DAN PERJOVSCHI: Artă de atitudine. Desenele se şterg, ideile nu

De ce arte plastice în comunism?

Simplu. Eu aveam nişte abilităţi. Am fost dat la Casa Pionierilor, de acolo la Liceul de Artă. Apoi, am terminat facultatea la Iaşi în 1985 și, după 12 ani de naturi statice, am ieşit pe partea cealaltă „artist“, fără să-mi pun o clipă întrebarea: ce e asta? de ce? ce fac eu aici? În anii aceia, erau trei feluri de artă oficială: a) cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, b) mediocrităţile UAP-iste şi dedesubt, c) o a treia artă oficială, ăia buni, cu altă structură, cu altă ierarhie, la fel de strictă, cu Bernea, Marin Gherasim... Toată lumea îi recunoştea, inclusiv partidul.

 

Și o artă underground, cum era la Budapesta, Varșovia, chiar și la Moscova, oarecum tolerată...

Nu, în România nu a existat. Decât... artă la Tescani. România cred că era singura ţară în care trebuia să mergi cu maşina de scris să dai probe la miliție anual. De unde samizdat, de unde underground...?! Eu am înțeles că sistemul e stricat târziu, în liceu. L-au judecat în public, în curtea școlii, pe un sas pentru că ascultase Metronom-ul la Europa Liberă. Atunci am văzut că ceva e stricat. De la Iaşi, am fost repartizat la Oradea, unde, probabil dintr-o greşeală de planificare birocratică, au fost repartizaţi mulţi tineri. Ştii că dacă terminai în Moldova te trimiteau în Ardeal. Eram șef de promoție, am putut să aleg. Am luat la Oradea pentru că era singurul muzeu de pe listă, Muzeul Ţării Crişurilor. Am avut un noroc chior.

 

Ce se studia la arte plastice pe atunci?

Liceul a fost foarte slab, iar facultatea o catastrofă.

 

Se intra foarte greu, erau 50 pe un loc.

Erau 6 locuri pe ţară la pictură. Câteodată erau numai la Iaşi, altădată numai la Cluj.

 

...

Dan Perjovschi trăieşte la Bucureşti şi la Sibiu. A avut expoziţii personale în muzee precum Brukenthal (Sibiu), Ludwig Museum (Köln), Moderna Museet (Stockholm), Tate Modern (Londra), MoMA (New York), Vanabbemuseum (Eindhoven), Macro (Roma), Total Museum of Art (Seoul), Art Museum (Reykyavik) sau Kiasma (Helsinki) şi expoziţii de grup în muzee precum Centre Pompidou (Paris), Tate (Liverpool), Castello di Rivoli (Torino), MoMA (San Francisco), MUAC (Mexico City), MAM (Varşovia), MCBA (Lausanne), Walker Art Center (Minneapolis) şi Moderna Galerija (Lublijana). A participat la bienalele de artă Manifesta, Istanbul, Veneţia, Moscova, Sydney, Lyon, Dublin şi la trienalele din Paris şi Tallin. Prima sa retrospectivă a avut loc la Muzeul Nasher al Universităţii Duke în 2007, iar a doua la CCC din Tours în 2012. A primit Premiul „Gheorghe Ursu“ (1999), Premiul Henkel (2001), George Maciunas (2004) şi, împreună cu Lia Perjovschi, Premiul „Prinţesa Margriet“ (2012).

Am cunoscut tineri care făceau și câte 10 ani meditații ca să intre.

Asta e o altă temă. Pregătirea particulară a însemnat că foarte mulţi oameni au dat sacoşe de bani la nişte artişti mediocri care erau pe o mână cu profesorii din universităţi sau chiar ei erau profesori în universităţi. Era o şpagă, o mafie, cu abuzuri sexuale, care a produs multe traume. Era un sistem bazat pe fraudă. De-asta şi artiştii arată cum arată. Când se certau cei cu pile, intrau unul sau doi pe bune. Artiștii care se dau acum loviţi au luat de la clasa muncitoare sacoşe de bani.  Eu m-am pregătit la Iaşi. Părinţii mei muncitori mi-au plătit două vacanţe de vară în atelierul unui artist din Iaşi şi la sfârşit ştiam să desenez cu ochii închişi modelul de ghips pe care urma să mi-l dea la admitere. În facultate l-am avut ca profesor pe Dan Hatmanu, un artist extraordinar de interesant, dar, din păcate, în acel moment total captiv partidului comunist, era membru în CC şi i se învârtea capul de ce funcţii are... Unii dintre colegii mei l-au plăcut. Sincer, nu l-am antipatizat, dar când ți-am spus că liceul e prost şi facultatea catastrofală, am spus-o din punctul de vedere al artistului contemporan, care este în competiţie la nivel internaţional. Şcoala m-a ţinut pe loc şi era să mă nenorocească. Noroc cu revoluţia.

Eu am făcut facultatea la Iaşi şi n-am mers măcar o dată la mănăstirile din nordul Moldovei. Niciodată n-am fost la Tg. Jiu să vedem Brâncuşi. Am făcut o singură vizită la București, de capul meu, să văd nu ştiu ce expoziţie la Sala Dalles. Eu nu am știut în Oradea, Iași, Sibiu de Ion Grigorescu sau de grupul Sigma. Nimeni nu mi-a vorbit de Tristan Tzara sau dadaism, nu mi s-a predat aşa ceva. Eu am aflat de toate astea după revoluţie. Momentul de ruptură faţă de viaţa liniară de până atunci a venit după revoluţie.

Foarte important pentru formarea mea a fost Atelierul 35 din Oradea, nişte tipi mai în vârstă ca mine, mulţi de origine maghiară. Au făcut o şcoală la Cluj cu nişte profesori mai onorabili, mai deschişi către Occident. Ei aveau informaţii, nişte cataloage, mai picura ceva pe filiera Budapesta. Erau buni. Eu am intrat cu ei în competiţie şi am devenit mai bun. Asta e realitatea. M-au făcut să folosesc fotografia. Era altceva decât arta clasică. Pentru vechea școală, fotografia nu era artă. Noi ne-am documentat fotografic performanţele pe care le făceam clandestin în apartament. Dar eu şi Lia, soția mea, neştiind că asta reprezenta ceva, că performance art este un mediu artistic cu o istorie şi o practică, am pierdut filmele. Am mai rămas cu 6 poze. Acum astea se vând cu bani grei, le colecţionează Pompidou din Paris. Pentru că muzeul naţional are altă treabă, noi toţi ne vindem trecutul în afară...

Ca artiști, noi n-am făcut ceva direct împotriva sistemului. Am căutat mici spaţii de libertate, mici crăpături pe unde să ne strecurăm. Pentru că am făcut foarte multe expoziţii la Oradea cu grupul Atelier 35, ăla de la cenzură, exasperat, nu mai venea să le vadă, „iară, măi, voi?, daţi-i drumul!“. Erau trei comisii de cenzură; eu sunt bun de gură, vorbeam cu ei. Şi la un moment dat am înţeles limbajul şi le povesteam ce voiau să audă. Nu existau reguli. Azi partidul comunist respingea tablourile albastre. Dar mâine putea să le respingă pe alea roşii. Nu ştiai nici tu, nici ei. Era paranoia. Se făceau lucrări care acum par radicale. Rudolf Bone atârna o sticlă de tavan şi, la vernisaj, o spărgea cu o piatră de încremeneau ăştia cu comisiile lor. Dar ce puteau să-i mai facă? Sau sculpta oameni din nisip. Ultimul meu ciclu de desene pe vremea aia se chema Singur şi gri, titlul ăsta nu prea rezona cu ideea societăţii multilateral dezvoltate şi Epoca de Aur.  Şi acum mă tot întreb de ce făceam asta. Că nu se vindea nimic. Nu era nici o speranţă... Dar noi pentru asta trăiam, ca să facem expoziţiile alea. În rest era viaţă gri, cu cafea nechezol.

 

A venit la timp revoluţia?

Pentru mine, da. Dacă venea un pic mai târziu, cred că ar fi fost foarte dificil. Dacă era mai devreme, nu ştiu dacă eram pregătit.

 

După revoluţie s-a spart Atelier 35?

S-a spart, oamenii s-au împrăştiat, unii au devenit profesori la Cluj, s-au îmburghezit. Nu toată lumea a putut să se adapteze la noua societate.

 

Dan Perjovschi vine la Bucureşti, la Ministerul Culturii.

Pe mine m-a adus Lia Perjovschi. Lia era şefă pe la Liga Studenţilor de la Artă, bătălii mari, Piaţa Univesităţii, Marian Munteanu, mineri... Şi, întâmplător, un regizor – vezi cum e viaţa asta, regizorul care acum e în puşcărie din cauza lui Adrian Năstase, cu „Trofeul calităţii“ –, Bogdan Popovici, a fost pus de Andrei Pleşu şef al Departamentului de tineret al Ministerului Culturii, el fiind unul dintre personajele care apar prin poze în balcoane. Toți cei care au intrat în primele cadre la revoluţia filmată au primit funcții. Dar Popovici chiar era un tip interesant, un tip destins, tânăr.

 

Dar de unde te ştia?

Nu mă ştia. El o ştia pe Lia de la o piesă de teatru şi i-a zis: „ştii pe careva care e bun cu organizarea?“. Şi Lia: „îl ştiu pe bărbatu-meu“. Am dat un fel de vag examen. Dar ştiam bine ce se întâmplă pe piaţă tânără, cum ar veni. Eram bun organizator pe intern. Dar habar n-aveam ce înseamnă artă internaţională...

 

Şi cum a fost reîntoarcerea la artă?

Un an-doi am lăsat arta deoparte şi am făcut revoluţia. Au urmat mineriadele şi bătălia cu sistemul birocratic românesc... un soi de mineriadă permanentă. Dar am fost bun, să ştii. Mi-am dus toată generaţia în Ungaria. Cea mai mare expoziţie făcută vreodată în Occident a fost în 1990, în Ungaria, la Kunsthalle Szombathely şi eu am fost curatorul ei. Cei mai buni din generaţia mea, de la 30 până în 36 de ani, au mers acolo, am un catalog, pot s-o dovedesc. Nu ştiam ce înseamnă conflict de interese, nu ştiam ce sunt regulile astea birocratice. Nici democraţie n-am ştiut. Eu, în acelaşi timp, eram şi la putere, şi-n opoziţie, şi la guvern, în Ministerul Culturii, şi la revista 22, în Piața Universității.

 

Cum a început colaborarea cu revista 22?

Am colaborat la Contrapunct, revista tinerilor scriitori, acolo au apărut desenele mele şi pe urmă am primit o invitaţie să dau nişte desene pentru numărul aniversar la 22, numărul 100. Deşi mai publicasem câteva desene înainte de acest număr, am rămas în redacție. Gabriela Adameşteanu m-a adus cu carte de muncă. Vezi, eu am crescut la ziar, nu într-o galerie...

Eu n-am considerat artă ce făceam la 22. Dar critici de artă din străinătate mi-au zis: „Ce interesant! Asta e artă în spaţiul public“. Eu habar n-aveam de teoria spaţiului public, nu cunoşteam chestiile astea.

 

Premiul „Prinţesa Margriet“

Lia şi Dan Perjovschi, alături de dirijorul Yoel Gamzou, au primit pe 19 martie 2013, la Bruxelles,  Premiul „Prinţesa Margriet“,  în prezenţa a peste 300 de persoane. Premiul le-a fost înmânat laureaţilor de către Alteţa Sa Regală Prinţesa Margriet a Olandei. Juriul i-a ales pe Lia şi Dan Perjovschi atât pentru rolul activ pe care arta lor l-a jucat în construirea unei comunităţi culturale în România începând cu sfârşitul anilor ’80, cât şi pentru relevanţa europeană a acesteia şi pentru impactul său global.

Asta când s-a întâmplat?

În 1997, a venit un critic de artă american care ne ştia de prin ‘91, o tipă supertare, Kristine Stiles. A fost primul om din lumea asta care ne-a întrebat: „de ce faceţi chestia asta?“. Până atunci niciun critic de artă din România nu ne-a întrebat! Gândeşte-te că asta e o întrebare pe care ea ne-o pune în ‘91. Iar în 2007 am făcut tot cu Kristine Stiles prima retrospectivă din viaţa noastră în America. Ea scoate un carnet: „În 1991 mi-ai spus că... Îţi mai păstrezi opinia?“. Carevasăzică am dat de profesionişti care nu se joacă, te urmăresc şi te cercetează cu seriozitate. Au notiţe cu tine, au fişe.

 

Kristine Stiles a fost şansa artistului Perjovschi?

Au fost şi curatori români, Ileana Pintilie la Timişoara, Judit Anghel la Arad şi Bienala de la Veneţia sau Liviana Dan la Sibiu, dar da, Kristine a fost şansa. Ea a venit, pentru că făcea un studiu despre cultura traumei. După Vietnam şi Cambodgia a venit în România.

 

Ăsta a fost biletul tău pentru Occident...

Lucrurile s-au dezvoltat treptat şi înăuntru, şi în afara ţării. În 1990 am primit un atelier de la UAP drept în buricul târgului. De cum l-am primit, l-am folosit împreună cu Lia ca pe un spaţiu liber de dezbateri, întâlniri, schimb de informaţie şi mai târziu de rezistenţă culturală. CAA - Arhiva de artă contemporană, proiectul-instituţie înfiinţat de Lia, a căpătat repede notorietate internaţională. Invitam artişti sau ziarişti străini şi îi puneam în contact cu artişti şi curatori din România. Pentru asta, după 20 de ani de activitate, am primit Premiul Fundaţiei Culturale Europene „Prinţesa Margriet“.

Ca artist am început clasic, desenând pe hârtie. Făceam un desen-pattern, caroiam suprafaţa şi în fiecare careu din ăla băgam câte un omuleţ. Lucrările astea au avut un oarecare succes şi am fost invitat la o parte dintre expoziţiile care analizau Estul Europei (pe urmă Sud-Estul şi mai pe urmă Balcanii). Prima dintre ele a fost în 1995, expoziţia Beyond Belief la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago.

 

E momentul în care te-ai rupt din pluton?

Oarecum. Începusem să-mi fac un drum. Renunţasem de mult la pictură. Faptul că eram la revista 22 transformase felul în care desenul meu exista. Atunci nu eram conştient că asta e o putere.

În ’98 am fost selectat pentru o foarte mare expoziţie care se cheamă Manifesta, e o bienală migratoare. În acel an s-a ținut la Luxemburg. Am fost invitat să desenez în ziarele din Luxemburg. N-am avut lucrare în expoziţie, n-am expus în muzee, ci în chioşcurile de ziare! Dar ştii ce greu a fost? Gândeşte-te că te duci la un ziar care are 80 de redactori şi trebuie să faci în aşa fel încât să aibă ei nevoie de desenele tale. Am început cu pagina de sport şi pe urmă am ajuns şi pe copertă. Transformasem ziarele din Luxemburg într-un fel de revista 22.

 

Ai avut sentimentul că, fiind tot mai des invitat afară, intri într-o altă categorie, că ești competitiv internațional?

Kristine Stiles a venit, i-a plăcut de mine şi de Lia, a scris despre noi imediat. Eram activ, cum sunt și acum. Am făcut coperţi de cărţi, afişe, sigla Teatrului Naţional e făcută de mine, mi-a fost cerută de Andrei Şerban. Afişele Trilogiei Antice a lui Andrei Şerban sunt făcute de mine şi gândeşte-te că Trilogia Antică se repeta la TNB şi în faţă era nebunia din Piaţa Universităţii. Deci asta m-a făcut cumva cunoscut. Mi s-a dat o bursă de către Ambasada Americană, USIA, însemnând că o lună de zile m-au plimbat prin toata America, pe ambele coaste, în nord şi în sud, oraşe mari şi mici, totul plătit, hotel etc. M-au întrebat, eşti artist, cu cine vrei tu să te întâlneşti în America? Aşa m-am întâlnit cu unul dintre cei mai tari artiști americani, Chris Burden, sau am vizitat diverse instituţii şi spaţii alternative celebre. Pe urmă am avut o lună de rezidenţă în Florida, unde am downloadat totul, am făcut vreo 500 de desene, o mare instalaţie, a fost ca un fel de vis. După aia şi din cauza aia a venit şi expoziţia la Chicago.

 

„18 ani am tot dat cu capul“

„Desenul trebuie să prindă ideea. Ăsta este scopul meu, dar nu l-am avut din prima. Am fost fascinat de lucruri frumoase... Vezi că le fac urât acum, ca să rămână ideea tot mai clară. Mi-au trebuit 10 ani să uit şcoala pe care am făcut-o. Am terminat în 1985 facultatea, în 1995 am făcut proiectul ăla în New York, desenând pe zid, şi am început să mă simt confortabil ca artist. Abia din 2003 am stilul de azi. Între 1985–2003, 18 ani am tot dat cu capul.“

Deci America te-a omologat?

America e complicată..., dar da, mi-a dat nişte şanse, eu eram din Est, vai de capul meu, mister nobody... În ’95 am luat bursa ArtsLink, care înseamnă 6 săptămâni într-un spatiu nonprofit din America, am avut noroc, m-au vrut unii din New York, Franklin Furnace, un celebru spaţiu alternativ. Am desenat galeria aia timp de o lună, am desenat-o cu creionul din podea în plafon şi după aia timp de 2 săptămâni am şters-o cu guma şi am lăsat-o goală. Chestia asta a avut impact. Cât aveam atunci? 30 de ani şi am avut un articol în Arts in America, o revistă foarte serioasă. Expoziţia a fost văzută şi plăcută de Roxana Marcoci, care mai târziu ajunge curator la MoMA, şi 12 ani câteva zeci de expoziţii mai târziu, în 2007, mă invită să fac la MoMA un proiect solo. Deci Franklin Furnace în 1995 şi 2007, MoMA. Am avut ceva răbdare...

Dar ce mi-a dat mie încredere a fost Bienala de la Veneţia, Pavilionul României, în 1999. Proiectul era curatoriat Judit Anghel, un curator femeie stabilită la Budapesta, îţi dai seama? Primul proiect câştigat pe bază de competiţie democratică. Eram eu şi grupul subREAL, adică cele două nume mai răsărite din România. Partea mea fost să redesenez direct pe jos cu carioca toate desenele din 22, tot ce-am desenat în cărţile lui Patapievici (Cerul văzut prin lentilă şi Politice), plus nişte idei noi legate direct de bienală. Publicul trebuia să calce pe acest desen şi practic să-l şteargă. Primul mare proiect bazat pe temporaritate şi dispariţie.

 

De ce solul, de ce nu pereţii?

Cred că a fost o mică negociere cu grupul subREAL, ei aveau nişte fotografii şi am zis: voi luaţi pereţii, iau eu solul. Se chema Reportajul artei. Şi aia a fost o lucrare pe care aproape toată lumea profesioniştilor artei din toată lumea asta a văzut-o... Am avut mare succes. Eu eram un amărât de român. Eu tot spun chestia asta... Se enervează colegii mei, dar asta e realitatea. Stăteam acolo pe trepte în faţa pavilionului, veneau turiştii străini, citeau: „ce-i aici? România: uăă!“ şi treceau mai departe. Nici măcar nu mai intrau în pavilion. De acolo am plecat ca scenă de artă. În pavilion fuseseră expoziţii nu neapărat cu artişti slabi, ci cu artişti care nu se potriveau sau cu artă care nu se potrivea cu restul bienalei. Or, noi am avut o presă remarcabilă şi de atunci pavilionul românesc a intrat în atenţia generală.

După aia, la trei-patru ani distanţă, au venit invitaţii bazate pe faptul că X, Y îmi văzuseră intervenţia. De acolo am decolat. Practic, prima mare expoziţie după Veneția a fost în 2003 şi de atunci m-am învârtit internaţional dintr-un proiect în altul. Cu anii de vârf 2007 şi 2011. Trebuie să fii suficient de cunoscut și apreciat pentru ca muzeele mari să te invite. Și trebuie să te invite nominal... Nicio instituție românească, oricât de bună ar fi și oricât de bogată, nu te poate băga în muzeele astea.

 

Deci, Pavilionul României, la Bienala de la Veneția, a fost un moment important. Fundația Culturală Română...

Nu, Ministerul Culturii şi Oficiul Naţional de Expoziţii condus de Mihai Oroveanu, de-aia m-am şi certat cu Oroveanu. A fost o organizare catastrofală, umilinţe mari... Curatoarea mea smulgea iarba din faţa pavilionului, că nu avea cine s-o cureţe. Oamenii care erau trimişi de Oroveanu să dea pereţii cu alb au venit după ce am terminat eu desenul, deci şi-au pus schelele pe desenul meu. Am plecat fără nici un ban dat de Ministerul Culturii, că tot amânau cu bugetul şi birocraţia lor infernală. Am mers pe jos zilnic că n-aveam bani de vaporetto... Şi ei mă trimiteau cică să reprezint România... Când m-am întors să-mi fac decontul la Ministerul Culturii se uitau toţi la mine cu invidie: „ai stat două săptămâni la Veneţia!“. Am stat eu două săptămâni, dar am stat în genunchi cu mutra în podea pe o căldură infernală. Nici n-am văzut Veneţia... eram mort de oboseală.

 

Bienala de la Veneția a fost un moment important. Se închidea un ciclu, începea altul...

A fost un fel de trezire dintr-un somn foarte lung. Când Occidentul s-a deschis şi am început să circulăm, o parte dintre eroii locali au preferat să coaguleze într-un foarte mare curent ortodox care respingea practica şi teoria artei contemporane.

 

Asta în anii ‘90.

În ‘96-’97. Când eu îmi făceam un nume în Occident, băieţii erau cu cădelniţa aici în expoziţii. Veneau cu preoţi la vernisaj. Asta era realitatea. Iar după aia, preoţii de la vernisaj care făceau cruci au fost înlocuiţi de băieţii ăştia cool numiţi DJ. Din lac în puţ. În ‘93, Fundaţia Soros a înființat un departament de artă contemporană, care a introdus arta video. A fost interesant, dar a fost restrictiv. Am înlocuit cădelniţele cu ecrane TV. Trebuie să mă înţelegi bine. Eu regret şi dispariţia Centrului Soros, şi a Galeriei Catacomba, care cumva concentra în jurul ei un întreg discurs ortodox. Faptul că au dispărut ca şi cum n-au fost nu e bine pentru ţara asta de amnezici. După 2000, lucrurile au început să se schimbe, România a devenit cool... Apar pe piaţă generaţiile care deja sunt şcolite în alte părţi, care circulă prin Europa fără viză. Şi întăresc: pe piaţă. După 2005, scena de artă devine piaţă de artă.

 

Datoria artistului

„Eu am trecut prin cenzură, ştiu ce înseamnă utopia asta egalitaristă în care nu te poţi exprima. N-am să uit că nişte oameni au murit ca eu să mă caţăr pe perete. Era comunismul, se vedea că e prost, era şedinţă la partid şi nu spuneai nimic. Toată lumea cu nasu-n bancă acolo, tăceau şi înghiţeau... Îi masacrau la Timişoara şi lumea se făcea că nu se întâmplă nimic. O săptămână am jucat un teatru cumplit toţi. Am o mare datorie ca artist, pentru că mi se dau zidurile astea.“

La un moment dat s-a inserat şi ICR, după ce Horia Patapievici a devenit preşedinte.

Prima dată a apărut Fundaţia... Eu am avut nişte colaborări şi înainte de a exista Fundaţia. I-am văzut pe băieţii ăştia ai noştri din Occident. Era traumă mare, la New York, pe holul Centrului Cultural Român fumau Carpaţi, tunşi scurt... I-am văzut pe oamenii ăştia, am avut nişte confruntări ridicole cu reprezentanţele diplomaţiei româneşti, care erau oripilate de ce fac. Nişte gagii cu haine tocite care-mi puneau cărţi cu Eminescu pe calorifere în sala de expoziţie...

Bineînţeles că ICR-ul lui Patapievici, sau mai bine zis al echipei Patapievici, a fost o altă planetă. De aia a şi dat rezultate. Pentru prima dată de când umblu în lume – şi umblu de 20 de ani –, România a fost instituţional percepută pozitiv. Numai că aşa suntem noi, ce au construit ei cu migală în 7 ani a distrus Marga în juma’ de an. Acum ICR este o instituţie provincială care face proiecte să-şi mulţumească şeful. Poate este momentul să fac nişte precizări. Din 1990 până azi, eu şi Lia am făcut împreună internaţional cam 1.000 de expoziţii, workshopuri, prezentări publice, intervenţii sau proiecte. O mie. Din 2003 particip cam la 30-35 de expoziţii pe an. Din 2006, între 3 şi 5 dintre aceste proiecte au fost în parteneriat cu ICR. Dar ICR nu m-a trimis nicăieri. Toate cele 1.000 de evenimente au fost cu invitaţie nominală. Ajungeam oricum. Faptul că de partea mea, după ani de descurcat individual, a stat pentru o vreme o instituţie a ţării pe care o reprezint a fost psihic reconfortant şi cultural benefic, şi pentru mine, şi pentru ţară. Eu personal îi sunt recunoscător ICR-ului pentru asistenţă şi sprijin. Am dat ce a fost mai bun în această relaţie. Dar, după cum se vede, mă descurc şi fără caricatura de instituţie personală a politicianului liberal Marga. Anul ăsta am expus deja la Istanbul, Helsinki, Berlin, Bruxelles, Pristina şi Nagoya şi urmează să merg la Cracovia, Marsilia, Leipzig, Bochum, Odessa, Bielefeld, Paris şi Tessaloniki. Cititorii neliniştiţi să se liniştească, nu chletui un leu din bugetul naţional. Totul, ca până în 2006, este achitat de occidentali.

 

Până la urmă, şansa artistului Dan Perjovschi a fost Occidentul sau a contat mult și succesul din România?

Definitiv contează Occidentul. Dar contează şi ce faci unde stai. Ţi-am spus că de aia ne-au dat olandezii premiu. Eu nu sunt un artist de UAP sau de galerii. Eu am crescut la ziar făcând, pe lângă artă cu corpul, performance art. Eram şi sunt din alt film. Aşa m-a dus viaţa. Am făcut o mie de chestii în afară, dar n-am plecat din ţară. „Expun“ săptămânal în ea din ‘90.

 

„Nu desenez pe orice zid“

„Îmi permit să fiu liber, nu trăiesc sub teroarea banilor, n-avem copii, n-avem maşină, nu fumăm... Am renunţat conştient, nu ne-a dus valul. Nu desenez pe orice zid şi în orice revistă. Eu am încercat să-mi ţin desenele la 22, sau pe un site Tiuk, al moldovenilor mei. Nu le-am împrăştiat. E nu am călcat niciodată la MNAC, pentru că e în parlament şi e făcut de Năstase. La Antene nu voi da niciodată nici un interviu. Eu sunt un artist care-mi pot permite să fac lucruri de genul ăsta.“

În revista 22.

Da. Am fost extrem de prezent. „De unde se pot cumpăra lucrările dvs.?“ „Mergeţi la primul chioşc, de acolo se pot cumpăra, tăiaţi, băgaţi la ramă şi puneţi pe perete.“ Nici eu, nici Lia n-am plecat niciodată de aici. Am stat şi ne-am caftit. De aia ne insultă azi o putere cultural-politic idioată... Nu i-am lăsat niciodată în pace. Când Năstase a pus MNAC în Palatul Parlamentului, am spus că e inacceptabil şi de atunci, din 2004, n-am pus nicioadată piciorul în acel loc şi nu i-am recunoscut o clipă autoritatea de după zid din faţa Catedralei Neamului... Intern nu ne-a ieşit, dar ne-a ieşit afară...

 

Momentul de vârf al carierei... când ai expus la MoMA...

MoMA e o piatră de hotar. Este cel mai important muzeu de artă contemporană din lume. Gândeşte-te că am desenat zidul central din spaţiul central al celui mai important muzeu de artă din lume. Asta nu e o anecdotă, e o întâmplare fericită din viaţa mea: în paralel cu mine, când desenam zidul ăla, se instala o expoziţie enormă a lui Richard Serra, care e cel mai important sculptor american, unul dintre cei mai importanţi sculptori din lume. Şi ăsta avea un hanorac ca al meu, tot negru, cu glugă, trecea pe lângă mine în fiecare zi cu gluga pe cap, trecea şi se uita la ce desenez eu. Şi după vreo săptămână îmi face semn: hai un pic, hai să-ţi arăt şi eu! Şi d-l Richard Serra însuşi mi-a făcut un preview la expoziţia Richard Serra! Ce vreau să spun e că datorită expoziţiei Richard Serra un public enorm a trebuit să meargă prin faţa zidului meu. Am avut o programare bună, mai, iunie, iulie. Perfect. Cred că juma’ de milion de oameni au văzut expoziţia mea, pentru că MoMA are vreo 3 milioane pe an. Că tot le place demolatorilor culturali de azi să mă acuze că m-am, citez, „înfruptat“ din bugetul naţiunii, pe zidul văzut de jumătate de milion de oameni scria că sunt născut la Sibiu şi trăiesc la Bucureşti şi că proiectul este în colaborare cu, sigla, ICR. Dacă ar fi să socotim reclama în bani, cred că statul mai are să-mi dea nişte bani...

Deci eu n-am făcut la MoMA o expoziţie într-un colţ... Fără modestie, după ce am făcut eu proiectul acolo, spaţiul a devenit loc de expunere central al muzeului. Acolo, acum se fac proiectele speciale. Eu am fost primul proiect special din MoMA.

 

Dar care e relaţia, ce mai rămâne din Dan Perjovschi, artistul român? Sau n-a fost niciodată Dan Perjovschi artistul rrrromân...

Eu sunt inter(şi)naţional. Nu am lăsat presa niciodată, particip entuziast la discuţii, expun, mă implic, fac interviuri, fac proiecte şi expoziţii încontinuu, acum, c-a venit şi Internetul, sunt superactiv online, am mers pe 6 piste odată şi sunt momente în care toate s-au adunat şi sunt momente în care toate s-au despărţit. Până acum am reuşit să le călăresc cumva. Am luat decizii pragmatice dure. Dar nu de pe o zi pe alta, ci ca urmare a unei practici de ani de zile. Eu eram din România, cum puteam eu să intru în competiţie cu mari artişti europeni, americani şi acum chinezi? Doar făcând o artă liberă, temporară, efemeră, lucru pe care foarte puţină lume şi-l poate permite în ziua de azi. Cine vrea să renunţe la posteritate? Eu fac o artă bogată în conţinut, dar săracă din punct de vedere al bugetului. Eu câştig prin mobilitate ce alţii câştigă prin dimensiune. Sunt mobil, sunt ieftin, pot să vin oricând, mă pot adapta la orice spaţiu. Orice zid e bun pentu mine, pentru că eu îl folosesc ca pe o platformă de dezbatere. Am renunţat la hârtie, la ramă, la lăzi, la asigurări, am renunţat la obiect. Renunţarea la obiect mi-a dat libertatea, dar nici colecţionarii şi nici muzeele nu colecţionează desene în văzduh. În lumea extrem comercializată de astăzi toată lumea vrea obiecte. Îmi asum riscul de-a face o artă de atitudine. Desenele se şterg, ideile ba.

 

Dar desenele astea...

Știi că eu țin nişte caiete în care am toate desenele. Sunt un soi de mici laboratoare, unul pentru fiecare proiect. Marile muzee au pentru o vreme spectacolul meu gigantic cu desene pe pereţi şi pe urmă cumpără carneţelul ăsta mic. Le rămâne sămânţa. Eu sunt în colecţia tuturor marilor muzee din lumea asta cu carneţele mici.

 

Totuşi, unde s-a născut Perjovschi grafician, care desenează precum copiii pe pereţi?

Aici, în redacția revistei 22.

 

A contat experiența anilor 1990, cu desenele și înscrisurile de pe pereții Universității, cu „Jos Ceauşescu“ sau „Cizmarul analfabet“, cu „Iliescu – KGB“ și „Jos Iliescu“?

Tu mă întrebi acum şi îmi dau seama că da, cumva are o logică... Conceptual, sigur, pentru că înţeleg desenul ca libertate de expresie, dar probabil că m-a influenţat şi formal. Dar nu mi-am dat seama. Eu din disperare de cauză am ajuns să desenez pereții și paginile la 22... Dacă-mi plătea cineva lăzile şi asigurările, poate că acum aveam ramă...

Neavând însă, am ajuns să ocup tot peretele sau tot muzeul...

 

Interviu cu DAN PERJOVSCHI, realizat de ARMAND GOŞU