Pe aceeași temă
Renumit magistrat francez, CHARLES DUCHAINE este directorul Agenției pentru Gestionarea și Recuperarea Bunurilor Sechestrate și Confiscate. El consiliază autoritățile române pentru înființarea unei agenții similare. Marginală acum zece ani, practica sa judiciară dură în materie de sechestru și confiscări s-a impus ca politică oficială a statului francez în combaterea crimei organizate și corupției.
Vă revendicați paternitatea Agenției pentru Gestionarea și Recuperarea Bunurilor Sechestrate și Confiscate?
Cu mult înaintea creării Agenției, am fost unul dintre foarte puținii judecători care au dispus sechestru pe bunuri imobiliare pe când nu exista un text legal explicit. Erau prevederi referitoare la confiscare, deoarece în dreptul francez confiscarea este o pedeapsă și trebuia prevăzută explicit în legislație, dar nu existau prevederi privind sechestrul bunurilor imobiliare.
În practică, mi-am imaginat metode de impunere a sechestrului. Metodele mele au fost folosite de legislator în redactarea legii din 2010, care, înainte de toate, a fost o reformă a procedurii de sechestru. Ideea creării une agenții de gestiune era o idee foarte răspândită la nivel european și internațional, dar practica mea judiciară, care era destul de izolată, a permis punerea în evidență a necesității unei asemenea agenții. Am fost asociat eforturilor de întocmire a textelor legislative, dar nu am paternitatea Agenției.
Înainte de 2005 nu existau imobile puse sub sechestru în Franța.
Exact. În Franța exista în mediul judiciar o idee foarte răspândită că nu putem sechestra imobile în absența unui text legal. Am fost singurul la început, apoi printre puținii în a susține că, deși era nevoie de un text legislativ pentru a confisca în temeiul principiului legalității, nu era nevoie de niciun text anume pentru a putea pune sub sechestru imobile. Tot ce nu era interzis prin lege în materie de procedură era autorizat, astfel am pus eu sechestru pe imobile.
Au fost primele trei mobile puse sub sechestru în Franța...
Da. Am spus că nu este posibil să urmărim penal traficanți și mari infractori lăsându-le beneficiile îmbogățirii ilegale. Am folosit metode de drept civil, proceduri civile pentru a menține valoarea bunurilor.
Cum a evoluat situația după 2005?
În 2005, mă bazam pe un fundament legal fragil. Câțiva dintre colegi au început să facă același lucru. Anul următor, nu mai erau trei imobile sechestrate, ci 70. Până în 2010 s-au dezvoltat proceduri empirice. Prin această practică judiciară am încurajat legislatorul, am pus în lumină carențele legislative, iar acțiunea mea din 2005, care a provocat această evoluție și care s-a reprodus indiferent de voința mea, a avut un rol de precursor, care a favorizat în mare măsură procesul legal.
Care au fost principalele dificultăți în crearea Agenției?
Reticența cea mai mare a fost a colegilor magistrați. Neștiind cum să o facă și nerecunoscând faptul că nu știu, ei spuneau că ceea ce facem noi este ilegal. De fapt, era modalitatea lor de a se proteja de o formă de incompetență.
Nu îmi amintesc să ne fi confruntat cu o veritabilă reticență politică. Dar nici nu sunt foarte sigur că tot mediul politic a înțeles miza și riscurile sistemului. Am beneficiat de sprijin, în special de cel al deputatului Jean-Luc Warsmann.
Erau în mediul politic câteva persoane care își doreau asta. La vremea respectivă, se dezvolta o economie paralelă, cu manifestări ostentative de afișare a bogăției. Vedeam în localități sărace tot soiul de indivizi care conduceau mașini de lux. Toate acesteau au contribuit în mare măsură la succesul proiectului nostru.
Azi existăm, nimeni nu ne contestă utilitatea. Cred că mediul infracțional ne detestă, dar, în același timp, ne respectă. Din 2010, vorbim aceeași limbă: vorbim despre bani.
Deși avem problemele noastre, avem o anume viteză de reacție și putem restitui și recompensa părțile civile mult mai repede și mai bine decât o pot face instanțele.
Probabil că și în România vor exista reticențe și, în mod sigur, opoziția mediului infracțional. Care este miza?
Nu mă pot pronunța asupra situației din România. Dar, în general, când vorbim de bani, de justiție, de puteri, atingem chestiuni sensibile. Sunt chestiuni pe care unii nu le vor abordate. Este limpede că demnitarii implicați în fenomenul corupției nu pot fi în favoarea dezvoltării unui asemenea sistem, este evident, cum
s-ar spune, că și-ar trage un glonte în picior. Dar cred că e vorba despre supraviețuirea democrațiilor noastre, indiferent de țară.
Și noi am cunoscut retincențele pe care le veți avea. Care este țara europeană care a avansat cel mai repede în această direcție? Italia. De ce? Pentru că Italia s-a confruntat cu un fenomen mafiot pe care, din fericire, nici România, nici Franța nu l-au cunoscut. Dar vor fi fenomene – asasinarea unor judecători, a unor actori ai vieții publice, luarea ca ostatici a unor oameni politici etc. -, fenomene cu care ne vom confrunta mâine, dacă nu luăm astăzi măsurile pe care Italia le-a luat cu mulți ani în urmă. Am avut șansa în țările nostre de a nu fi expuși unui asemenea tip de amenințări. Sunt amenințări în privința cărora trebuie să anticipăm acțiuni, iar aceste acțiuni financiare sunt, evident, unele dintre cele mai bune mijloace de prevenire. Este o evidență.
Vânzarea anticipată a bunurilor sechestrate va fi o procedură sensibilă, deși în România e deja prevăzută. Cum este în Franța?
Este o procedură sensibilă... da și nu. Trebuie să vedem interesul cui îl protejează. Când punem sub sechestru un bun imobiliar nu există consecințe. Când este pus sub sechestru un cont bancar sau o sumă de bani nu are atât de multe consecințe: împiedică persoana să-l folosească, dar suma este păstrată.
În schimb, când punem sechestru pe un bun mobil, precum o mașină, un vapor ori un avion, statul are două responsabilități. Are în primul rând responsabilitatea protejării proprietății și a dreptului persoanei urmărite și care este prezumată nevinovată. Or, în România, ca și în Franța, avem parcări aglomerate cu mașini sechestrate care se depreciază. Dacă mâine suntem trași la răspundere de către un proprietar, în fața unei instanțe naționale sau europene, care spune că din pricina Franței, ori a României, din vina poliției ori a justiției, i s-a interzis folosirea vehiculului timp de trei-patru ani, în cele din urmă nu a fost condamnat și i-a fost dată înapoi o epavă? De asemenea, în cazul unei condamnări, dacă se decide confiscarea la capătul unui proces de patru ani și vindem bunul respectiv, nu mai obținem nimic pe el.
Sunt opțiuni de politici care trebuie asumate. Le faci sau nu. Dar nu le poți face pe jumătate. De exemplu, un bun ce poate fi susceptibil să fie confiscat, poate el fi pus sub sechestru? Da. Trebuie ca acest bun să fie vândut, dacă este susceptibil de depreciere? Evident că da. Dacă nu, trebuie dat înapoi. Nu trebuie să-ți asumi responsabilitatea de a-l lăsa să se deprecieze producând prejudicii proprietarului. Ar fi o greșeală gravă în relația cu persoana urmărită care poate că va fi declarată nevinovată. Este o dezbatere tranșată în Franța.
Pot spune că, atunci când vânzările anticipate sunt făcute rapid și în bune condiții, prețurile obținute sunt convenabile, corecte, iar atunci când restituim banii persoanelor care nu sunt condamnate, nu avem parte de reproșuri. E dovada că sistemul nostru este acceptat într-o oarecare măsură de persoanele urmărite penal. Nu spun că sunt fericite, dar consideră prejudiciul tolerabil.
Ca șef al Agenției, ați fost pus în situații delicate sechestrând produse sau instrumente ale unor infracțiuni?
Am pus sechestru pe niște apartamente mobilate, care fuseseră destinate prostituției. Vă puteți imagina ce tip de mobilă am găsit în stabiliment. Fostul proprietar a fost invitat să-și ridice efectele personale, dar nu a venit după ele. Așadar, oficialii Agenției au trebuit să se ocupe de toate aceste „jucării“, ca să mă exprim așa, acestea sunt situații amuzante.
Avem și situații foarte complicate. În Franța avem vânzările sub formă de rentă viageră: vânzătorul nu percepe imediat întreaga sumă de bani, ci doar o parte, restul fiind plătit fostului proprietar sub formă de rentă, în rate lunare, până la moarte. Avem chiar acum un imobil confiscat ce fusese vândut sub formă de rentă viageră. Și eu sunt cel care trebuie să plătească renta lunară fostului proprietar. Desigur, îi urez viață lungă...
Care e soarta imobilelor unor interlopi, sunt dificil de vândut?
În România, unde administrația publică poate avea nevoie de imobile, o asemenea destinație este o soluție excelentă. Poți identifica acele imobile care pot fi folosite de un spital, de o școală. Asta va da imagine reutilizării sociale a bunurilor, poate avea un impact important în opinia publică.
Dacă un imobil a aparținut unui mafiot într-o localitate în care exercită în continuare influență, este dificil de vândut acel bun. Este chiar imposibil să-l vinzi, potențialii cumpărători fiind amenințați și, în cele din urmă, răufăcătorul va fi acela care îl va răscumpăra prin intermediari. În asemenea situații, destinația publică poate fi răspunsul dat unei probleme dificile.
Interviu realizat de GELU TRANDAFIR
