Pe aceeași temă
Imaginea României, zugrăvită de politicieni şi mass-media, este cea a unei ţări singuratice, care îşi trăieşte de una singură criza. Cum am ajuns aici?
Ceea ce pare solitudine nu este ceva singular. În Europa suferindă, în lume, se observă întoarceri spre interior ale categoriilor sociale, ale statelor - din cauza crizei. De aici şi accente localiste, naţionaliste, de protecţionism şi „război“ al valutelor etc. Dar să nu omitem că asemenea accente au precedat criza financiară şi economică. Numai că, acum, criza adâncă, fără egal după al doilea război mondial, reliefează falii în construcţia europeană, slăbiciuni congenitale în funcţionarea unor mecanisme. Această criză este, în opinia mea, şi una a integrării economice; aceasta din urmă are nevoie de fundamente instituţionale adecvate şi de convergenţă reală. Raportul lui Mario Monti privind viitorul pieţelor unice în UE, solicitat de către preşedintele José Manuel Barroso, spune multe din acest punct de vedere. De aceea se încearcă reforma instrumentelor şi mecanismelor de guvernanţă la nivelul Uniunii Monetare (UM), al UE, în general. În cazul României, un sentiment de singurătate este accentuat, probabil, de statutul inferior pe care îl are în Uniune şi care trece dincolo de implicaţii ale dispozitivului de monitorizare în justiţie. Mă gândesc, între altele, la articularea intereselor noastre în instanţe de decizie europene, nivelul de dezvoltare economică, gradul de inserţie în reţele industriale avansate, modelul de creştere economică care a condus la o dependenţă excesivă de importuri şi alocare defectuoasă a resurselor. Importul de capital aduce beneficii, dar orientarea sa considerabilă către sectoare legate nemijlocit de consum, ca şi numeroase investiţii speculative nu au pus bazele unei creşteri economice durabile. Nici nu au fost societăţile românească şi din alte ţări nou intrate în UE pregătite, psihologic şi nu numai, pentru o criză de o asemenea amploare. Dacă economii mature din UE par copleşite de consecinţele crizei, este de înţeles descumpănirea în ţări din Europa Centrală şi de Răsărit. Mai ales că „întoarcerea în Europa“ a fost echivalată, odată cu intrarea în Uniune, cu rezolvarea definitivă, rapidă a unor mari chestiuni istorice – surmontarea decalajelor economice şi protecţie faţă de şocuri/pericole externe. Este greu să se explice oamenilor că economia de piaţă are o mişcare ciclică în firea ei, că fluctuaţii de dinamică, inclusiv recesiuni, sunt inevitabile – în pofida unor stabilizatori automaţi care pot atenua fluctuaţii.
Această criză internaţională era evitabilă?
Ea îşi are originea şi într-o filosofie economică şi politici publice ce au ignorat riscuri sistemice şi au stimulat financializarea economiei. Renunţarea la legislaţia Glass-Steagall în SUA, în 1999, şi alte valuri de dereglementare au favorizat operaţiuni speculative. Fără pieţe libere, nu există libertate economică şi politică, însă piaţa nu este un factotum şi nonreglementarea nu înseamnă, automat, mai multă libertate. Să ne gândim, de pildă, la legislaţia antitrust, menită să prevină concentrarea şi abuzul de putere. Această criză a obligat guverne în Europa şi peste Ocean, indiferent de orientare politică, să naţionalizeze entităţi financiare, să tipărească bani, să folosească banul public pentru a evita prăbuşiri în lanţ, un colaps al economiilor. Sunt ţări (Irlanda, Islanda) care au fost puse pe butuci de supraexpansiunea necugetată a unor bănci. Noi am trăit o tranziţie postcomunistă complicată, după care au urmat ani de creştere economică ce au semănat speranţe mari; s-a şi migrat din România, oamenii fiind atraşi de salariile din ţările vestice. Şi a venit criza, care a izbit în mod năprasnic. Dar nu numai pe noi, într-o situaţie analoagă fiind ţări baltice, Bulgaria, Ungaria etc. Handicapul României faţă de noi state membre ale UE este legat de: venituri scăzute ale majorităţii oamenilor; puţinătatea resurselor publice (încasări bugetare de circa 30—31% din PIB, caz unic în UE), discrepanţe majore între mediul urban şi rural, raportul numeric între populaţia activă şi cea de pensionari (starea deplorabilă a fondului de pensii), un stat ineficient. Criza internaţională a lovit o Românie cu mari vulnerabilităţi (deficite externe mari, investiţii lipsite de eficacitate, irosirea banului public etc.). Dar nu este mai puţin adevărat că un context european şi reguli ale jocului în UE (de exemplu, totala circulaţie a capitalului, fără protecţie pentru politici monetare/cursuri de schimb) au amplificat riscuri şi au deturnat atenţia de la pericole iminente. Când unele voci atrăgeau atenţia asupra riscurilor induse de viteza creditării, replica din partea mediului bancar suna: sistemele noastre de prudenţialitate ne vor scuti de neplăceri. Şi vedeţi ce s-a întâmplat.
De ce este FMI prezentat ca bancher hrăpăreţ?
FMI este altul decât cel din deceniile trecute. Instituţia a învăţat din propriile erori şi a aruncat peste bord abordarea monetaristă îngustă. Aceasta poate şi pentru că actuala criză a pornit din economii industrializate, obişnuite să dea lecţii restului lumii cu aroganţă, dar şi pe fondul ascensiunii economice extraordinare a Asiei, care a practicat politici neortodoxe (faţă de abordări tradiţionale ale FMI şi BM) având succese remarcabile. FMI, în condiţiile crizei actuale, a acceptat deficite ale bugetelor publice mărite, contraciclice, renunţând la dominaţia monetaristă asupra politicii economice. Şi în relaţia cu România se vede abordarea nouă. Mai trebuie spus că această criză aduce în dezbaterea publică rolul valorilor morale. Unii spun că piaţa este amorală, că nu are sens să vorbim despre etică. Se omite că forţa motrice a capitalismului este spiritul antreprenorial ce aduce valoare, ce inovează aducând progres; se uită că Adam Smith a scris şi Teoria sentimentelor morale; este uitat Max Weber (Etica protestantă). Multe dintre inovaţiile financiare doar au redistribuit venit şi, nu arareori, au distrus relaţia fiduciară dintre bănci şi clienţi; în acelaşi timp, au fost extrase rente necuvenite şi mărite riscuri sistemice. Cu mulţi ani în urmă, Louis Brandeis, judecător la Curtea Supremă a SUA şi consilier al preşedintelui Woodrow Wilson, avertiza faţă de captura politicii publice de către părţi ale industriei financiare. Vorbele lui au relevanţă extremă pentru zilele noastre, aşa cum au avut pentru preşedintele Franklin D. Roosvelt şi politica New Deal-ului. Când tot mai mult din sistemul de intermediere financiară este bazat pe speculaţie (casino), economia de piaţă este corodată. Această cultură, pervertită, a economiei de piaţă loveşte în clasa mijlocie, în democraţia liberală. Democraţia nu este un dat celest; ea trebuie îngrijită prin conduite individuale şi politici publice. Impactul este cu atât mai rău într-o ţară ca România, unde lucrul bine făcut nu este favorit, unde şmecheria, goana după câştig facil, relaţii învinovăţitoare între politică şi afaceri sunt larg răspândite. Vedeţi că Polonia, Cehia, Slovacia, deşi şi ele lovite de criză, nu suferă tot atât de mult. Oricum, eu mă bucur că există empatie intelectuală între ideile lui Paul Volcker (peste Ocean), ale lordului Turner şi ale ministrului britanic Vince Cable şi măsuri preconizate de Comisia Europeană privind reglementarea pieţelor financiare.
* * *
Descumpănirea românilor
Dacă economii mature din UE par copleşite de consecinţele crizei, este de înţeles descumpănirea în ţări ca România. Mai ales că intrarea în UE a fost echivalată cu rezolvarea definitivă, rapidă, a unor chestiuni istorice: surmontarea decalajelor economice şi protecţie faţă de şocuri/pericole externe. E greu să explici românilor că economia de piaţă e ciclică şi că ea conţine şi recesiune.
Handicapuri şi vulnerabilităţi
Handicapul României faţă de noi state membre ale UE este legat de venituri scăzute ale majorităţii oamenilor, puţinătatea resurselor publice (încasări bugetare de 30-31% din PIB, caz unic în UE), discrepanţe mari între mediul urban şi cel rural, raportul numeric între populaţia activă şi pensionari, un stat ineficient. Vulnerabilităţile României: deficite externe mari, investiţii ineficiente, irosirea banului public etc.
* * *
Nu-mi amintesc de vreo perioadă, în ultimii 20 de ani, în care politicul să se înfrunte atât de puternic cu economicul. Cum ar trebui să se poziţioneze cele două componente? Suntem totuşi în criză.
Se împletesc aici, în opinia mea, două explicaţii. Una priveşte disputa politică în România, în ultimii ani, în pas cu suita de alegeri (parlamentare şi prezidenţiale), a adversităţilor între protagonişti ai vieţii politice şi influenţa crizei asupra accesului la resurse publice. În al doilea rând, este vorba despre criza economică, care, pe de o parte, obligă la programe de austeritate acolo unde nu există spaţiu de manevră fiscală şi nu se beneficiază de o valută de rezervă ca monedă proprie; şi care, pe de altă parte, nu anulează diferenţe între programe anticriză. Peste tot criza a obligat la pragmatism, pentru salvarea sistemelor financiare şi limitarea căderii economice. Dar diferenţe de doctrină există şi se văd în politici publice. Realitatea dură este că plata pentru erori de politică economică, pentru excese ale industriei financiare este pusă pe umerii contribuabililor de rând, peste tot. Cum zic americanii, pe Main Street. Şi aceasta se întâmplă după o perioadă lungă de timp, când inegalităţile sociale au crescut în Europa, în SUA. Când ai creştere economică, această evoluţie nu dă mari bătăi de cap, dar când ai recesiune sau o criză profundă, ce stresează bugete publice (vezi criza datoriilor suverane), este miopie politică să ignori problematica sensibilă a coeziunii sociale, a distribuţiei costurilor ieşirii din criză. Coeziunea socială nu este un concept ce aparţine stângii democratice. După scandalurile corporatiste de acum un deceniu, Bush Jr. a vorbit despre „compassionate capitalism“. În Franţa, Claude Bébéar, şef al patronatului, avertiza că egoismul şi lăcomia unor grupuri de afaceri conduc societatea spre pierzanie („Ils vont tuer le capitalisme“, 2003). Oficiali ai FMI vorbesc despre şomaj în creştere persistent, care loveşte în ţesuturi sociale. Barroso, nu de mult, făcea aluzie la posibile derapaje politice, cu propensiuni autoritariste chiar în UE. El este portughez şi are experienţa regimului salazarist. Criza accentuează erodarea clasei mijlocii în Vestul industrializat, care este şi un efect al competiţiei globale, al unei Chine ce se transformă într-un nou „atelier al lumii“. Această erodare nu este de bun augur pentru funcţionarea instituţiilor democratice. Nu este de mirare că ne confruntăm cu mai multă xenofobie, ofensiva unor partide extremiste, cu populism exacerbat. Revenind la România, unde veniturile oamenilor sunt mici după standarde europene, criza muşcă teribil şi putem asista la fracturi sociale majore. Întrucât austeritatea nu poate fi evitată, coeziunea socială trebuie apărată – atât cât se poate – prin atenţie faţă de distribuţia costurilor. Doctrina contează, dar ea nu trebuia să obtureze canalele lucidităţii, pragmatismului. Stânga, la noi, trebuia să înţeleagă că nu poate fi evitată austeritatea, având în vedere populismul şi erori de politică publică din anii trecuţi. Dreapta nu trebuie să fie oarbă la necesitatea de a ţine cont de echitate în distribuţia costurilor sociale. Trebuie să se muncească mai mult, să se reducă numărul „călătorilor fără bilet“ (free riding); trebuie luptat cu lucruri strâmbe autohtone: abuzarea sistemului de asistenţă socială (cei care au ieşit în mod ilicit la pensie şi lucrează în economia privată bagă mâna în buzunarul altor pensionari...), goana după rente în sectorul public, politizarea administraţiei publice, evaziunea fiscală fără egal în UE (în Bulgaria, încasările bugetului se ridică la peste 38% din PIB). Avem nevoie de un capital autohton mai puternic şi responsabil şi să credem mai mult în forţele noastre. Dacă nu vom găsi un numitor comun faţă de asemenea probleme mari, vor scădea şansele României de a ieşi din criză cu perspectiva unei creşteri economice promiţătoare.
Măsurile luate au părut târzii, ezitante.Un fel de-a astupa găuri prin care barca lua apă (reduceri de salarii, de personal bugetar, creşterea TVA). Ce aţi fi făcut?
2009 a fost irosit, în bună măsură, pe altarul competiţiei electorale. Ar fi trebuit să îngheţăm creşteri de venituri ce decurgeau din acte normative ale anului precedent. Trebuia să introducem un regim cvasicazon pentru economisirea (reducerea fraudării) resurselor publice, cu tăieri masive de achiziţii ce puteau aştepta şi reorientarea resurselor spre cofinanţarea fondurilor europene. Nu s-a înţeles că absorbţia fondurilor UE este singura armă potentă pe care o avem pentru a contracara imposibilitatea unui activism bugetar din resurse proprii. Nici FMI şi nici Comisia nu au realizat, în construcţia programului de consolidare fiscală, importanţa strategică a absorbţiei fondurilor europene. Constatarea lui Jeffrey Franks, în august 2010, a fost, de aceea, tardivă. Este necesară intrasigenţă faţă de neregulile din sistem, evaziunea fiscală, cu riscul de a supăra clientela. Această criză este precum un război în vremuri de pace. Pentru limitarea daunelor, a costurilor sociale, un guvern trebuia să accepte costuri politice nu pe ocolite. Reducerea salariilor era, după mine, inevitabilă, dar o diferenţiere ar fi fost de preferat. Numărul bugetarilor poate fi redus ţinând cont de harta angajărilor în anii precedenţi, când prietenii politice şi cumetrii au funcţionat din plin. Pot fi utilizate mai mult programe finanţate cu bani europeni pentru recalificare profesională. Extinderea impozitării la toate veniturile este corectă principial şi având în vedere condiţiile actuale. Reforma salarizării este necesară, ca şi cea a sistemului de pensii. Propunerea de centralizare a autorităţilor de management operaţional este bună, dar târzie. Propunerea de stimulare a celor care sunt implicaţi în absorbţia fondurilor europene, ca şi externalizarea managementului în acest domeniu au sens. Sunt de luat în consideraţie şi propuneri ale Consiliului Investitorilor. Teoretic, România are rezerve de reluare a creşterii economice rapide: este hiperineficientă în producţia şi consumul de energie; nu foloseşte, în numeroase domenii, tehnologii avansate; are multă redundanţă în sectorul public şi chiar în întreprinderi private. Pentru ţările avansate este foarte greu să realizeze străpungeri fiind la frontiera cunoaşterii. România ar trebui deci să se reorganizeze (reforma administraţiei publice) şi să folosească tehnologii existente superioare. Dar vedem o neputinţă structurală şi blocaje politice. Noi avem insule industriale moderne (vezi Renault/Dacia, Nokia, în curând şi Ford etc.), dar este puţin. Ar trebui să declanşăm o ofensivă pentru prezenţa pe alte pieţe. Lumea nu începe şi sfârşeşte cu UE.
Măsurile coincid cu o mult amânată reformă a statului (Legea salarizării, a pensiilor). Dar oamenii se opun, nu le suportă şi ies în stradă. Cum ar trebui procedat?
Reforme structurale atât de importante pentru viaţa oamenilor sunt adoptate sub o presiune imensă (criza presează) şi a angajamentelor faţă de finanţatorii externi. Dar, dacă nu ar fi existat presiunea, nu s-ar fi pornit, probabil, asemenea reforme. Ar fi trebuit să se explice mai bine în ce situaţie este România, alături de alte ţări europene. Fiindcă se iese dintr-o eră a exceselor, a slăbirii constrângerilor bugetare şi creditului ieftin şi se intră într-alta – definită de bugete publice şi private împovărate, credit mai scump, resurse restricţionate, redistribuţie de putere economică în spaţiul global. Este greu să comunici oamenilor, care de-abia dăduseră de gustul consumului, formându-şi aşteptări tot mai optimiste, că urmează o perioadă austeră, în care este nevoie de frugalitate, de autolimitare, de răbdare etc. Nici acum nu este târziu să se acorde mai multă atenţie dialogului cu partenerii sociali. Putem comenta în fel şi chip mişcarea sindicală din România, dar nu este înţelept să fie subestimată. Mai este ceva: oamenii sunt mai dispuşi să accepte măsuri de austeritate dacă există sentimentul că cei ce comit fărădelegi, indiferent de poziţia socială şi politică, nu sunt deasupra legii. Acest sentiment contribuie la prezervarea cimentului social, fără de care o societate se fragmentază, este măcinată de anomii, de dezordine. Când oamenii au dovezi că dreptatea se face, speranţele nu mor, oricât ar fi de greu. Nu puţini trebuie să redescopere modestia, sentimentele de ruşine şi vinovăţie când comit fapte reprobabile. Dar această ultimă remarcă priveşte nu numai România.
Se anunţă o revenire a crizei (criza în W). Ce estimaţi că ni se va întâmpla după 2 ani de recesiune?
O criză financiară profundă lasă sechele de durată, între care perspectiva unei creşteri economice anemice, chiar stagnare, pe arii largi. Bănci, gospodării, firme caută să-şi corecteze bilanţuri împovărate. Iar acest proces este anevoios şi dureros. Evidenţa istorică (vezi şi cartea lui Carmen Reinhaart şi Kenneth Rogoff, This time is different, 2009) spune multe în această privinţă. Această criză este probabil să ne fi redus potenţialul de creştere durabilă la între 3-4% din PIB. În 2012 am putea înregistra o creştere a PIB de peste 3%. Dacă am reuşi să absorbim fonduri europene mult mai mult, să realizăm proiecte majore (prin dezvoltarea infrastructurii), dacă vom găzdui alte investiţii serioase în industrie, dacă băncile vor relua creditarea (care să fie orientată către investiţii în sectoare ce produc bunuri şi servicii exportabile şi care acoperă cererea internă), dacă pieţele din UE îşi vor reveni, ar fi posibil să ajungem la o rată de creştere economică potenţială durabilă de 5-6%. Important pentru revenirea pieţelor europene este ca forţa propulsivă a stimulentelor aplicate să nu se epuizeze înainte ca sectorul privat să recapete o dinamică pozitivă. Aici un rol mare îl joacă factorul încredere. Dar vedeţi că sunt mulţi „dacă“ în cocteilul de care avem nevoie.
Cum vedeţi relaţia României cu spaţiul euro, şi el zdruncinat de criza grecească.
Uniunea Monetară (UM) trece printr-o perioadă foarte dificilă. Deceniul 1999-2009 a fost în bună măsură înşelător: cu credit ieftin, deficite tolerate mari pentru unele ţări, inflaţia joasă datorată importurilor masive din China etc. Ironia face că, în timp ce ţările nou intrate în UE sunt obligate de tratatele de aderare să intre în zona monetară unică (când vor fi pregătite), aceasta din urmă scârţâie din toate încheieturile, şi nu din motive conjuncturale. Avem aici o inconsistenţă clară. UM trebuie să-şi găsească un sistem de guvernanţă eficace, care nu se poate rezuma numai la disciplinare fiscală; este nevoie de un alt tip de coordonare a politicilor economice, de o politică industrială care să atenueze dezechilibre înăuntrul UM. Este esenţial să se construiască un sistem de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare în UE care să ţină cont de riscuri sistemice, de efecte de contagiune, de operaţiuni transfrontaliere. Direcţia în care împinge comisarul Michel Barnier o consider bună. Şi este de salutat colaborarea dintre el şi comisarul Dacian Cioloş pentru reglementarea pieţelor cu produse de bază (commodities), pentru înfrânarea speculaţiilor (a operaţiunilor cu derivative fără posesie de active/„naked short-selling“). În acelaşi timp, ţările candidate au nevoie de politici care să asigure convergenţa reală şi compatibilitate cu UM. Însă răspunsuri la aceste două deziderate strategice nu sunt uşor de găsit. Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, afirma că nerezolvarea tensiunilor din UM ameninţă viitorul Uniunii Europene. Este preocupant că avem trăsături ale economiei ce ne plasează alături de ţări din UM cu mari dificultăţi (Grecia, Portugalia, Spania etc.). Important este ca noul cadru de programare financiară în UE, pentru perioada 2014-2020, să nu vitregească de resurse politica agricolă comună şi dezvoltarea regională. Ar trebui ca o politică industrială în UE, strategia Europa 2020, să ţină cont de nevoile ţărilor mai puţin dezvoltate, de necesitatea de regândire a modelului lor de creştere economică. Piaţa unică, circulaţia liberă a capitalurilor nu asigură, ipso facto, surmontarea decalajelor. În fine, merită să menţinem un calendar al aderării la UM ca mijloc de ordonare a politicii economice interne. Dar nu trebuie să îl fetişizăm.
* * *
Pericole pentru democraţie
Democraţia nu e un dat celest; ea trebuie îngrijită prin conduite individuale şi politici publice. Criza accentuează erodarea clasei de mijloc. Ea nu este de bun augur pentru funcţionarea instituţiilor democratice. Nu este de mirare că ne confruntăm cu mai multă xenofobie, ofensiva unor partide extremiste, cu populism exacerbat. În România, criza muşcă teribil şi putem asista la fracturi sociale majore.
Costuri şi dreptate
Pentru limitarea daunelor, a costurilor sociale, un guvern trebuia să accepte costuri politice nu pe ocolite. Reformele structurale, atât de importante, nu s-ar fi pornit fără presiunea imensă a crizei şi a angajamentelor faţă de finanţatori externi. Este nevoie de un dialog real. Când oamenii au dovezi că dreptatea se face, speranţele nu mor, oricât le-ar fi de greu să facă faţă austerităţii.
* * *
Interviu realizat de RODICA PALADE
Taguri:
SNSPA, Uniunea Monetara, Schengen, FMI, Dacian Ciolos.
