Pe aceeași temă
Aţi stat în România trei ani, cu proiectul Damian & Brothers, apoi, dintr-o dată, v-aţi întors în America. De ce?
M-am speriat pe 11 septembrie 2009, când eram pe val şi am căzut pe scenă la Constanţa. Am ajuns la spital şi doctorii mi-au spus că dacă mai continui aşa, cu băutură, femei, droguri, cafea şi nesomn, mă termin. Şi m-am lăsat.
Dar exista o motivaţie mai veche de a vă întoarce la nai şi la jazz.
Exista, bineînţeles, pentru că acum 10 ani, când am făcut concertul Damians Fire, am simţit că mi-am vândut sufletul. Eu m-am dus la Berklee să studiez jazz şi muzică clasică, să ascult Stravinski, Bartok şi Charlie Parker, nu ca să cânt muzică pop. Dar a fost o vânzare a mea pentru bani, pentru că n-am avut valorile corecte înăuntrul meu. Erau valorile acelea superficiale - să am maşină, să am casă, să am bani. Atunci am zis că, decât să fiu ca jazziştii ăştia săraci, mai bine cânt pop şi fac bani.
În 2006, cu toţi banii câştigaţi, eram bolnav, ajunsesem la psiholog. M-am dus la zeci de psihologi, şi toţi spuneau acelaşi lucru: „N-ai nimic, ce să ai? Ai bani, ai casă, ai maşini, tot ce vrei şi eşti nefericit?“. Pe urmă mi-a aranjat cineva o întâlnire cu Richard Butler, care e Neuro Linguistic Programmer. Am întrebat cât costă, mi s-a spus că 3–4.000 de dolari. Nu mai contau banii, când te cauţi, deoarece în gândul meu era numai sinucidere şi prostii de-astea. Nu era o depresie artistică sau ceva de moment, ci pur şi simplu faptul că nimic din ceea ce aveam nu mă mai satisfăcea. Mă lăsasem aşa dus de val, încât nu mai conştientizam care erau valorile mele. Stăteam la masă cu actori celebri de la Hollywood şi nu înţelegeam de ce ăştia sunt fericiţi şi eu sunt nefericit. Apoi mă întâlneam din greşeală cu un fost coleg din lumea muzicii adevărate, îmbrăcat sărăcăcios, şi vorbeam cu entuziasm despre ce muzică am mai ascultat. Mă întrebam: „Cum pot să fiu fericit cu ăştia într-un birt unde miroase a fum şi toată lumea e jegoasă şi nu pot să fiu fericit cu ăia în Beverly Hills, unde o sticlă de apă costă 30 de dolari?“. Şi nu era problema că nu aveam banii s-o plătesc, dar aici era ceva care mă atrăgea. Mai vorbeam şi cu familia la telefon: „Vezi? Te trage aţa la sărăcie...“. Nu mă trăgea nicio aţă, era pasiunea, era ceea ce îmi plăcea. M-am dus la Richard Butler, unde aveam programare pentru 2 ore, dar am stat cu el de la ora 4 până la 2 noaptea şi nu mi-a luat niciun ban. Mi-a zis: „Şi-aşa vrei să faci vreo prostie. Îţi dau un sfat: urcă-te-n avion, du-te până-n România, 2-3 luni, că e pământul tău, şi, dacă nu-ţi place, faci vreo prostie după aceea“. Am venit în România şi, timp de trei ani, am trăit într-un iureş.
Proiectul Damian & Brothers trebuia închis nu numai pentru că eu am căzut pe scenă. La început, era făcut din pasiune. După toamna lui 2008, când a început să meargă valul mai în sus, a devenit prea comercial. Iniţial, făceam şi cântam ce vroiam noi. La un moment dat, am devenit aşa de populari, că lumea ne angaja şi ne dădea bani ca să cântăm doar ce vor ei. Ajunsesem să mă prostituez. Abandonasem naiul, îl uram, credeam că naiul îmi provocase depresia din America. Dar nu era naiul de vină, eu eram de vină.
Nu v-a fost greu să renunţaţi la viaţa asta tumultuoasă?
Nu, pentru că în viaţa asta tumultuoasă am plătit pentru ce n-am făcut la 19, 20 de ani. Am plecat de mic, m-am dus la şcoală şi am sărit peste vârsta distracţiei şi a exceselor. Dar acum cred că mi-am făcut plinul pentru restul vieţii. Mi-ajunge.
Ce aţi făcut când v-aţi întors în America?
M-am bărbierit, în primul rând, apoi m-am tuns. Începusem deja dieta. Am luat-o de la zero. Iniţial, am spus că vreau să fac un CD de jazz cu naiul şi nu ştiu dacă o să rămân la asta, poate închid totul apoi, dar măcar să fac albumul ăla cu jazz pe care
l-am promis acum 10 ani. Asta am crezut în primele două luni. S-a întâmplat ceva în martie-aprilie: în loc să studiez 4-5 ore pe zi, am început să studiez de dimineaţa de la 8 şi terminam la 6 seara. Dintr-o dată, s-a schimbat ceva înăuntrul meu şi a început să revină iarăşi pasiunea aia, să mă deranjeze că sună telefonul, să mă deranjeze că-mi vine să mă duc la toaletă şi să vreau să stau doar acolo şi să cânt la nai. Sunt superfericit, naiul e în dreapta pe pat, îl iau, studiez, mă culc cu el în mână, mă trezesc cu el, mă duc la studio.
Vorbiţi-mi puţin despre nai. În fond, este un instrument atipic pentru jazz.
În opinia unora, naiul este un instrument limitat. Dar nimeni n-a avut curajul până acum să stea şi să-l studieze cum trebuie, să stea cu el 24 de ore din 24 şi să-l omoare, să mănânce carne vie din el. Este un instrument atipic pentru orice, dacă n-ai curajul să stai şi să-l mănânci cu pâine. Ei, de data asta vreau să-l legitimez, să intre în lumea jazzului, unde naiul nu mai este protejat. Până acum naiul a fost protejat: „A, nu se poate să cânte asta la nai, hai să încercăm o tonalitate mai uşoară...“. Nu! Naiul este exact ca un clarinet, saxofon sau vioară, poţi să faci cu el ce vrei. Nu mă interesează ce se ştie în România despre nai şi că în străinătate se ştie mai prost pentru că l-au auzit doar făcând un anumit tip de muzică. După ce m-a auzit, basistul Stanley Clarke mi-a spus: „Nu ştiam că se poate cânta aşa ceva la nai!“.
Vreau să devin cel mai bun naist din bebop, să fiu un Charlie Parker, un Coltrane al naiului. Asta înseamnă dedicaţie. Uiţi de femei, uiţi de mâncare, uiţi de băutură, uiţi de tot pentru următorii 10 ani, dar pui naiul în istorie. Şi când voi muri să se spună: „A murit un mare artist care a pus naiul acolo!“.
* * *
Damian Drăghici s-a născut la Bucureşti, într-o familie cu o tradiţie muzicală de 7 generaţii. A cântat la diferite instrumente de la vârsta de 3 ani. Când a împlinit 10 ani a hotărât că naiul este marea sa pasiune. La 15 ani era considerat deja un copil minune, cântând şi înregistrând împreună cu Orchestra Radio. În 1989 a reuşit să fugă din ţară, ajungând în Grecia. A cântat o vreme pe străzi, apoi prin cluburi. Compania Sony l-a descoperit şi l-a consacrat în întreaga Europă. A avut, de asemenea, şansa de a susţine o audiţie în faţa reprezentanţilor prestigiosului colegiu de muzică Berklee din Boston, care i-a oferit imediat o bursă integrală de studii. Locuieşte în SUA, unde a înregistrat 18 albume şi a compus muzică de film.
În 2001 a susţinut, în faţa unui public de 72.000 de oameni, cel mai mare concert al său în România - Damians Fire - cu 150 de muzicieni. A câştigat un Premiu Grammy împreună cu Paul Winter. A fost desemnat ambasador pentru minoritatea romă în Anul European al Egalităţii de Şanse pentru Toţi (2007) şi în Anul European al Dialogului Intercultural (2008).
* * *
Ce părere au avut colegii muzicieni americani despre întoarcerea la jazz?
La început, nici nu credeau că e adevărat. Eu le-am spus în 2000: „În 10 ani termin cu pop-ul şi cu prostiile astea, o să mă întorc la jazz“. Dar nici eu nu credeam că se va întâmpla aşa. Legea atracţiei a făcut toate astea. Deci, Dumnezeu a trebuit să mă facă să cad pe scenă, ca să mă opresc. Acum 10 ani toboşarul Vinnie Colaiuta mi-a spus:
„Orientează-te acum spre muzica pop, fă bani, eşti frumos şi ai succes la femei. În 10 ani poţi să te întorci la jazz, care o să te primească şi dacă eşti urât şi fără un ochi“. Am uitat de treaba asta până acum câteva luni, când m-am văzut cu Vinnie, care mi-a amintit de discuţia noastră.
Ştiu că pentru albumul la care lucraţi colaboraţi cu mari muzicieni de jazz - Eddie Daniels, Randy Brecker, Michel Camilo, Bob Mintzer, Russell Ferante, Stanley Clarke, Dave Weckl, Vinnie Colaiuta, Pauhlinio da Costa, Luciana Souza şi alţii. Cum i-aţi adunat?
Nici n-a fost nevoie să-i adun. Au auzit ce fac şi a circulat informaţia: „Unde ai fost ieri?“ „Am cântat cu Damian“, „Şi tu?“ În trei săptămâni toţi ştiau despre asta. Primeam telefon: „Ce faci? Sunteţi la studio? Hai că vin şi eu să cânt. Da vezi că după aceea vii şi tu să cânţi pe albumul meu“. E o chestie reciprocă, nu e vorba de bani. În jazz şi-aşa nu e vorba de bani. Toată lumea zice: „Mamă, cum o să fie albumul, o să fie un succes“. Ce succes să fie? Ai văzut pe cineva de succes comercial în jazz? Muzicienii grei de jazz umplu câte o sală de spectatori, nu un stadion! Au un câştig normal, nimic impresionant. Dar sunt fericiţi. Am nevoie de altceva? Când făceam bani mulţi eram fericit? Nu!
Când o să fie gata albumul?
Cred că în primăvara sau vara anului viitor. Nu ştiu exact. Am mai făcut albume pe care le-am scos doar de dragul de a le scoate. Mi-ajunge! Trebuie să fac unul care să mă atingă, nu să fie de succes din punct de vedere comercial. Până când nu e cum vreau eu, nu iese. Am nişte piese care sunt gata, dar nu am de ce să le mai ţin, pentru că nu mă mai reprezintă. Nu contează cât a costat o piesă. Merg mai departe. Nu?
Aţi stat în America, v-aţi întors câţiva ani în România, apoi aţi plecat din nou în America. Unde e „acasă“ pentru dumneavoastră?
Acolo unde o să pot să pun naiul în lumea jazzului, adică la New York. N-aş fi putut nici în Los Angeles, nici la Miami, nici în altă parte. Dacă ar fi fost să studiez muzică clasică m-aş fi dus în Rusia, pentru că ultima sută de ani a fost a ruşilor, de la Rimsky-Korsakov la Musorgski. M-a întrebat cineva: „Dar de ce n-o faceţi în România? Nu găseaţi oameni în România?“. Charlie Parker s-a născut în Colentina? John Coltrane s-a născut în Ferentari? Nu! Când am făcut proiectul cu Damian & Brothers, era exact invers, toţi ţiganii erau aici şi aveam toate resursele în România. N-aş fi putut să fac muzică ţigănească adevărată la New York. Dacă vrei să faci jazz, trebuie să stai acolo.
Ce puteţi să-mi spuneţi despre felul în care sunt văzuţi românii de către americani?
Americanii nu ştiu multe despre România. România există, dar nu cunosc multe despre noi. În 2001, când i-am adus pe tipii de la PBS ca să facem concertul de la Bucureşti cu Damians Fire, au fost încântaţi, dar nu ştiau aproape nimic despre România. Ştiau ceva romanţat despre Dracula, ţigani, gipsy lovers, despre Nadia, Hagi, Ceauşescu, revoluţie, atât. Unii credeau că România e în America Latină...
Care e relaţia dumneavostră cu România?
Îmi accept ţara aşa cum e. Grecii se acceptă aşa cum sunt. Noi nu. Nu ştiu de ce. Avem o problemă de mentalitate. Italienii merg pe stradă şi sunt mândri. Noi suntem încontinuu milogi, ne plângem că nu suntem deştepţi, că suntem săraci. În România, am învăţat să-mi accept condiţia din punct de vedere artistic sau din punct de vedere intelectual, să accept că sunt român şi artist. În America, spunând că sunt muzician, devenise deja o ruşine şi mi se spunea: „A, înseamnă că ai nevoie de un prieten unde să stai, unde să dormi“. În România am învăţat ce înseamnă să fii artist, să fii respectat ca artist, să fii înţeles ca artist. Noi avem o altă înţelegere faţă de artişti. Asta e Europa, pentru că istoria artei este aici, nu în America. La Muzeul Metropolitan din New York vezi 10% artişti americani şi 90% europeni. Deci, din păcate sau din fericire, istoria e aici. În România am trăit momentul în care îmi părea rău că nu m-am născut într-o altă perioadă. Când eram mic, îmi doream să fi trăit undeva în timpul cărţilor lui Dumas, apoi aş fi vrut să mă fi născut în anii de la începutul secolului, să fi stat cu Cioran, cu Eliade, cu Ionescu şi cu Dali la masă...
Cu muzicienii români de jazz aţi avut contacte?
Nu, pentru că sunt prea deprimaţi. Unii dintre ei sunt foarte buni, dar le trebuie încredere în sine, curajul să urce într-un avion, să plece în afară şi să nu aibă ce să mănânce, să aştepte 1 an, 2, 10, 20 ca să aibă satisfacţia de a cânta ce le place, în loc să stea aici şi să cânte cu cine o fi, ca să mănânce o pâine. A venit cineva acum 2 zile la mine şi mi-a spus că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu un violonist tânăr care vrea să facă jazz. Am acceptat, dar el nu a vrut să vină la întâlnire, pentru că avea o cântare de 1.000 de euro... Eu m-am urcat în tren de la Boston la Philadelphia să-l văd pe un mare trompetist, care mi-a zis: „Ai unde să dormi?“. „Nu-ţi fă nicio problemă“, i-am răspuns. Am ajuns în Philadelphia la ora 1 noaptea. Am dormit în gară până la 7 dimineaţa, un somn cu pauze, pentru că la fiecare câteva zeci de minute mă duceam în baie, fiindcă nu poţi să stai încontinuu acolo, te arestează. Îmi luasem o plăcintă pe care am împărţit-o în 7 bucăţi, luam câte un dumicat. Dimineaţa, la ora 7, m-am dus la el la poartă, iar el mi-a zis că nu are timp să mă primească atunci şi că ne vedem peste 2 săptămâni. Iar violonistul nostru nu a putut să lase cântarea de 1.000 de euro şi să vină aici? Nu o să ajungă nicăieri! M-a enervat. E aşa de talentat? Dar el crede în el? Eu cred că ar trebui să facă altceva.
Aţi fost ambasador al dialogului intercultural şi al egalităţii de şanse. Cu ce v-aţi ales din experienţele acestea?
Cu nimic.
Aţi fost dezamăgit de ele?
Am fost dezamăgit de mine, pentru că, de obicei, fac tot ce îmi pun în cap. Din cauza contextului şi a celorlalţi, de data asta n-am reuşit. Şi lucrul acesta m-a enervat. Am fost sunat iar, acum un an, să fiu ambasadorul integrării sociale sau nu ştiu ce. Le-am zis: „De ce mă sunaţi? Ca să îmi daţi un titlu? Eu nu am nevoie de un alt titlu“. Adică fac ceva din cauza titlului sau fac ceva pentru că trebuie să fac? Nu vreau să fiu ambasador. Dar vreau să fiu Damian Drăghici, care a făcut ceva pentru ţigani, pentru cultură. A trebuit să merg la un summit în Portugalia cu Barrosso, în 2007, ca să spun că trebuie să facem ceva pentru ţigani. Era un summit care costa 200.000 de euro. Am spus: „Luaţi banii, 200.000 de euro, şi daţi-i undeva în Moldova, că ăia nu au ce să mănânce şi vine iarna! Câte summituri din astea sunt pe an? 9. Cât costă? Vreo 2 milioane şi ceva de euro. Din banii ăştia, hai să dăm ceva de mâncare!“. Mi s-a răspuns că nu e bine aşa, că ţiganilor trebuie să le facem mai întâi buletine. Tu crezi că pe ei îi interesează buletinul sau că nu au ce să mănânce? Dacă nu ai cele 3 lucruri importante din piramida lui Maslow – unde să dormi, ce să mănânci şi ce să pui pe tine –, nu poţi să faci altceva decât să furi. I-am întrebat: „Vreunul dintre voi, până la vârsta de 22 de ani, a fost în situaţia să nu aibă nimic, unde să doarmă, ce să mănânce, cu ce să se îmbrace şi să nu ştie ce va face mâine? Nu. Şi atunci cum vreţi să-i înţelegeţi, cum vreţi ca ăia să nu aibă comportamentul pe care îl au?“. Vara mai mănânci ceva, mai dormi pe stradă sau în parc. Dar iarna? Şi atunci te întrebi de ce fură? Păi unii oameni fură ca să ajungă în puşcărie şi să aibă unde să doarmă şi ce să mănânce. Ai noştri sunt ok. Du-te la Moscova să vezi cum stau ţiganii acolo, sunt mai loviţi de sărăcie. Nu e numai problema noastră cu ţiganii, ci e o problemă europeană. Dacă tot am venit aici de sute de ani, trebuie rezolvată problema asta! Trebuie să-i ajutăm. E singura etnie care trebuie ajutată ca să ajungă la un nivel acceptabil.
Şi cum o ajutaţi dumneavoastră?
O să încep o campanie pentru următorii 10 ani, cu un text pe faţă: „sunt ţigan, sunt mândru“. Trebuie să îi facem pe ţigani să înţeleagă că nu sunt o excepţie, că există mulţi oameni de succes din rândul lor. Şi eu sunt ţigan şi pot să vin şi eu să fac asta – este vorba de puterea conştientizării. Nu mă las. Timp de 10 ani am să găsesc fonduri ca să începem campania în România şi să se vadă apoi în toată lumea.
* * *
Înapoi la rădăcini
În 2006 Damian Drăghici s-a întors în România, unde a iniţiat proiectul Damian & Brothers, prin care a revenit la rădăcinile sale lăutăreşti. Unul dintre scopurile proiectului a fost schimbarea percepţiei internaţionale şi a stereotipurilor despre minoritatea romă cu ajutorul muzicii tradiţionale. Damian Drăghici a pus capăt proiectului în decembrie 2009 şi a plecat înapoi în America pentru a se dedica jazzului.
Jazz in the City
Pe 12 noiembrie 2010, Damian Drăghici a susţinut un concert extraordinar la Sala Palatului din Bucureşti, alături de reputaţi muzicieni de jazz, printre care Diane Schuur şi Eddie Daniels. Concertul s-a desfăşurat sub egida Jazz in the City, un proiect iniţiat de Bright Light în cadrul Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă“, ediţia a III-a, organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian“.
* * *
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
Taguri:
