DAN GRIGORE: Elitele nu mai sunt respectate şi nici folosite ca model pentru societate

Cum este viaţa post-CNA?
Este infinit mai luminoasă, mai liniştită. Am fost obişnuit toată viaţa să fiu angrenat în tot soiul de lupte, fie pentru vocaţia mea muzicală, fie, în ultimii 12 ani, în una dintre celelalte pasiuni ale mele, partea de media audiovizuale. Nu pot să spun că liniştea şi seninătatea sunt absolute. Îmi lipseşte lupta din CNA, însă trebuie să recunosc că în ultima perioadă lupta asta începuse să fie categoric fără niciun efect. În primii ani, tot am mai reuşit să fac câte ceva, să pun pe şine câteva proiecte, cum ar fi cel cu monitorizarea limbii române. Încă de acum vreo 10-11 ani atrăgeam atenţia asupra calităţii limbii române şi a libertăţii de expresie în exprimările personale, individuale, asupra importanţei apărării omului, a spectatorului de radio sau de televiziune de confiscarea limbajului, de uniformizarea şi aplatizarea lui, de stereotipizarea lui, ca formă de privare de libertate. Pentru că acum există o mare perversiune în spaţiul nostru mediatic. Se clamează atentate la libertatea de expresie, dar în numele ei, de fapt, se produc tot soiul de anomalii. Eu le-am numit un soi de terorism mediatic, încălcări de legi, de reguli elementare. Şi aceste lucruri se fac în numele acestei libertăţi de exprimare care, de fapt, ascunde o carenţă de informare, un abuz, un exces de confiscare a limbajului prin alte metode şi pe alte coordonate decât se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, dar tot cu efecte de recluziune intelectuală. Lucruri care sunt mult mai periculoase pentru o democraţie decât erau într-o dictatură. În dictatură cel puţin ştiam care e duşmanul, cu ce ne luptăm.

Şi acum care este duşmanul?
Acum, e mult mai greu de luptat. În spaţiul televiziunilor sunt nişte derapaje enorme de la orice fel de regulă de jurnalism. A ajuns un fel de a doua natură a unor posturi de televiziune practicarea acestui soi de pseudojurnalism care, deocamdată, pare să aibă succes la public, dacă ne uităm la datele de audienţă, acest tip de pseudo-infotainment, dacă pot spune aşa, e un pseudo general care ascunde de fapt nişte manipulări sistematice.

 

De ce în interiorul CNA spuneţi că nu aţi mai putut face proiecte, că nu s-a mai putut face nimic, de fapt?
În interiorul CNA e simplu, nu avem o elementară coeziune instituţională, lucru general în România în mai toate instituţiile. Prin asta înţeleg că oamenii nu funcţionează ca într-o echipă, ci într-o ecuaţie haotică de personalităţi, care aşteaptă fiecare greşeala celorlalte ca să iasă cu un pas înainte să arate un anumit tip de imagine. Există o paranoia a imaginii, există un fel de manifestare instituţională a atomizării în care a fost împinsă societatea românească. În CNA se ţin discursuri în dezbaterile pe o speţă sau alta, după care, în modul cel mai ostentativ chiar, se votează la 180 grade faţă de ce s-a vorbit.

Acest vot la 180 de grade se datorează comandamentelor de partid?
Dacă ar fi numai comandamente de partid ar fi mai simplu şi mai constant. Raportul de forţe din CNA s-ar manifesta în funcţie de interesele politice. Dar sunt şi interese legate de televiziuni, legate de forţa cu care unele dintre ele se impun în piaţă şi aceste presiuni dau în CNA de oameni mai pregătiţi sau mai puţin pregătiţi să le facă faţă. Văd că nimeni nu crede în formularea legii, conform căreia un membru al CNA nu dă socoteală în faţa celor care l-au trimis acolo. Conform legii, eu nu trebuie să dau socoteală nici guvernului, nici PNL, pentru că ele m-au propus. Sigur că atunci era alt guvern. Eu am crezut că pot să funcţionez aşa şi aşa am şi funcţionat, până în momentul în care s-a întâmplat acest derapaj, unic pentru mine, în ce priveşte declaraţia d-lui Antonescu.

Aţi găsit vreo explicaţie acestui derapaj?
Ce trebuia să fac eu acolo ca să-i mulţumesc pe aceşti domni? Să ghicesc care sunt interesele lor...? Sau să le dau telefon şi să întreb: coane, mata ce zici să fac eu? Eu am cerut acel time out în chestiunea demisiei, tocmai ca să las spiritele să se liniştească şi să judece la rece, să vadă: stai, domnule, e mai bine cu el decât fără de el? Şi cum s-a văzut, acele 48 de ore n-au servit la nimic. „N-am nimic de ratractat!“ OK. Am plecat. Eu, în aceşti 10-12 ani am judecat în CNA, am cântărit şi am discutat speţe în care am luat partea unor oameni pe care nu i-aş saluta pe stradă. I-am apărat, pentru că legea îi apăra. Am primit şi mulţumiri de la PRM, de exemplu, pentru că era vorba de o persoană cu care nu s-a procedat corect într-o emisiune, a fost păcălită, a fost adusă acolo şi s-a discutat cu totul altceva, nefiind prevenită, şi s-a procedat incorect din punctul de vedere al legii şi al regulilor elementare de a te purta cu un om. Nu mi se pare că trebuie să întreb pe cineva, de la d-l Antonescu în jos sau în sus, în dreapta sau în stânga, ce trebuie să fac. Eu interpretez legea conform conştiinţei şi capacităţilor mele de a judeca. Am avut în aceşti 12 ani tot soiul, cum se spunea în epoca de aur, „un bogat sortiment“ de cazuri, cu diverse interese politice în spate. Niciodată nu m-a interesat care sunt interesele politice din spate. Pentru că nu cred că faci un bine unei forţe politice acceptând sau încurajând demersuri făcute cu orice preţ şi cu orice fel de metodă. Nu cred că minciuna, violenţa verbală, calomnia servesc o cauză sau alta, din contră, compromit cauza respectivă. Şi pe principiul ăsta m-am ghidat în judecăţile mele de valoare.

 

În mod evident, toată clasa politică funcţionează exact pe principii contrare celor pe care dvs. le enunţaţi aici.
Din păcate, aceste principii contrare în care începe să se fixeze clasa politică se datorează în mare măsură practicării politicii la televizor. Principiul pe care se bazează această comunicare televizuală este al escaladării cursei către audienţă. Trebuie să facă rating, pentru că ratingul duce postul pe o listă de posturi protejate care obligă cablistul să le preia. Or, după părerea mea, acesta e viciul major al pieţei audiovizuale româneşti, funcţionarea acestui must-carry. Am semnalat, împreună cu alţi 5 colegi ai mei, comisiilor de specialitate ale parlamentului această anomalie: funcţionarea must-carry-ului nu respectă principiile stipulate în actele şi regulile postulate de comunitatea europeană şi asta produce efecte extrem de dăunătoare societăţii româneşti. Am fost la comisie, s-a discutat, s-a născut un proiect nou atunci. Acest proiect a fost sublim şi a doua zi a devenit inexistent. Nu ştiu cine a sunat, bănuiesc că s-au dat nişte telefoane, pentru că s-a prăbuşit mult prea rapid, după ce aveam concluzii optimiste.

Aţi spus că CNA a pierdut lupta cu televiziunile, printre motive ar fi must-carry. Nu e singurul, bănuiesc.
În principal, este vorba de o lipsă de promptitutdine a CNA de a da semnalele necesare vizavi de unele derapaje în funcţionarea întregului sistem. CNA, sigur, trebuie să fie un arbitru corect şi imparţial, dar el nu poate monitoriza puzderia de posturi care există în toată ţara. Cred că trebuie să-şi aleagă în această suspect de aglomerată piaţă anumite modele care să fie semnale exemplare, care trebuie date cu mare promptitudine, cu mare severitate, atunci când este cazul. De promptitudinea şi de severitatea acestor semnale depinde funcţionarea pieţei. Dacă ne gândim că trebuie să ne uităm la postul nu ştiu care de la Cucuieţii din Deal şi acolo trebuie să ne încordăm muşchii şi să dăm nişte amenzi să duduie podul de peste râuleţul din apropiere, nu facem decât să pierdem timpul. Eu am perceput asta ca pe o strategie a CNA.

 

Văd că, totuşi, se reuşeşte înjumătăţirea licenţelor la OTV. Cum vedeţi această desfăşurare a evenimentelor?
Astfel de măsuri puteau fi luate în mod legal de mult, dar n-a existat majoritate, în esenţă, n-a existat voinţa şi interesul. De ce ea există acum? E o întrebare extrem de gravă. Mi-aduc aminte că în CNA, încă de-acum câteva luni, am atras atenţia public că, dacă nu se va lua o măsură serioasă la derapajele sistematice ale OTV, a lua o măsură foarte severă în ajun de campanie electorală nu va face decât să servească sistemului de victimizare pe care l-a practicat totdeauna Dan Diaconescu şi care acum a început să treacă şi la alte posturi, vezi Antena 3. Iar lucrul acesta va fi dezastruos pentru campania electorală, pentru că introduce un element de distorsiune extrem de grav şi perturbator. Am spus asta, cred că prin septembrie, octombrie, dar nu s-a întâmplat nimic până acum.

Aveţi vreo explicaţie?
Sper să nu am dreptate, dar în orice caz mi se pare dintr-o dată un tratament cu steroizi al CNA faptul că, după o întrerupere de 3 ore, a mai urmat încă o întrerupere de 3 ore sau a urmat direct înjumătăţirea de licenţă, iar după a mai urmat imediat o altă înjumătăţire de licenţă. CNA pare dopat în momentul de faţă.

Sunt steroizi politici?
Cred că da.

Decizia a fost luată cu o „largă majoritate“, credeţi că există o miză transpartinică de a-l servi indirect pe Diaconescu?
Asta îmi spune mie logica.

Asistăm la o degradare a spaţiului public – includ aici media, politicul – nemaintâlnită totuşi din anii ‘90. E o revărsare de ură, o degradare morală, care sunt cauzele?
Revin la perversitatea după care funcţionează sistemul, piaţa e dominată de principiul audienţei. Cei care rezistă acestei tentaţii sunt puţini şi vor fi eliminaţi de aglomerarea acestei coloraturi de violenţă, violenţă de limbaj, violenţă de argumentaţie, contondenţă, tipuri de calomnie mergând până la modul de a privi, de a-ţi bate joc de numele unui om, de felul în care arată. Sunt lucruri care, într-un spaţiu public, sunt de neconceput.

 

Puneţi totul pe seama rating-ului, referindu-ne la media. Dar lucrurile sunt grave la nivel general. Aici ce explicaţie găsiţi?
E acelaşi mod de a funcţiona, rapiditatea de adaptare pe care îl are politicul faţă de tabloidizarea comunicării publice. În mod normal, politicul ar trebui să clameze de câte ori are ocazia: fraţilor, nu cu orice preţ. Nu vreau să îmi impun punctul de vedere, nu vreau să comunic principiile mele, abdicând tocmai de la ele, nu cred că asta este calea. Din păcate, care mai de care se înghesuie să se adapteze la acest sistem. Asta ce arată? Arată ori că există conivenţă între sistemul de comunicare şi cei care participă la el mai benevol sau mai puţin benevol şi, pe de altă parte, arată limitele omeneşti, intelectuale, culturale ale acestor personalităţi. Sigur că nu e un lucru minor faptul că avem de-a face de foarte multe ori cu oameni care sunt extrem de precari din punct de vedere cultural. Această selectare perversă în spaţiul public, făcându-se după principiile tabloidizării, avem de a face totdeauna cu oameni care au o fugă de idei garantată. Pentru că televiziunea are un ritm foarte rapid. Apar oameni care sunt gata să vorbească despre orice extrem de repede, e adevărat, cu cuvinte puţine, cu conglomerate care de multe ori sunt lipite unele de altele cu nişte sacrificii de corectitudine gramaticală şi de logică de limbaj uriaşe. În comunicarea televizuală nu se observă foarte mult lucrul acesta. Adică, cine observă? Dvs.? Eu? Noi. Ăştia de aici. Marea majoritate observă că lucrurile se desfăşoară viu, dacă omul are şi un limbaj mai contondent, spune ca nenea Iancu: le zice bine, le combate bine. Şi politicianul se adaptează rapid la lucrul acesta, cu atât mai rapid cu cât cultura lui, nivelul lui intelectual, nivelul lui moral sunt mai permisive, mai permeabile.

Cum vedeţi această poziţionare a clasei politice faţă de intelectuali?
Îmi spunea bătrânul Alexandru Paleologu, prietenul meu, Dumnezeu să-l odihnească!, ca să faci bani nu trebuie să fii foarte deştept, trebuie să ai un instinct al banilor şi al profitului. În general, oamenii care învaţă, care citesc foarte mult pot atrofia acest instinct. Aici e o revanşă a oamenilor cu bani. E ca în bancul acela de pe vremea lui Ceauşescu, cu miliţianul care opreşte turişti străini. Nu ştie nicio limbă străină, celălalt îl întreabă: ai văzut, ăia ştiau franceză, vorbeau italiană şi tu nu ştii nimic. Şi ălălalt spune: bun, ştiau, şi la ce le-a folosit? Cam aşa este atitudinea celor care au făcut bani faţă de cei care au acumulat cunoştinţe, şi nu bunuri. Este o falie între oamenii care au făcut bani cu mare rapiditate, cu mare dexteritate, abilitate şi dispreţul lor faţă de oamenii de idei. De tip: plecaţi voi acasă, lăsaţi-ne pe noi care nu am citit nicio carte să facem politică! Elitele nu mai sunt nici respectate şi nici folosite ca model pentru societate. Golul rezultat e umplut cu pseudovalori care trag societatea în jos.

Acest război este dus în special împotriva câtorva intelectuali implicaţi în mod deschis în spaţiul public.
Eu văd aici o traiectorie foarte interesantă, mă refer la Toader Paleologu. El face, în mare, figura unui om caraghios. Aşa este privit, cu mai mult sau mai puţin dezinteres politic, aşa este taxat, ca un om care este puţin comic. La el nu se sesizează ironia, fina ironie, uneori chiar zdrobitoarea ironie fină pe care o are. Pe vremuri, în tinereţea mea, nu era nevoie să dai din degete ca să arăţi că o anumită afirmaţie conţine ghilimelele. Erau conţinute în ton şi lumea, sau o anumită parte a lumii, îşi dădea seama. Acuma e nevoie să dai din degete în stil american ca să arăţi că ai pus ghilimelele. Acestea, în general, nu mai au niciun fel de haz. Sunt nişte cârje, ca alea din ceasurile lui Dali, care vor să ţină în picioare nişte formulări şi nişte sensuri deosebit de flasce. Or, când un asemenea personaj în spaţiul public vorbeşte despre sine sau despre altul, despre ideile tale sau despre ale altuia şi tu nu îţi dai seama, de fapt, ce conţin aserţiunile lui, ce conţine discursul lui, la un moment dat ţi se pare că râde de tine. El, de fapt, nu râde de tine, iar atunci când, poate, râde de tine, nu-ţi dai seama. Pentru oamenii care nu au această flexibilitate a minţii dată de cultură, de o anumită practică a gândirii, pentru ei eşti un pericol. Ei nu ştiu cum să te ia, nu ştiu de unde să te apuce şi au în contact cu tine un anumit tip de disconfort.

Care este explicaţia că din interiorul PNL, din partea intelectualilor acestui partid, nu s-au auzit voci care să vă ia apărarea, să conteste acest tip de discurs agresiv? Antonescu nu a derapat doar la adresa dvs., ci şi a lui Andrei Pleşu, de exemplu.
Nu pot să spun nimic despre aceştia, pentru că nu cunosc starea acestui partid şi prezenţa intelectualilor în PNL nu îmi este cunoscută. Nu văd unde sunt aceşti intelectuali. Eu nu am avut contacte cu PNL în ultimii ani, astfel că nu am cum să înţeleg din ce cauză lipseşte această reacţie a unor intelectuali din PNL. Am văzut reacţii ale unor intelectuali din PDL. Pe ăştia îi văd, se apără unii pe alţii. Am văzut că s-a luat apărarea lui Cristian Preda, iar el m-a apărat pe mine la o emisiune de televiziune, în momentul în care s-a petrecut acel derapaj în legătură cu prestaţia mea din CNA. Eu cred că şi această tagmă a intelectualilor mai are şi ea nevoie de câteva generaţii de evoluţie ca să ajungă la ceea ce în Polonia s-a numit Solidarność. Cred că suntem cu două ture în urmă. E adevărat că intelectualii, în general, nu sunt o tagmă de oameni solidari, care să aibă automatismele solidarizării. Intelectualul, în general, este o personalitate singulară, o personalitate care poate fi comparată cu un vârf. Vârfurile în lanţurile muntoase nu sunt unul lângă altul. Sunt, în general, distanţate. Dar există posibilitatea ca, într-o perioadă de o anumită gravitate în evoluţia societăţii, intelectualii să conştientizeze că e nevoie să se solidarizeze. Eu am fost chemat de multe ori, în aceşti 22 de ani, de prieteni de-ai mei care mi-au cerut să mă solidarizez în apărarea lui Pleşu, Liiceanu, Patapievici. Şi am făcut-o imediat. În schimb, niciodată nu am avut din partea unor oameni de asemenea calibru vreun cuvânt de apărare când am fost terfelit eu public. Ceea ce mi se pare – nu că mi-aş da o importanţă foarte mare – cumva nenormal, nefiresc. Din contra, ar trebui ca un intelectual de mare suprafaţă să îşi exercite autoritatea publică, apărându-i pe cei care sunt atacaţi. Nu ştiu ce se întâmplă. Au obosit, sunt mai sceptici. Nu ştiu, nu înţeleg.

 

Tot mai rar asistăm la solidarizări chiar şi faţă de cauze majore. Este doar oboseala?
E un regres al societăţii. Poate şi din cauza pierderii încrederii în politic. S-a făcut totul ca acele mlădiţe de încredere în politic care ar fi putut să germineze să fie retezate din start. A fost o campanie cât se poate de clară, de coerentă la adresa politicului, ne-am şi complăcut în a-l blama, chiar unii dintre intelectualii de frunte. Probabil că nu ne-am dat seama ce miză este în lucrul acesta. Mi-aduc aminte că, la vizita lui Havel în România, un intelectual de frunte i-a pus întrebarea: ce credeţi, e moral să faci politică? Cum se împacă moralitatea dvs. cu funcţionarea în spaţiul politic?

Despre cine e vorba?
Despre Ana Blandiana, care atunci era preocupată de clivajul uriaş dintre politic şi moralitate. Şi răspunsul a fost foarte simplu: este extrem de moral să fac bine în spaţiul politic, prin intermediul instrumentului care se numeşte politică, să fac bine poporului meu. La noi nu s-a înţeles bine chestia asta.

Vorbiţi de o campanie susţinută împotriva politicului. De fapt, nu este o campanie dusă împotriva tipului de politician, nu atât împotriva politicului ca idee? Şi nu este ea justificată?
De 22 de ani, au fost încercări de a limita accesul în spaţiul politicii româneşti. Acum vreo 16 sau 17 ani, Ion Iliescu şi oamenii din jurul lui au spus: gata, acum clasa politică s-a selecţionat, lăsaţi-ne să facem politică, staţi acasă, vedeţi-vă de treabă, noi suntem pregătiţi, noi ştim ce e de făcut, lăsaţi-ne în pace. Au mai fost şi alţii care au mers pe ideea asta, încercări de a descuraja abordarea instrumentului numit politică, de a reînnoi energiile în spaţiul numit politică. Lucrul acesta s-a făcut în paralel cu această campanie că politica este, în general, un spaţiu damnat, compromiţător, un spaţiu al compromisului, mizându-se pe ideea asta pur românească că compromisul este ceva groaznic, înspăimântător. La conferinţa de la Ateneu, Amos Oz a spus că viaţa lui poate fi rezumată într-un singur cuvânt: compromis. Viaţa, în general, este un şir de compromisuri, evoluţia este bazată pe compromis, dar conceptul de compromis e privit din alt unghi şi la altă altitudine decât ceea ce înţelegem noi prin compromis. În loc să se lucreze la ameliorarea unui mod de a percepe lucrurile în spaţiul public, a fost cultivată o blamare, o depreciere permanentă a modului de a funcţiona politic.

În ultimii ani, partidele s-au deschis spre tineri, dar rezultatul este aproape la fel de catastrofal. Unde-i buba, totuşi?
Funcţionăm în paradgima ceauşistă de selectare – Ceauşescu selecta în jurul lui oameni mai proşti decât el, nu-i convenea să aibă oameni care ştiu mai mult decât el, care gândesc mai bine decât el şi îşi alegea oamenii pe sprânceană, ca să fie nişte yesmeni perfecţi. Buba este la sistemul de selecţie al partidelor, contează şi criteriul financiar, care nu e deloc minor. Este la partide o mare carenţă, dar nu cred că e numai acolo. Este şi felul în care funcţionează stimulii mici ai pieţei de idei, ai pieţei culturale româneşti, sunt stimuli perverşi, sunt stimuli carenţaţi.

 

Cum vedeţi evoluţia scenei politice pentru alegerile care se apropie?
E un lucru cert că vor fi foarte multe excese. Îmi este teamă că semnalele pe care le dă instituţia la care am funcţionat până nu demult nu ajută la o clarificare a lucrurilor, ci vor crea o perturbare, o şi mai mare dezordine în spaţiul politic. E predominantă în spaţiul politic românesc paranoia imaginii, totul trebuie să fie axat pe imagine. Ce este în spatele imaginii nu mai contează absolut deloc. Poate că una dintre paradigmele după care funcţionăm noi este celebra frază a lui Ion Caramitru: „Mircea, fă-te că lucrezi“. Lumea se face că face politică. Lumea se face că emite idei. Avem o lipsă de idei fundamentală, funciară. Marea criză este aceea a personalităţilor care să fie cu adevărat personalităţi de stat. Noi avem poate mulţi oameni politici, dar foarte puţini oameni de stat.

Puteţi să îmi daţi nişte nume de oameni de stat?
Nu. Asta nu înseamnă că nu ar putea să existe. Dar nu sunt acolo unde trebuie.

Ce v-a dezamăgit cel mai tare în aceşti ani?
Eu m-am dezamăgit cel mai tare, de mine m-am dezamăgit cel mai tare. Că nu am reuşit să fac tot ce mi-am propus. M-a dezamăgit că m-am lăsat provocat în situaţii absolut înjositoare. Am avut parte de provocări la Filarmonică, la Conservator. A trebuit să plec de acolo, pentru că situaţia devenise irespirabilă. Nu am reuşit nici la Conservator să duc până la capăt reforma pe care mi-am propus-o. În CNA, după anumite lucruri reuşite, mai puţin vizibile, dar care începuseră să funcţioneze – vă enumăr doar câteva: monitorizarea limbii române, trecerea de la sistemul reprezentării pe algoritm politic în spaţiul audiovizual la reprezentarea pe model francez, o treime, o treime, o treime. Şi după aceea am luptat şi am reuşit să trecem la modelul englez: opoziţia la egalitate cu puterea. Sigur că paşii aceştia sunt prea lenţi faţă de cum ar fi trebuit să meargă lucrurile astea. Îmi pare rău că nu am reuşit mai mult. Sunt dezamăgit că societatea n-a ştiut să profite mai mult de mine.

Interviu cu DAN GRIGORE, fost membru al CNA, realizat de ANDREEA PORA