Pe aceeași temă
Cum te-ai aplecat spre jurnalism, de ce ai ales această carieră?
Trebuia să mă fac medic, ca maică-mea şi taică-meu. La sfârşitul clasei IX-a, prin 1996, mai degrabă împins de taică-meu, am plecat într-o tabără la Năvodari şi cred că a fost ideea lui ca eu şi un prieten al meu să facem un soi de ziar al taberei. Am cărat la mare nişte cartoane foarte mari şi în fiecare seară scriam pe ele cu nişte carioci, lipeam chestii şi le puneam la geamul de la cantina taberei. Lumea citea în fiecare dimineaţă toate bârfele şi prostiile pe care reuşeam noi să le strângem. Când ne-am întors din tabără, împreună cu acelaşi prieten, am făcut un ziar al liceului. În doi ani, ziarul şcolii a crescut de la o pagină A5 la 32 pagini. Am supărat pe toţi oamenii pe care puteam să-i supărăm în şcoală, pentru că nu aparţineam nimănui. La sfârşitul clasei a XI-a, fără să trec printr-un proces de gândire foarte elaborat, am zis: „Mă duc la jurnalism, dacă am făcut ziarul şcolii, ce altceva să fac?“. Am dat la jurnalism la Cluj şi la Bucureşti. La Cluj am căzut cu brio - acolo m-aş fi dus, pentru că mi s-a făcut frică de Capitală când am venit în vizită -, aşa că am ajuns la Bucureşti.
Cu ce aşteptări ai intrat în facultate şi ce ai găsit acolo?
M-am întrebat de multe ori de ce am vrut să fac facultatea de jurnalism şi cred că, dacă e să fiu sincer cu mine, am făcut-o, ca mulţi alţi colegi, ca să scriu editorialul de pe prima pagină în Evenimentul Zilei sau în Adevărul. La 18 ani credeam că a fi un jurnalist bun înseamnă să fii unul care taie şi spânzură şi rezolvă problemele neamului. La facultate cred că ne-au încurajat în sensul ăsta. Ţin minte şi acum că multe dintre exerciţiile pe care le făceam în clasă erau editoriale, nu ştiri. Nu cred că am avut, cel puţin în primii doi ani, niciun fel de contact cu ce înseamnă să fii un jurnalist. Salvarea mea a venit în anul III, când 75% din cursuri le-am făcut la Centrul pentru Jurnalism Independent, predate de jurnalişti americani. Cel puţin mie, dar cred că şi celorlalţi 10-11 colegi, ne-au cam schimbat viaţa oamenii ăştia. Ne-au învăţat că jurnalistul de care are nevoie o ţară e cel care bate terenul, află chestii şi le povesteşte mai departe, nu stă la birou şi-şi dă cu părerea. De-asta te-ai făcut jurnalist, ca să afli lucruri pe care oamenii nu le ştiu, nu le înţeleg sau nu le-au aflat încă şi să le dai mai departe. Facultatea, dacă voia să mă înveţe asta, n-a reuşit. Când ne-am întors în facultate, la începutul anului IV, şocul cultural a fost foarte mare. Ne-am certat cu mulţi profesori, noi fiind „ciudaţii ăia care au fost îndoctrinaţi şi spălaţi pe creier“, deoarece le-am zis că nu pot să vină să ne înveţe ce au citit din cărţi despre reviste din anii ´70, când ei n-au lucrat niciodată într-o redacţie.
Asta te-a determinat să mergi la un master în SUA?
Când am ajuns la Missouri, care e cea mai veche facultate de jurnalism din lume, eram oarecum picat din spaţiu. Ştiam că e o şcoală care mărită teoria cu practica şi că voi fi reporter în redacţie pe toată perioada studiilor, iar editorii mei vor fi oameni care au 20-30 de ani experienţă pe teren, care acum au fost propuşi ca profesori acolo. Suna bine, dar nu mi-am dat seama ce înseamnă până n-am ajuns acolo. În prima zi, după ce ne-au amintit tuturor ce este o ştire, ne-au trimis pe teren să aducem una. Eu cred că unul dintre lucrurile care lipsesc aici, cel puţin copiilor care trec prin şcoală, este că ei trăiesc cu impresia că va veni o zi în care vor fi jurnalişti, dar nu pot şti chestia asta dacă nu se dau cu capul de pereţi un an-doi-trei făcând ştiri. Facultatea din America te forţa să vezi dacă eşti făcut pentru aşa ceva. Americanii ieşeau destul de norocoşi la 21-22 de ani din facultate spunând: „eu aş putea să fiu reporter pe politică“ sau „mi-am dat seama că nu-mi plac dramele, că nu sunt suficient de agresiv încât să pun întrebările dificile, eu vreau să scriu portrete de fermieri“ etc. Sigur că nici ei nu sunt gata pregătiţi, dar măcar au o direcţie mult mai clară faţă de confuzia pe care am simţit-o eu când am terminat facultatea aici. Dovada că sistemul ăla funcţionează e şi faptul că, din 70-80 de oameni câţi au fost în anul meu de master, eu eram singurul cu o diplomă în jurnalism. Ceilalţi veniseră la un master în jurnalism după 10 ani de lucrat în America de Sud, în Peace Corps, după ce au studiat biologie, literatură etc. Eu eram un generalist mediocru, pe când ei puteau fi jurnalişti foarte buni pe ştiinţă sau pe artă, pe istorie, deoarece veneau cu un bagaj mult mai complex.
Cum ai văzut mass-media americane faţă de ce era la noi?
Aici cumpăram cu religiozitate Caţavencu în fiecare săptămână, câteva cotidiane, reviste săptămânale mai deştepte. Reprezentarea mea despre ce poate fi mass-media americane erau Newsweek şi Time şi dorinţa mea a fost să mă duc în State ca să învăţ cum se face o revistă de-asta săptămânală colorată, care îmbină analiză cu ştiri şi cu chestii de life style. Când am ajuns acolo, am văzut că universul acesta este de fapt gigantic şi că există o media pentru oricine. Brusc, mi-am dat seama că Newsweek şi Time sunt de foarte multe ori superficiale faţă de o grămadă de alte publicaţii de acolo.
În România trăiesc mereu cu suspiciunea că majoritatea oamenilor îşi fac superficial treaba ca reporteri. Acurateţea informaţiilor, verificarea lor, diversitatea surselor de care ai nevoie, pur şi simplu dorinţa de a-ţi face munca mai bine decât două-trei telefoane ca să zici că ai făcut şi tu ceva, asta n-am simţit-o aici şi am simţit-o acolo. Oamenii aceia munceau pentru jurnalismul pe care îl făceau, aveau o relaţie mult mai strânsă, ştiau mult mai bine de ce fac ce fac. Eu fac ceva pentru că sunt în slujba companiei care mă plăteşte, dar de fapt sunt în slujba cetăţeanului şi trebuie să-i aduc nişte informaţii pe care, dacă eu nu le verific, dacă ele nu sunt credibile, dacă nu sunt echilibrate cum trebuie, sunt irelevante şi, dacă sunt irelevante, omul nu va şti ce trebuie să facă. La master, noi, ca reporteri, trebuia ca la fiecare articol să completăm o foaie pe care erau nişte întrebări - ai verificat numele? ai verificat vârsta? ai sunat pe nu ştiu cine? -, o garanţie de bune intenţii. Aia nu este o hârtie pe care o găseşti în fiecare redacţie americană. Mediul ăla a fost fantastic, pentru că-ţi permitea să înveţi şi să faci meseria asta la un grad cu care nu aveai să te mai întâlneşti nici măcar în piaţa de acolo. Dacă tu aveai ochii şi urechile deschise, puteai să pleci de acolo cu o idee foarte bună despre ce înseamnă meseria asta şi să te hotărăşti dacă e de tine sau nu.
Când te-ai întors în România, cum a fost contactul cu presa de aici?
Când eram în State, credeam că înţeleg ce se întâmplă în lume. De când m-am întors în România, trăiesc mereu cu senzaţia că mi-a scăpat ceva. Deşi noi ne lăudăm foarte tare că avem o cultură generală, dacă ar fi să foloseşti media ca reper pentru ce ştiu românii despre cum funcţionează lumea asta, e dezastru. Când m-am întors, în 2007, majoritatea ziarelor aveau o pagină de externe, hai două. Iar după aceea a venit explozia televiziunilor de ştiri, unde chiar nu mai există nimic altceva decât România şi un eventual dezastru natural. Ăsta cred că a fost cel mai mare şoc şi în continuare mă simt mult mai prost informat. Având în vedere că trebuie să-ţi trăieşti viaţa în locul în care eşti, nici nu mai e atât de uşor, pentru că nu-ţi mai ajunge New York Times în faţa uşii la 6 dimineaţa, iar, cu tot respectul, poate să-mi vină Adevărul, Jurnalul Naţional şi Evenimentul Zilei, că nu e acelaşi lucru.
* * *
Biografie
Cristian Lupşa (30 de ani) a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (2003) şi un master la Missouri School of Journalism (2005). A scris pentru mai multe publicaţii autohtone (printre care Capital, FHM, Dilema Veche), a lucrat timp de 4 ani ca jurnalist în SUA, a fost senior editor la Esquire şi Tabu în România. Din 2009 este editor şi fondator al trimestrialului independent Decât o Revistă.
Bursă
Cristian Lupşa este unul dintre cei doi jurnalişti români câştigători ai burselor Rosalynn Carter pentru sănătate mintală în 2011-2012. Alături de fotoreporterul Andrei Pungovschi, Cristian Lupşa va realiza un proiect legat de tulburările anxioase. Bursele urmăresc să reducă stigmatizarea şi discriminarea persoanelor afectate de boli mintale şi să combată stereotipurile şi informaţiile eronate pe acest subiect.
* * *
Tu predai nişte cursuri de jurnalism narativ. Hai să vorbim un pic despre acest gen.
Asta e o chestie pe care am descoperit-o pe la începutul lui 2004, după ce făcusem cursul de reporting la master. Jurnalistul care preda cursul ăsta ne-a dat să citim un articol despre un cuplu de scufundători, care încerca să doboare un record la scufundare fără echipament. Nu-mi venea să cred că se poate scrie despre realitate aşa cum un scriitor de ficţiune scrie despre lumea pe care o imagina. Erau scene care se legau, era motivaţia personajului, erau descrieri, era tensiune, toate elementele care construiau un roman bun erau aplicate realităţii. Nu era acelaşi lucru cu ce înţelegem noi în România prin reportaj. Reportajul românesc, cum era făcut de Geo Bogza sau de Brunea Fox, era un gen foarte egoist: eu, reporterul, mă duc şi fac un reportaj despre ce văd eu, de foarte multe ori nici nu vorbesc cu alţii sau, dacă vorbesc, o fac ca să-mi confirm o părere sau să-mi argumentez o teorie. Nu era o explorare sinceră a unei lumi. Jurnalismul narativ, la modul cel mai simplu, e aplicarea unor tehnici de ficţiune pentru a descrie realitatea şi a încerca să-i provoci ceva cititorului, fie că-l bucuri, îl întristezi, îl enervezi, dar îi spui o poveste despre lumea în care trăieşte, în speranţa că o va înţelege mai bine şi, înţelegând mai bine lumea în care trăieşte, o să se înţeleagă mai bine pe sine. Trebuie să precizez însă că legătura cu ficţiunea e doar la nivel de scriitură, documentarea trebuie să fie strictă. Realitatea e dezordonată şi trebuie să găseşti o modalitate de a scrie frumos despre ea fără să o ordonezi după cum te taie pe tine capul. De exemplu, dacă un clopot a bătut după ce a avut loc un eveniment, nu poţi să pui bătaia de clopot înainte doar ca să-ţi iasă ţie reportajul. La noi, din păcate, am auzit discuţii în redacţii unde oamenii sunt încurajaţi să pună cu mâna realitatea cât să dea bine. Ştiu poveşti foarte triste din facultate, despre profesori care încurajează studenţii să pună de la ei în reportaje, spunând că un reportaj e mai important să fie frumos decât să fie adevărat.
Eşti editorul şi fondatorul publicaţiei Decât o Revistă. Cum a apărut ideea acestei reviste?
Ideea a apărut dintr-o gaşcă de oameni uşor frustraţi de modul în care funcţionau locurile de muncă în care erau. Eram 4-5 oameni care ne-am întâlnit într-o seară la o bere, plângându-ne că „eu nu reuşesc să fac asta, şeful meu nu mă înţelege“, „nici şefa mea nu mă înţelege“. Şi asta în condiţiile în care locurile unde lucram noi erau totuşi mult mai OK decât ce se întâmpla pe piaţă. Şi ne-am gândit să facem o revistă aşa cum ne-am imaginat noi că ar trebui să fie o revistă, o combinaţie între tot ce citeam, de la Wired la Vanity Fair, la New Yorker, toate chestiile alea care n-aveau şi nu au echivalent în România.
Ne-am adunat o mulţime de prieteni, cunoscuţi şi nu numai şi timp de 6 luni am muncit la această revistă, care trebuia să apară o singură dată. Când am lansat-o, au venit 500 de oameni într-un club, au avut răbdare o jumătate de oră să citim fragmente din revistă, au vrut autografe şi ne-au mulţumit, ceea ce nu se întâmplă des când eşti jurnalist. Ne-am dat seama că pe piaţa media de la noi e o lipsă de un astfel de produs, care încearcă să facă lucrurile cum trebuie şi pune cititorul pe primul loc, nu profitul. Produsul tău n-are sens dacă nu răspunde unor nevoi. Iar noi am văzut că am răspuns unor nevoi; sigur, nu tuturor, nu toată lumea e mulţumită, nu pe deplin, dar am făcut ceva şi atunci am zis să continuăm. Şi, fără un plan foarte clar, îl continuăm deja de un an şi jumătate. Acum suntem 4 oameni care lucrăm full time pentru revistă, încă vreo 2-3 care mai fac câte ceva şi aproape 200 de oameni pe care i-am avut alături - scriitori, fotografi, ilustratori etc.
Cum ai prezenta revista într-o frază-două cuiva care nu a văzut-o niciodată?
În engleză a fost totdeauna simplu: într-o propoziţie îi spuneam cuiva că suntem o revistă generalistă care publică jurnalism narativ şi eseuri personale sau jurnalism de profunzime despre modul în care trăim. Şi asta aş spune şi în română, doar că n-avem repere... Străinii au în minte nişte titluri care există la ei şi fac conexiuni. La noi, mai puţin. Am făcut un exerciţiu cu un prieten din publicitate, care zicea: „Sunteţi o Dilema mai tinerească? Un 22 mai cool? Un Esquire mai nu ştiu cum? O revistă pentru femei mai altfel?“. Suntem cam toate acestea, adică un trimestrial care încearcă să facă jurnalism bine documentat şi bine scris despre lucruri care contează sau vor conta în România în care trăim.
Aţi scos şi un număr în engleză. Unde a ajuns el şi ce reacţii aţi primit?
Numărul în engleză a fost un „best of…“ după primele 4 numere în română. Am vrut să îl scoatem din ţară şi să ajungă în comunităţile de reviste independente de prin Germania, Anglia, Statele Unite, unde, în ciuda crizei sau a intrării foarte puternice a digitalului în viaţa noastră, nişa de reviste independente e în continuare în creştere. Feedback-ul a fost foarte bun din partea oamenilor care se ocupă cu distribuţia de reviste independente, ceea ce a fost un vot excelent pentru noi. Atunci când faci o revistă, visezi să fie citită de directori de companii sau oameni importanţi din diverse domenii. Dar cu numerele în română ajungeam mult mai greu acolo. Numărul în engleză a ajuns la foarte mulţi expaţi din România care nu găseau aici o chestie în limba engleză care să le povestească despre ţara asta aşa cum o facem noi. Ne-am bucurat, dar în acelaşi timp e trist. Ne-au spus foarte mulţi oameni de afaceri, din diplomaţia culturală, că au acces la ştiri, în special de business, ştiu unde să bage banii, ce companii au mai venit, cine se închide, dar n-au ce să citească în engleză care să încerce să le explice despre cum funcţionează de fapt ţara asta, care sunt tendinţele care îi preocupă acum pe români sau care sunt nişte trăsături de caracter ale neamului ăstuia. Acum vrem să facem din nou un număr în engleză. Plecăm la drum cu ideea că avem o comunitate foarte mare de străini în România cărora le putem oferi nişte chestii despre ţara asta pe care nu le găsesc altundeva.
Ai lucrat în trusturi de presă, acum coordonezi această revistă independentă. Sunt antagonice cele două lumi?
Marea mea dezamăgire cu trusturile a fost un soi de lipsă de înţelegere a ceea ce e ADN-ul editorial al produsului pe care ei îl publică. Înţeleg că scopul unui trust e să facă bani. Perfect legitim. Dar eu mă încăpăţânez să cred că, dacă nu înţelegi care este scopul editorial al produsului tău, nu poţi să-l vinzi, oricât de bine l-ai plasa. Dacă oamenii din toate trusturile ar fi mai atenţi la ce pun pe piaţă, echipele redacţionale mai atente la ce conţinut construiesc, echipele din marketing-publicitate mai atente la cum împachetează şi ce vând, poate ar fi mai bine. Asta e marea diferenţă: aici, la Decât o Revistă, putem să hotărâm cine suntem şi cum ne prezentăm în funcţie de ce publicăm. Şi e mult mai bine. Creştem mai încet şi suntem mai în banca noastră. Dar până la urmă, când faci jurnalism, aşa trebuie să-l faci, mai în banca ta. Ca jurnalist, probabil că nu-ţi vei cumpăra un Porsche, dar, dacă ăsta e scopul tău în viaţă, sunt alte meserii mult mai potrivite pentru tine.
* * *
Politică
„În 2003, când am plecat în SUA, se preconiza că Năstase va fi preşedinte şi nimeni nu credea că jurnalismul mai are vreo şansă. În 2005, unii prieteni mi-au spus: «Băsescu o să aibă grijă ca presa să fie mai bună», iar eu, proaspăt «îndoctrinat» de un sistem care cel puţin încearcă să fie un monitor independent al puterii, am zis: «Dacă voi, ca jurnalişti, vă aşteptaţi ca un nou preşedinte să aibă grijă ca presa să fie mai OK, e trist»“.
Comoditate
„Mă deranjează foarte mult o lipsă de dorinţă de a face calitate, un soi de comoditate a jurnalistului: «publicul oricum e prost, aşa că eu aş vrea să mă duc acasă la 4». Asta înseamnă că tu nu ai ce căuta în meseria asta, care nu se termină niciodată. Eşti reporter de ziar şi e ziua ta liberă, dar, dacă explodează ceva în mijlocul oraşului, ca un poliţist sau ca un lucrător pe ambulanţă, şi tu te vei îmbrăca şi te vei duce acolo“.
* * *
Interviu cu CRISTIAN LUPŞA, editorul publicaţiei Decât o Revistă, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
Citeste si despre: Decat o Revista, jurnalism narativ, editor publicatie, jurnalism calitativ, calitate vs. cantitate.
