Pe aceeași temă
Este o nevoie critică la nivelul societății românești ca politica externă a României să se adecveze în timp și, de ce nu?, și în spațiu cu dezvoltările la nivel european și global. Discutăm despre o Europă în plină mișcare, de crize la nivel global care durează de foarte mult timp și care își așteaptă o rezolvare, precum și de o serie de dezvoltări la nivelul structurilor de securitate și de cooperare economică. În ceea ce privește România și Europa, paradigma privind umbrela de securitate pe care o asigură Statele Unite s-a nuanțat. În acest moment, competiția externă, chiar dacă nu îmbracă și nu există, din fericire, premize să devină o confruntare militară, are o serie de componente la care statele participante la dialogul internațional trebuie să fie foarte atente. Marile puteri își repoziționează prioritățile. Germania, un motor economic serios, tinde să se apropie de politica SUA de acum câțiva ani, și anume, aceea de a depăși nivelul organizațiilor internaționale creând coaliții de voință înăuntrul Europei, pentru a răspunde la diversele crize. SUA tind, prin politica lor externă, și vom vedea ce se va întâmpla după alegeri, să devină un fel de Germanie. Adică să nu mai fie percepute ca fiind statul care are o anumită proiecție foarte clară pentru fiecare criză sau problemă la nivel global sau regional. Sunt transformări extrem de semnificative. Văzând parcursul crizelor din 2008 și până astăzi, începând cu criza din Georgia, vom vedea că, treptat, are loc o altă deplasare a interesului, de la Bruxelles către diverse capitale, în general către Berlin. Practic, criza zonei euro generată de Grecia a fost rezolvată printr-un demers puternic, atât al Băncii Centrale Europene, cât și al Berlinului. Acordurile de la Minsk au fost negociate din zona euroatlantică de către Germania și Franța. În mod paradoxal, instituțiile de la Bruxelles, abilitate de noi prin tratate constitutive, fie ale UE, fie ale NATO, își pierd relevanța, ceea ce reprezintă o variantă de Europă modulară, la ale cărei probleme trebuie să fim extrem de atenți.
La Hillary Clinton există determinarea de a reîntoarce mai ales politica de apărare și securitate a SUA în Europa
Anul acesta sunt alegerile prezidențiale americane, iar la anul sunt alegeri în Germania. În America, doar Hillary Clinton este un lider cunoscut, predictibil. Ne putem aștepta chiar la o politică externă mai fermă, de pildă, în raport cu Rusia, față de aceea a Administrației Obama. Dar, pe de altă parte, în toată retorica de campanie, și la Trump, și la Cruz, dar și la Sanders, la democrați, se simte un pregnant curent izolaționist. Sigur că politica externă americană nu se schimbă radical după ce se schimbă locatarul de la Casa Albă, dar sunt elemente de luat în calcul. Pe de altă parte, avem Germania, pe care ați pomenit-o. D-na Merkel e într-o situație foarte dificilă, e puțin probabil că va candida pentru al patrulea mandat. Multă lume o critică pe d-na Merkel în chestiunea refugiaților, însă, în ciuda unor serioase constrângeri interne, ea a avut totuși o politică relativ fermă în raport cu Rusia. Or, e foarte probabil ca în perioada post-Merkel să vedem lideri germani mult mai acomodanți în relațiile cu Moscova. Știu că noi nu putem influența direct aceste lucruri, dar suntem măcar pregătiți să răspundem acestor provocări?
Într-adevăr, la Hillary Clinton - am avut ocazia unor discuții repetate cu domnia sa -, există determinarea de a reîntoarce mai ales politica de apărare și securitate a SUA în Europa. Este aici o deosebire față de Administrația Obama, care a reorientat politica externă spre Asia. D-na Clinton are o abordare numită de dânsa Smart Defence, care îmbină vectorii politici, diplomatici, economici, dar și militari în legătură cu diverse zone, în așa fel încât ceea ce spun Statele Unite - avem un angajament solemn față de partenerii noștri, apărarea partenerilor noștri - să capete substanță. Totodată, Hillary Clinton este de părere că orice gest, cum ar fi încălcarea dreptului internațional, așa cum s-a întâmplat, de către Federația Rusă, prin ocuparea Crimeei, nu trebuie să rămână fără un răspuns pe măsură, deoarece, altfel, ar exista o încurajare nu numai pentru statul în speță, ci și pentru alte state de a avea astfel de atitudini. Privind Germania, aici, într-adevăr, dacă este să mă refer la suita de crize cu care a fost confruntată Europa, vedem că Germania a avut un rol determinant în încercarea de acomodare a pozițiilor statelor, inclusiv dincolo de Atlantic, în SUA, pentru a găsi o soluție cât de cât acceptabilă la masa negocierilor și, după aceea, pentru a intra într-un proces de detensionare. Germania a folosit levierul său economic când a fost problema Greciei și a zonei euro. Totodată, ceea ce se uită, dar vreau să repet, Germania, sprijinită de România la acea dată, în mod corect, de președintele Băsescu, după „marea depresie“ din anii 2007-2008, a reușit să impună la nivel european o politică economică și fiscală mult mai atentă, mult mai disciplinată și mai restrictivă în legătură cu cheltuirea banului public.
Atunci am mers pe linia Germaniei, aceea a rigorii fiscale.
Exact, e vorba de Pactul fiscal de la Geneva și toate celelalte elemente. Sigur, i se reproșează cancelarului Merkel stimularea valului de refugiați în Europa. Însă problema e mai complexă. A apărut o reacție a statelor de a decide național, autarhic răspunsul în fața valului de refugiați. Germania a fost pusă în situația de a constata chiar că state Schengen vecine cu ea, la un moment dat, nu au mai participat la un efort solidar. În al doilea rând, Bruxellesul nu e capabil să găsească o variantă de decizie politică solidară, deși are resursele financiare necesare, deși are convențiile și elementele privind reglementarea unui astfel de răspuns, deși are instituțiile finanțate cât se poate de corespunzător, începând cu Frontex-ul, pentru a se găsi o soluție la această criză. Astăzi, în continuare nu există o voință politică clară la Bruxelles pentru a se răspunde solidar la nivelul UE sau al Schengen în criza refugiaților. S-a ajuns în situația de a se negocia cu vecinii, mai ales cu Turcia. Europa a început să învețe că este dependentă de vecinii săi. Și criza ucraineană este un argument din acest punct de vedere. Încă o dată se dovedește faptul că, fără a se readuce decizia, prin voință politică, la Bruxelles, gestiunea crizelor rămâne în seama statelor puternice, în special a Germaniei. Dar Germania și Franța vor avea alegeri în 2017. Practic, aceste state mai au doar un an de coerență decizională. Într-adevăr, încrederea în d-na Merkel a coborât dramatic, sub 40%, după ce era undeva la 60%. Pe de altă parte, nu se profilează astăzi un lider sau mai mulți, la nivel european, care să preia o Europă cu crize atât de serioase și să o ducă mai departe. Mai este o problemă, de fond, care afectează dialogul european. Și anume, percepția diferită în legătură cu riscurile și amenințările. Într-un Consiliu European sau în Consiliul NATO, dacă ascultăm statele membre ale UE din zona Centrală și Est Europeană, adică țarile baltice, Polonia, România, Bulgaria, în legătură cu preocupările lor de securitate, în primul loc se află amenințarea dinspre Est, proximitatea și impredictibilitatea Federației Ruse. Din Centru spre Vest, o altă categorie de riscuri preocupă decidentul european - cele care țin în special de refugiați părând a fi amenințarea nr. 1 pentru occidentalii din acea regiune, alături de terorism și fragilitatea zonei euro.
Față de retorica belicoasă a Rusiei, numai SUA sunt dispuse să aibă un punct de vedere în sprijinul României sau Poloniei
Ați pomenit despre această asimetrie în privința felului în care este văzută Rusia în diferite regiuni de pe continent. E o problemă pentru noi. Am văzut că, față de declarațiile destul de belicoase ale Moscovei la adresa unor țări ca Polonia sau România, cu excepția americanilor nu au existat reacții din partea altor state membre NATO.
Există o anumită preocupare, dincolo de aspectele de insecuritate din proximitatea noastră, în legătură cu faptul că țările din regiune – și aici vorbesc de partea estică a frontierei NATO, adică România, Bulgaria, Polonia, Turcia –, deși identifică riscuri comune, nu sunt capabile să propună proiecte comune. România are parteneriate strategice cu Ungaria, cu Polonia, cu Turcia. În condițiile în care a apărut criza ucraineană, fiecare dintre aceste state s-a adresat marilor parteneri din NATO, mai ales SUA, în ideea întăririi sistemului și garanțiilor de securitate. Nu au reușit însă să coaguleze un proiect regional comun, pentru că un proiect regional comun poate fi mult mai ușor susținut și din punct de vedere politic, dar și militar de NATO. În al doilea rând, SUA nu acționează independent. SUA, deși au un rol într-adevăr determinant în NATO, își subordonează decizia politică deciziilor NATO. Practic, desfășurările militare din ultima perioadă, chiar dacă în chip semnificativ au plecat din zona americană, sunt decise de NATO. Și aici nu reușesc să-mi explic de ce conducătorii de astăzi de la București nu spun opiniei publice faptul că am găzduit un mini-summit NATO (au participat nouă țări) și în baza acelui mini-summit NATO s-au luat o serie de decizii care astăzi sunt implementate de SUA, Marea Britanie și alte state membre. Mi se pare absolut neclară această timiditate, această reticență, când există atât de multe preocupări în legătură cu politica externă românească, în a arăta că s-a produs un rezultat interesant și acel rezultat merită să-l prezentăm public. Legat de scutul antirachetă. România are o componenetă a acestuia, la fel ca Turcia, ca Olanda sau Spania. Nu este un proiect eminamente România-SUA, indiferent că Federația Rusă încearcă să proiecteze o astfel de imagine. Este o decizie politică a NATO și sunt deosebit de preocupat de faptul că, față de retorica evident venită dinspre Rusia, numai SUA sunt dispuse să aibă un punct de vedere în sprijinul României sau Poloniei, în condițiile în care aceste două state oficial au fost amenințate, public. Or, și celelalte state NATO au participat, au fost de acord cu această decizie. Este de neînțeles! Pentru că, hai să spunem, rezerva din partea partenerilor noștri va fi interpretată într-un anume fel la Moscova. Se va considera că, atunci când e vorba de România sau Polonia, statele NATO „se angajează“ mai mult pentru că ar exista o presiune din partea SUA decât că ar avea cu adevărat sentimentul necesității de a întări flancul estic al Alianței. Poate fi și o astfel de interpretare.
De multe ori, propaganda rusă vine cu ideea că SUA forțează statele europene să ia o anumită poziție.
Da, este o linie de propagandă extrem de susținută, mai mult, este un tip de retorică cu privire la România, spunându-se că de fapt opțiunile noastre de securitate nu pleacă de la existența unor riscuri și amenințări, ci din cauza unui sentiment servil pe care l-am avea în special față de SUA, ceea ce este complet greșit.
Să ne întoarcem la UE, care e într-un moment extrem de complicat. Iar dacă Marea Britanie va părăsi UE, sunt tot felul de scenarii care avansează ideea unei reconfigurări a UE cu un nucleu dur, așa-numitul scenariu al Europei „cu două viteze“, în care România ar ajunge din nou într-o zonă de facto periferică. Din acest punct de vedere, cum vedeți poziționarea României? Putem face ceva? Într-adevăr, avem acest Parteneriat strategic cu America. Dar în Europa nu avem parteneriate regionale solide, așa cum este Grupul de la Vișegrad. Avem niște relații declarat bune cu Franța, cu Germania etc., dar nu sunt speciale, adică noi nu avem ancore solide în Uniune.
Făcând o înșiruire, departe de a fi exhaustivă, avem Parteneriat strategic cu Marea Britanie, cu Franța, Germania, cu Italia, deci cu principalii jucători politici la nivel european și nu numai. Senzația mea este că, sigur, declarativ, politic ele există, dar din punctul de vedere al relațiilor, inclusiv cele strategice, se face foarte puțin. Europa este zguduită de crize foarte complicate, la care deocamdată nu există răspuns. Este interesant că prima reacție a statelor europene este de a se delimita, de a se izola cât mai mult posibil. Iată, la criza refugiaților se răspunde național și mult mai puțin la nivelul organizației europene. La fel în ceea ce privește dialogul cu Federația Rusă pe tema crizei ucrainene. În Siria, unde multe state europene ar putea sau ar dori să aibă un rol, practic decidenții cei mai semnificativi sunt din afara regiunii, Federația Rusă și SUA. Unde este Europa? Pe de altă parte, în cancelariile europene se merge pe ideea de concentrare pe diverse zone, de preferință cele mai puternic dezvoltate economic, în special zona euro, și transformarea UE într-o într-o federație cu un nucleu dur.
Decidenții de politică externă de la București trebuie să facă tot ce este omenește posibil ca România să nu intre într-o zonă gri
Se discută despre introducerea unui ministru de Finanțe în zona euro.
A unui ministru de Finanțe precum ministrul de Externe Mogherini, se discută despre eventual crearea unui parlament al zonei euro. Toate aceste proiecte, într-un fel sau altul, exclud România. Și, evident, ne afectează. Din acest punct de vedere, decidentul de politică externă de la București trebuie să facă tot ce este omenește posibil ca România să nu intre într-o zonă gri. Altfel, avem o mare problemă. Românii și-au dorit integrare europeană și euroatlantică tocmai pentru că nu doresc să intre într-o zonă ambiguă și pentru că se simt parte a lumii occidentale. Ce putem face? Uite, ar putea exista, pentru că s-a început, dar nu s-a dus la bun sfârșit, o trilaterală care să unească România, Polonia și Turcia. Din punct de vedere strategic, din punctul de vedere al răspunsurilor la orice fel de criză, inclusiv la criza energiei, o astfel de axă între cele trei capitale ar fi benefică și pentru statele participante, dar și pentru integritatea, securitatea și coerența UE.
În al doilea rând, dezvoltarea unor relații economice solide în interiorul UE. Este o lume în care inclusiv presiunile nu se mai fac prin mijloace militare. Nimeni nu-și mai dorește victime, mișcări de trupe. Dar este o lume în care interconectivitatea contează enorm. Or, a fi în afara rețelei de relații economice înseamnă să-ți condamni națiunea la izolare, deci la subdezvoltare. Unde ar putea România, iarăși, să contribuie? Prin relațiile pe care le are și pe care alte state nu le au. Avem relații, le spuneam pe vremuri tradiționale, pe zona Orientului Mijlociu. Relații politice, strategice. Trimisul din România este ascultat și se discută cu el, indiferent în ce zone, chiar opuse din punct de vedere al interesului, din Orientul Mijlociu. Apoi sunt relațiile politice tradiționale cu China, dar nu am reușit, din cauza noastră, să ridicăm nivelul relațiilor economice la plafonul celor politice. Acest potențial se pierde dacă nu e folosit.
Noi am reușit să ne păstrăm un oficiu diplomatic la Damasc, tocmai pentru că am putut face niște lucruri pe care alții nu le pot face. Și prin acel oficiu diplomatic noi reprezentăm interesele multor state europene. Aș menționa două, pentru relevanța regională: Franța și Turcia. Și-au încredințat reprezentarea diplomatică, aceea câtă mai e, la Damasc, României. Să știți că toate lucrurile astea nu sunt întâmplătoare. Toate aceste evaluări pe care le fac și alții nu sunt bazate pe elemente iluzorii. Or, din acest punct de vedere, să ai această forță și să nu fi un broker de securitate în favoarea UE, pentru că acolo sunt mize mult mai mari decât o miză națională, în favoarea statelor euroatlantice, mi se pare... iertați-mă... o mare eroare.
Dar ce ne lipsește? Oamenii, expertiza instituțională?
Cred că ne lipsesc, pe de o parte, strategiile pe termen mediu și lung. Pe care să le urmărim nu numai pe planul politic, ci și pe planul economic, poate mai ales pe plan economic, pe planul de securitate, pe planul de cooperare interdepartamentală. Iar, pe de altă parte, lipsește, după părerea mea, profesionalismul. Și pentru cei care lucrează în diplomație, dar și pentru cei care ne reprezintă, pentru că, constituțional, politica externă a României are mai mulți vectori de transmisie. Or, din acest punct de vedere, atunci când vii la putere, ești numit la post ca diplomat, nu stă nimeni să aștepte ca tu să înveți, să te familiarizezi cu regulile. Ești obligat să sari în trenul relațiilor internaționale din mers.
Lipsește acel semnal de politică externă care să poziționeze România în mod real drept un partener loial și serios
Ați văzut schimbări de atitudine la nivelul felului în care arată azi politică externă românească față de cea din perioada mandatului președintelui Băsescu?
Ceea ce mi se pare, ca să fiu corect, un element pozitiv în politica de astăzi, este consecvența. Din acest punct de vedere, nu există deosebiri fundamentale de atitudine, mai ales în relația cu partenerii noștri strategici în ceea ce privește opțiunile fundamentale de politică externă. A fi liniar în politica externă nu e rău. Pe de altă parte, este clar că, față de succesiunea de crize și conflicte în care statele europene sunt implicate direct, lipsește acel semnal de politică externă care să poziționeze România în mod real drept un partener loial și serios în abordarea unor astfel de situații. În ziua de azi, o diplomație de salon nu mai este de actualitate.
Dar nu simțiți, eu cel puțin simt lucrul ăsta, că există un deficit de comunicare la nivelul principalilor lideri din România în a spune populației cât de importante sunt lucrurile care se întâmplă pe plan extern și în ce măsură ne pot ele afecta?
Categoric. Nu mai este doar vremea discuțiilor de cancelarie, în ideea că am face ceva, dar nu e comunicabil public. Oamenii așteaptă nu numai să fie clarificați în legătură cu ceea ce se întâmplă, pentru că oricum află din presă, pentru că oricum le generează o reacție emoțională, mai ales atunci când e vorba de securitatea țării lor sau a lor personal. Dar este important să informezi opinia publică în privința răspunsurilor tale ca țară. Oamenii doresc să afle de la politicianul care îi reprezintă în politica externă care este contribuția noastră, ce facem efectiv. Poate că avem contribuții de tot felul, dar oamenii trebuie să fie informați. Toate statele fac acest lucru. În lumea de astăzi, politica externă se face și în fața opiniei publice, nu numai în spatele ușilor închise.
Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU
