Pe aceeași temă
La mai bine de 7 ani de la începutul epocii Obama și în plin ciclu electoral american, este util să reflectăm asupra marilor proiecte de politică externă ale acestei administrații. Am ales să discutăm cu COLIN DUECK, profesor asociat la Universitatea George Mason. Este autorul cărții The Obama Doctrine. American Grand Strategy Today, publicată de Oxford University Press anul acesta.
Care ar fi trăsăturile principale ale doctrinei Obama?
Unul dintre aspectele majore pe care trebuie să le avem în vedere atunci când vorbim de o doctrină Obama este această componentă de restructurare, recalibrare a puterii militare americane de peste mări. Pe de altă parte, vedem această tendință de acomodare a intereselor adversarilor (vezi Rusia în primul mandat sau Iranul în cel de-al doilea) pentru a se dedica și concentra pe obiective de politică internă menite a-i securiza o moștenire liberală.
Obama îl citează adesea pe Eisenhower atunci când încearcă să explice un intervenționism limitat, moderat sau cu totul absent în relație cu marile crize care au modelat sistemul internațional în ultimii ani. Pe de altă parte, nu are nicio problemă în a adopta intern politici economice extrem de costisitoare și o extindere semnificativă a intervenției statului în economie. Se inspiră Obama cu adevărat din Eisenhower? Cum se reconciliază această tendință de moderare a angajamentelor internaționale, în paralel cu o explozie a celor interne?
De fapt, nu pot fi reconciliate. Unul dintre motivele pentru care Eisenhower a candidat în 1952 a fost tocmai pentru a promova o platformă anti-welfare state, împotriva unui stat ineficient, prea costisitor, extins sub umbrela New Deal-ului. De fapt, Obama și Eisenhower se află la poli cu totul opuși, atunci când vorbim despre rolul pe care îl joacă statul federal în societatea americană. Eisenhower era promotorul unui autentic conservatorism fiscal. Mai există această asociere a celor doi, la care se adaugă și Nixon, atunci când se discută de o extinsă restructurare (retrenchment) a angajamentelor internaționale, în special în perioadele care urmează unor campanii militare de uzură și costisitoare, precum Coreea, Vietnam sau Irak. Fie că vorbim de Eisenhower, de Nixon sau de Obama, fiecare dintre ei a fost obligat să opereze ajustări necesare. Este o comparație oarecum plauzibilă, însă ignoră un aspect fundamental: modul în care Obama înțelege și conceptualizează rolul politicii externe. În cazul lui Eisenhower și Nixon, vorbim de președinți pentru care politica externă și securitatea națională erau preocuparea lor numărul unu. Amândoi aveau o înțelegere realistă a politicii internaționale. Obama este foarte diferit. Prioritatea lui este, așa cum a spus-o de nenumărate ori „nation building-ul de acasă“. De fapt, politica sa externă este captivă politicii interne. Există un nivel fără precedent de micro-managament și control strict exercitat de Casa Albă în serviciul priorităților interne.
În primul mandat, avem pivotul către Asia. Acum, cel către Iran. Îl apropie aceste două inițiative pe Obama de Nixon?
În cazul pivotului asiatic, întregul concept are meritele sale, însă mereu a existat pericolul că transmiți mesajul că îți pierzi interesul în Orientul Mijlociu și Europa. Când a realizat acest lucru, Administrația a rebranduit pivotul în rebalansare. Celălalt pericol stă în subfinanțarea sa. Pe de o parte, spui că pivotezi către Asia, iar pe de altă parte, reduci flota navală, ceea ce înseamnă că inițiativa de ajustare strategică are mai puțini „dinți“, un aspect important deopotrivă pentru China și pentru aliații din regiune.
În ceea ce privește acordul cu Iranul, problemele sunt încă și mai mari. Nixon s-a dus în China pentru că exista o preocupare comună față de Rusia. Nu există un echivalent similar pentru relația dintre Washington și Teheran care să împingă cele două state într-o formulă de tip balanță de puteri împotriva unei amenințări copleșitoare. Chiar raționamentul lui Obama a fost oarecum diferit. Iranul, dinamica internă și intențiile regimului s-ar putea schimba prin acest acord. Este, dacă vreți, un pariu. El speră că, prin deschidere diplomatică față de Iran, va avea în Teheran un partener care să ajute Statele Unite să stabilizeze regiunea. În esență însă, nu văd motive de optimism în acest sens. Dimpotrivă, chiar Administrația se așteaptă ca regimul de la Teheran să folosească ridicarea sancțiunilor pentru a finanța și mai mult extinderea agresiunii regionale, consolidând susținerea forțelor sale proxy și a terorismului. Pe lângă toate acestea, există acum perspectiva recunoașterii unui program nuclear iranian. Este o propunere foarte riscantă. Deschiderea lui Nixon către China, deși controversată, a produs beneficii geopolitice tangibile. Avea sens, era o formă de contrabalansare a puterii Rusiei. Obama nu gândește în acești termeni, iar în cazul Iranului situația este foarte diferită.
În ce măsură lecțiile campaniilor post 9/11 au modelat doctrina Obama?
Cu siguranță, Obama a extras câteva lecții din Irak. Până în această zi crede că a avut dreptate în 2002, când s-a opus vehement invaziei și când majoritatea era în favoarea acesteia. Pentru Obama, lecția irakiană înseamnă că un stat trebuie să fie extrem de prudent în a interveni militar peste mări. Tot felul de lucruri pot funcționa prost și trebuie făcută cu un număr cât mai mic de militari și, de preferat, multilateral sub umbrelă internațională. Și sigur că Statele Unite ar trebui să cântărească foarte atent beneficiile și costurile potențiale. Dar, dacă ne uităm la cazuistica lui Obama, și el a făcut propriile greșeli. Spre exemplu, intervenția în Libia fără un plan serios care să creioneze ce urmează după Gaddafi. Un standard minimal pentru evaluarea intervenției ar trebui să fie acela ca rezultatul să fie mai bun decât statu-quo ante. Or, ce vedem? Un stat falimentar, un teren de antrenament pentru jihadiști, valuri de refugiați, o lume dominată de miliții și warlords.
O altă lecție pe care Obama a învățat-o din Irak este să nu fi provocator, să nu fi agresiv. Însă Irakul este un caz foarte diferit de, să zicem, Ucraina. Dar Obama aplică lecția prudenței. Sub Putin, Rusia a invadat și dezmembrat un stat suveran. Deci ar fi cazul pentru un răspuns ferm și robust. Însă răspundem în acest fel tocmai din cauza concluziei lui Obama că până și cea mai timidă reacție ar fi receptată ca fiind agresivă și provocatoare. La fel în cazul Irakului post 2008. Politicile lui Obama, inspirate de lecțiile eronate ale invaziei din 2003, au condus la retragerea din 2011 și au încurajat formarea unui context haotic în Irak de care a profitat ISIS. Astăzi, prioritatea lui Obama pare să fie aceea de a rămâne la distanță, fără să pună la dispoziție resursele care să ducă la îndeplinirea obiectivului fixat chiar de el și care este înfrângerea ISIS.
A stimulat în parte și doctrina Obama, cu atenția sa excesivă pentru recalibrarea rolului internațional, trezirea puterilor cu o agendă revizionistă pe plan regional?
Există un număr de puteri revizioniste în sistemul internațional, fie că vorbim de Rusia, China sau Iran, care privesc foarte atent dacă Statele Unite își vor susține aliații, dacă reacționează ferm la agresiune, dacă își mențin angajamentele față de implementarea liniilor roșii enunțate. Și când văd contrariul, se mobilizează pentru a profita de oportunitatea ivită.
Pe fond, am avut trei președinții succesive care au îmbrățișat optimismul de după Războiul Rece despre „sfârșitul istoriei“. Clinton credea în extinderea sferei democrațiilor de piață, chiar și Bush credea în virtuțile agendei sale de democratizare și liberalizare a Orientului Mijlociu, iar Obama crede că doctrina sa va produce o lume mai pașnică. Acum avem nevoie de mai puțin optimism în faptul că sfârșitul istoriei se află după colț și trebuie să ne pregătim în mod realist de o competiție strategică pe termen lung cu un număr de adversari foarte serioși. Nu este un argument pentru retragere și pentru revenirea acasă. Dimpotrivă.
Care este efectul doctrinei Obama pentru alianțele tradiționale ale Statelor Unite?
Obama crede cu sinceritate în capacitatea sa de a dezvolta relații de cooperare și acomodare cu puteri mai degrabă rivale, precum Rusia și Iranul. Iar asta înseamnă, în parte, să treacă peste sensibilitățile aliaților tradiționali producând confuzia și demoralizarea lor. În plus, Obama nu are o predispoziție naturală pentru a dezvolta relații foarte personale cu liderii democrați tradiționali. Vrea să îi încurajeze pe aliați și pe adversarii lor să-și reconcilieze problemele și se vede mai degrabă în rolul de mediator. Dimpotrivă, aliații așteaptă cu totul altceva: un semnal limpede, clar, necomplicat, de susținere din partea Statelor Unite. Un lucru care se poate învăța din conceptul de contra-presiune este acela că Putin nu s-a comportat agresiv în cazurile în care riposta a fost credibilă, față de cele în care a simțit slăbiciune. Este nevoie de crearea unor linii mai puternice de apărare care să contrabalanseze strategic, economic, diplomatic și care să impună costuri asupra formelor de agresiune. Cu siguranță, este nevoie ca aliații NATO să stabilească o prezență permanentă pe Flancul Estic.
Sunt garanțiile de securitate americane, precum și capitalul de descurajare al SUA afectate prin faptul că Obama a reevaluat linia roșie trasată regimului Assad?
Fără îndoială. Ignorarea unei linii roșii stabilite a fost remarcată în lumea întreagă. Aliații SUA vorbesc despre asta. Adversarii SUA vorbesc despre asta. Descurajarea presupune nu doar capabilitățile necesare, dar și credibilitatea și reputația că ceea ce spui se va și întâmpla. Prin ignorarea unei linii roșii, Obama creează impresia că America nu va acționa, chiar dacă spune că va acționa. Este foarte periculos, pentru că slăbește sistemul de deterrence și face războiul mai probabil.
Interviu realizat
de OCTAVIAN MANEA
