importantă a elitei politice; pe de altă parte, alternativa este inacțiunea, care înseamnă acumularea unor probleme structurale care vor strangula administrația locală și societatea în ansamblul ei. Mai există o problemă imensă de reabilitare a sistemului de educație. Irosirea resurselor și diferențierea socială bazată pe eșecul sistemului de educație generează efectiv un risc social major, care crește în timp, care are deja efecte sociale grave și care va deveni zdrobitor în 5-10 ani. În clipa de față avem mai mult de o treime dintre elevi care nu mai fac liceul. Avem situații de școli și comunități care nu mai au nici o șansă de ridicare prin educație. Nu există un sistem în care măsurarea performanței școlare să aibă consecințe instituționale asupra școlii, asupra profesorilor și asupra primăriei. Ar trebui mecanisme care să favorizeze recuperările pentru a-i aduce înapoi în sistem pe cei lăsați să abandoneze. Dacă lăsăm lucrurile cum sunt acum, vom contribui doar la crearea unor mase tot mai numeroase de analfabeți funcționali, de cetățeni care vor fi o povară pentru societate și pentru familiile lor, în loc să fie parte a soluției.
Practic, oricâți bani ar veni de la Bruxelles, șansele de convergență ale României sunt zero, în absența unor politici publice inteligente.
O ploaie de bani fără politici de potențare a impactului afluxului de resurse nu rezolvă niciodată problemele. Desigur, este nevoie de bani și nu de bani puțini. Sunt complexe instituționale care trebuie făcute să funcționeze la anumite standarde. Însă, înainte de toate, trebuie identificate problemele și elementele constitutive ale soluțiilor. Apoi, când trecem la implementarea acestor soluții, trebuie să putem mai întâi să izolăm parțial instituțiile respective de restul subansamblului social pentru perioada cât se schimbă regulile jocului, să le creăm scuturi de protecție și, după aceea, când mecanismele noi de funcționare au fost testate și și-au dovedit maturitatea, să refacem sinapsele și legăturile cu restul organismului social. Un astfel de proces cere timp și bani.
Aderarea la UE e necesară, dar insuficientă.
Aderarea la UE a fost și rămâne o șansă foarte mare, o șansă istorică. Aceasta nu înseamnă că ea este un panaceu universal. În sine, aderarea nu garantează emanciparea României de sub dominația grupurilor de interese care încearcă să țină statul captiv și care se bucură să dreneze (dacă pot) și resursele alocate de Uniunea Europeană.
Dacă ne raportăm istoric, putem să vorbim de avantaje competitive ale României? Care sunt avantajele comparative ale României de astăzi?
În clipa de față trebuie să mizăm încă pe nivelul mediu mai scăzut al salariilor și pe faptul că economia României este în mare măsură controlată de capital internațional. Capitalul străin este din această privință un aliat obiectiv al României și este interesul național al țării noastre să clădească relații stabile cu marile firme care au investit în România și cu capitalul străin în general. Mai trebuie să avem în vedere ceea ce am văzut la europarlamentarele din 26 mai: faptul că societatea este mult mai proeuropeană decât în majoritatea țărilor din jur. Și acesta este un element care ne poate da încredere pentru viitor. În plus, experiența recentă, inclusiv semestrul de exercitare a președinției Consiliului Uniunii Europene, a arătat că o parte a birocrației românești și anumite segmente ale spectrului politic au o bună capacitate de gestionare a dosarelor europene. Or, este foarte important ca România să aibă capacitatea de a acționa nu doar pentru interese înguste, deseori punctuale și limitate în impact, ci și pentru identificarea și implementarea unor soluții la nivel european, capabile să asigure pe termen mediu și lung perspectivele de dezvoltare ale Uniunii Europene și ale României ca parte a acesteia.
Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA și ARMAND GOȘU
Frustrările în unele părți ale României cresc câtă vreme Bucureștiul oferă mostre de rea guvernanță.
